pe dos, doar un roşu! şi iată că prin această ivire – înspre nuanţa unei singure culori (ştiind că există o infinitate de culori, poetul pune, încă din titlu, propria pecete – ermetism poetic, asupra volumului recent scos de sub tipar, volum care se autoexprimă ca o pendulare între sinele personal şi lumina sau întunericul care îl învăluie… Cristian Ovidiu Dinică ne provoacă la o adevărată şedinţă de poezie…în care nu uită să-i mulţumească pentru această viaţă părintelui, stâlp al familiei acestei vieţi;… „Tatălui meu la împlinirea vârstei de 80 de ani, mulţumesc!…” este prologul pe care eu, mai mult sau mai puţin important comentator, îl admir şi, la rândul meu, îi mulţumesc autorului pentru darul făcut, această carte!
Suflu poetic interesant, iniţiat; ideile din poeziile prezentate zugrăvesc subţire-fin un interior romantic, mai puţin întâlnit în acest început de drum al mileniului trei…acoperite de metafore, generează o aleasă şi sensibilă stare poetică!…Ea, starea, trebuie să bucure mintea. Lumina, adevărata hrană a vieţii, care renaşte zilnic chiar şi sub forma unei mări interioare, mereu mai flămândă, ca un val, şi mai întinsă decât o aripă este omniprezentă în arealul acestui volum de versuri. Şi fiindcă marea fiinţează în toţi poeţii, ca şi bolta cu stele sau curcubeul, întotdeauna imensa mare, ca şi deşertul, pare…o viaţă; şi ca omul, ea, nu există decât în prezenţa luminii venită de la soare; ce soare sfânt este soarele vieţii!… „…rostogolind din vechi clepsidre, / în care marea se naşte/ mai flămândă ca un val, / mai întinsă ca o aripă” ( „Chip al luminii”).
Frunzele toamnei aduc lumină în casa omului, în inima poetului, mai mult decât un soare ascuns după nori; chiar, mai mult şi decât primăvara, pe boltă fiind deasupra abia înverziţilor pomi… „Poemul alcătuit din lumină/ aleargă prin camera mea/ (…) să se nască în culoarea galbenă/ pe care frunzele toamnei/ ca un avertisment despre renaştere/ îl aduc primăverii/…” („Prieteni”)
Inevitabilul se produce când peste nori răsare curcubeul, ca şi soarele după noapte şi când de drag natura plânge că se apropie ziua…inevitabil este că în centrul curcubeului poetu-şi aşteaptă iubita. Acum se dezbate tema oscilaţieia trăirii omului între noapte şi ziuă, între somn şi nesomn, între spaimă şi bucurie, care poate să umple, iclusiv noi toţi, volume întregi; în inima curcubeului aşteaptă să-i vorbească despre soare, iubita!…el fiind captiv în plasa ei de prins fluturi! „…Te regăsesc în pasărea/ rămasă în gând/ de ochiul ei mă pot agăţa/ ca de o plasă de prins fluturi,/ pentru a renaşte./ Aştept să-mi vorbeşti/ despre soare/ în inima curcubeului nostru.” („Inimă de curcubeu”)
Surprindem în poezia „Iertarea” una dintre cele mai intense plăceri involuntare: plânsul de bucurie!..neplânsul. Ce feerie de poezie, stare poetică nu glumă: „ …Toarnă uitarea în tiparele de toamnă/ ploioasă/ cu rodul strâns în fereastra din suflet,/ lasă-te apoi topită în cuvinte/ cu versuri să te acopăr,/ dând lacrima/ pricină de iubire.”
Starea poetică a creaţiei lui Ovidiu Dinică nu poate să surprindă întreaga panoramă a realităţii, aşa spre exemplul ne convinge el, că poezia nu prea se împacă cu realitatea oraşului plin de „curse canine”, şi „linii de tren ce merg/ spre halta din cer/ şosele înguste” cu „…iubiri de agrement/ pierdute în parcări” („Oraşul viu”). Şi, care, spune poetul are un „sens giratoriu”, oraşul, drept unică inimă şi este permanent „asaltat de iubiri pasagere”…Dar vai, acum, oraşele toate au zeci de sensuri giratorii, căci oraşele nu mai au o singură inimă, ele au zeci de inimi…oraşele, acum, nu mai sunt oraşe unice, în ultimul secol, devenind oraşe artificiale cu transplanturi de oricâte inimi, şi ele, împrumutând elemente din chimia anorganică!… Şi iată poezia „Lacrima” ca o bacoviană, nu cu cenuşiuri de plumb, ci cu o benefică tristeţe sugerată de o după amiază ploioasă, fără grija unor năpustiri de ape…ceea ce ne subliniază lipsa din camera poetului a televizorului toxic… „Acum în stele se nasc copiii cuvântului/ cu muguri să hrănească păsările întoarse la cuib/ din învoiri purtate de vânt/ în care se pierde chipul tău/ chemând ploaia/ mai presus de cântec.”
În acest volum de versuri găsim licării poetici ai unui George Achim-în versul acesta alb, precum şi ai lui Leon Dură, cum îl ştim, scufundat în propria sa stare poetică, dar care s-a transmis şi vecinilor. Mereu îl găsim pe Ralph, aruncând cei câţiva lei în şanţul din stradă pentru ca să aibă urmaşi, pe Csaky cu dorurile lui şuvoaie-sau vis în paradis, sau Poe cu ale sale Fântâni ale iubirii; dar cel mai mult găsim-întâlnim momentul său (Dinică) de autocuprindere a stării poetice chiar şi până la infinit, transfigurând realitatea, aproape, conteplând-o; „…încât soarele întârzie cu un veac să apară” ( „Iubit-o”). Şi iarăşi: „fântâni secate”, de oare ce fel de sete? şi iarăşi mult aşteptata întoarcere-n vis, ce stupoare! să visezi că ai visat! şi totul e-n regulă, căci nu a fost decât o stare de vis… „Apele tale întoarse la matcă/ deplâng fântânile secate,/ sub genunchi ploile adună paşii în aşteptări,/ pe fruntea ta stelele/ întârzie să se cuprindă în cer,/ iar umerii tăi nesărutaţi se întristează/ înserării/ lacrimile se strâng în noianul/ cuvintelor nerostite,/ doar ochii cunosc solfegiul/ întoarcerii din vis” ( „Iubito”). Şi acum iată, veşnicul, deja clasic la Ovidiu Dinică, „purtat în aripi” de astă dată spre un nimb doar „chipul rătăcit al vântului ne lasă numele purtat în aripi” şi doar atunci când „Iubind avem două suflete,/ unul de schimb ca o haină îndelung purtată,/ altul punte şi nimb…” („Nimb”).
În spaţiul său poetic sunt cuprinse în acelaşi timp: ziua, noaptea, soarele, ploaia, norii, alcătuind decoruri cum este şi cel în care „…ochii părinţilor sunt două corăbii de lumină” care te transportă pe „aripi întinse (…) lângă cununa de cuvinte legată de cer” („Înoarcerea”).
Surprinzător, poetul devine teluric în „Pisica albastră” (iată, lângă „Balena albastră” a lui Doru Moţoc avem şi „Pisica albastră”) „să-ţi admir şoldurile într-o legănare leneşă/ de pisică albastră/ pe care ciudat în orele serii/ o laşi flămândă/ să încarce aşteptarea.”
Astăzi poezia este mai savantă, vocabularul ei de gânduri mai amplu, şi în acest spaţiu al eterului, fiorul de primăvară, firul de iarbă al noii iubiri pătrunde mai uşor spre infinitate! şi totuşi, nimic din toate acestea nu ar exista, dacă lumina nu ar exista, atât ziua, cât şi noaptea. Încet, încet pătrundem în taina gândului filozofic, poetica lui Dinică, deschizându-şi porţile spre acele nebănuite zări ale transfigurării gândurilor, ideea filosofică; filosofia vieţii; modelul omului (regnul său), identic cu oricale altul din natură; sau cum ar zice Schopenhauer, fiecare gest din natură este caracterizat de voinţa de a exista, de a fi, de a trăi.
Un astfel de poem-poezie este „Punctul de vedere” în care „din punctul de vedere al stelelor/ pietrele sunt inimi reci”; unele sus, altele jos, ambele, putând fi comparate cu sclipirile zăpezilor: stelele sus, steiurile munţilor, jos! În inimile celor care locuiesc cu pietrele sau în găurile din ele „…stelele sunt cărări/ incandescente/”, mai mult: sunt Căi Lactee, căi ale abisului, căi ale zborului galactic; căi ale zborului în interior; dar, „din punct de vedere al apei, pietrele sunt paşii” înapoi, spre izvoare, iar pentru om, paşi spre viitor! Şi totuşi, punctul de vedere al poetului este chiar punctul de vedere brâncuşian: Sărutul! despre care marele Mim al planetei spunea că este lucrarea care înseamnă totul, sau cum spune Ovidiu Dinică, despre Îmbrăţişare: că ea „le cuprinde pe toate”. Foarte inspirată şi poezia „Mărul şi mişcarea” în care mărul este sinonim cu mişcarea, cu aerul, cu cerul, cu atârnarea în „plan vertical”, cu plămada cerurilor; mărul gând şi expresie de rotund, expresie a soarelui la plural, a luminii, „a păsării cu cerul sub aripi”, pasăre ca „vibraţie a culorii” care nici nu mai e pasăre…
Asemeni unor Capricii (de Paganini) de muzică pe corzile gândului, poemele lui Ovidiu Dinică se înşiruie înspre planurile nesigure ale zărilor, cu aripi şi fără aripi, până când, dintr-o dată vine anul 2000 cel legat de blestemul fatidic al omenirii, când foarte aproape de începutul mileniului trei, spre acel infinit mic aproape de un nou punct zero al timpului, a venit, aşa cum prevedeau şi bătrânii, cutremurul din New York provocat de terorişti: 11 Septembrie! Ineresant, înainte de ultimul poem, „Unsprezece Septembrie”, mi se pare penultimul, „Precedere”, şi care seamănă cu un vis de prevestire a morţii: simbolul chipului de om mutilat, şi care în loc de doi ochi are unul singur, în frunte. „Brusc un vultur/ mi-a strivit retina./ A intrat în lumină fără să o topească/ şi ochiul drept a devenit al lui,/ (…) Acum ochiul stâng plânge cu ochiul drept/ adunaţi în retina ce-mi creşte/ în frunte.”
„Unsprezece septembrie”! dezgustător, totul se năruie şi lumina devine noapte, se termină un capitol de lumină, poezie, stare poetică; „Bem, la New York se moare”! se moare cu zile, împotriva bunului sens al luminii lui Dumnezeu, unicul! Se moare din cauza „păsării fără aripi”, avionul condus de terorişti, care nu putea să aibă aripi, pe distanţe atât de scurte, trebuind să fie nălucă atomică trasă direct în ţintă; …dar câte păsări fără aripi, ţintele lor fiind oamenii, fiind luminile, cele două zgârie nori, transformându-se în turnuri babel de cenuşă; …şi ce fum gros s-a ridicat din sângele lor, care a ţintuit, şi ţine şi azi timpul în loc.
