Căutasem: ani, zile și nopți în șir înălțarea, ca un zbor al Duhului, al vreunei Măiastre, să vedem mai bine, forțând lărgirea orizonturilor (fiecare sferă cercetată interior, își cerea o rază mai mare, generând, exterior, o ceață și mai densă!). Creșterea în înalt a unui OM UNIVERSAL – cum va fi fost Constantin Brâncuși!- va fi dat adâncimilor tainele mai ascunse, iar fețelor exterioare luminate din cer, reflexii orbitoare. Da. Ne preocupa, nu dintr-un orgoliu – păcat omenesc, în competiția diversității cu toate atributele ei!-, ci dintr-o iubire firească, personalitatea marelui nostru sculptor, dat de români umanității ca pe un deschizător de drumuri artei moderne. Olimpul (Ce munte sacru cu … puteri de tot felul!) hărăzise în grădina Banatului de Câmpie, în 2023 la Timișoara, marele hram cultural al continentului ca prețuire a multi/culturalității orașului cu o armonie a neamurilor și credințelor, respirând atât de necesara pace a vremurilor. Cel care își dorise înveșnicirea acasă, în pământul Gorjului natal, venea în delegație cu duhul său inculcat în cele esențiale ale operei sale, adunate din întregul planetar. Se sălășluise în Muzeul de Artă unde ni se mărturisea expoziție pentru un an întreg. Când să cinăm împreună? Prin februarie, anual, îi serbăm nașterea alături de a celorlalți făurari nemuritori; prin martie, la Mănăstirea Lainici, din defileul Jiului, parastasul tradițional ne chema acolo unde între Petroșani și Tg. Jiu se vor fi rostogolit roțile carelor cu mărgelele… stâlpului, ridicat în înseninarea cu verdeață: piatră de hotar între lumi. Primăvara cutremurase Oltenia de sub munte și ne chemase pe la Peștișani, Brădiceni, Hobița, Tg. Jiu, chiar și pe la Tg. Cărbunești (unde se va fi dat veșniciei Ștefan Stăiculescu, un adevărat slujitor altarului brâncușian!), iar vara cu fierbințelile ei ne risipise pe toți seniorii… care încotro. Am convenit să fie luna… octombrie, când tradițional încep școlile cele înalte și în amintirea inaugurării, prin 1938, a Ansamblului „Calea Eroilor”, tocmai darul cel mare lăsat României, grădină a Maicii sale și a noastră, de încetățenitul la Montparnasse/ raiul tuturor pământenilor. Atinsesem maxima chemare, la o cină de taină, găzduită de o hărăzită capitală culturală a Europei (Timișoara 2023!) într-o Joi (cu mitologia ei, amintind de Jupiter/Joe, și de o întâlnire de… taină!) și ceva ne-a atras atenția că preaplinul nu mai adaugă, cum nici redundanțele nu sporesc înțelesul, dar că mai multele căi, urcate distinct spre vârf, generatoare cardinale, în punctul cel mai de sus – numitor comun!- se pun de acord și slujesc împreună.
Iată-ne lângă o Catedrală creștină, pe malul Oltului în orașul lui Mircea cel Mare/Bătrân, Râmnicu Vâlcea, cel ce i-a eliberat certificatul de naștere. Vâlcea?, vâlcea?, vâlc…?, ale familie de cuvinte povestind despre văi și poate despre acei lupi stăpâni pe multe hotare/plaiuri/românele… țări? Ne îmbarcăm într-un Vilex/Tur, adică într-un mobil care să ne încercuiască o traiectorie prin orașe și sate, pe văi și țări ale diversității Grădinii Maicii Domnului, adică vatra întregită a unei Dacii legendare, România noastră, de pe harta recunoscută a… Olimpului, este o vatră cu foc nestins în care clorofila clocotește viul veșnicului verde. Toamna astronomică pare doar o promisiune, pentru că verdele este dominant. Este Joi, 5 octombrie 2023 și calendarul olimpian dedicase calenda, Zilei Mondiale a Educației. Planetele par aliniate de mai marele Jupiter. Seniorii, adică membrii asociației vâlcene a Seniorilor, au fost în marea lor majoritate, slujitori ai Educației, iar acum erau porniți la drum, ca la o școală altfel, chemați de duhul unui mare maestru: Constantin Brâncuși, chiar în marea cancelarie a culturii, adică la Timișoara, unde în faptul înserării vor sta de taină cu Duhul lui. Rezonante firi, cu toții din aceeași țărână (de aici supralicitarea… țărănescului în blazonul princiar al sculptorului!), seniorii, chiar vor fi vibrat emoția revăzând în artefactele reunite strălucirea planetară a milioanelor de priviri strânse pe meridianele și paralelele pământului.
Închidem un con/tur cu văi urmărindu-le curgerea, ori în contracurent, după provocarea marelui labirint cu timpul orizontal, între răsăritul și apusul zilei. Olt, Mureș, Bega, Timiș, Jiu, ba și prin ramificațiile unor intrânduri necesare (Cerna… Hunedoarei, Bistra… porților de fier ale Transilvaniei, Streiul… Hațegului!) să punem poveștii/reportaj alte conexiuni ale neuronilor de serviciu. Țările din țară pe unde am petrecut… lecțiile zilei educației? Oltenia de sub munte, Loviștea, colțul vestic al Țării Făgărașului, Mărginimea Sibiului, Valea Mureșului… domol, Țara Pădurenilor (într-o tangentă atingere a municipiului Hunedoara), Banatul de Câmpie și cel de Munte, Țara Hațegului, Țara Momârlanilor și Barabelor… din cuprinsul depresiunii Văii Jiului cu Vulcan, Lupeni și multă piatră prin preajmă (Petrila, Petroșani, Petros), cu peșteri și scobituri minerești. Apoi o nouă străpungere a Coroanei munților închide cercul în Oltenia de sub Munte, de sub Parâng și pune piatra de hotar, la Tg. Jiu: Coloană a nesfârșirii trecerilor orizontale, ca un răboj dincolo de timp, tocmai de aceea înveșnicire a scripturilor.
Să observăm porțile uriașe ale hotarelor, de tot felul, săpate în piatra munților, când ferecări ale trecerilor, când arcuiri/cununi ale triumfului unificator. Când mărturii ale victoriei, precum placa lui Carol al VI-lea de Habsburg, de la Ganga/Câineni Văii Oltului, când dovada sacrificiului suprem, precum monumentul Generalului David Praporgescu, tot acolo la Pons Vetus, Arxavia/Strasburg de pe Via Carolina, sunt mărturii ale timpului. Să constatăm, geopolitic (legea puterii, prin Olimpul în/omenit puterii pământului!), hotarul acesta al defileului Oltului de la Turnu Roșu/Cozia, unde veacuri multe imperiile s-au bătut pe pământurile țăranilor baștinei, mereu moșneni ai locurilor. (Să ne înțelegem! Dumnezeu își alegea/își alege pe pământ… ambasadorii Olimpului geopolitic… peste pământenii grădinii înrădăcinați mumei pământului! Să observăm că istoria a pus însemne peste tot, la toate porțile cele mari ale văilor, după nenumăratele bătăi la ușile ferecate ale trecerilor ne/încuvințate. Defileul Jiului îl are jertfă pe Generalul Ioan Dragalina , dar și-a durat loc de pomenire, nu doar Mănăstirea din vecinătate, Lainici, ci și în opera de artă tehnică dintre Livezeni și Bumbești, să încununeze trecerea prin vale, pe cursul Jiului a oamenilor, care osteniseră cândva trecerea culmilor, pe drumul alpin al Vâlcanului spre Lupeni și mai încolo spre Hațeg… tot pe plaiurile Lupului/acel dac emblematic din stindard! Peste tot cumpene de ape, cumpene ale bătăliilor cu sorții izbânzii, după puterea de lovire. Cetăți ale puterilor vremelnice peste tot, acum doar atrageri ale atenției că totul… curge. Am pus pe firul Ariadnei prin labirint, să nu ratăm întâlnirea de seară cu Brâncuși, multe mărgele căutate de la distanță, ori chiar pipăite. Autostrada cea nouă, de la Boița, spre Sibiu, Sebeș, Deva, ne-a ascuns în ceața dimineții orașul întemeiat cu veacuri în urmă de sași: Tălmaciu. Sibiul/Hermanstadt… fostă capitală culturală a Europei prin 2007, l-am ocolit prin dreapta și l-am văzut citadin cu fundalul montan al Cibinului, cu Rășinari, Păltiniș, privind astral lărgimea dumbrăvii țărănești cu atâtea comori adăugate citadinului, strălucind în burgul cu marea lui Universitate „Lucian Blaga”. Fiind Ziua… Mondială a Educației, ne-am amintit de filozofi, de personalitățile ardelene ale veacului al XIX- lea , de ASTRA (tot într-un octombrie, prin 1861, se înființa asociația sub conducerea lui Andrei Șaguna!), să ne reamintim, mai altfel, de marii corifei ai mântuirii neamului. Despre L. Blaga vom mai fi vorbit, după ce vom fi lăsat Săliștea Sibiului, în stânga, cu toți fiii ei academicienii, puși busturi în orașul care îi respectă. Salutăm orașul Sebeș, ne smerim în fața „râpelor roșii”, cu atâtea sugestii, intrate în literatură… și după salutul Lancrămului… intrăm în liniștea curgătoare a Mureșului, care ni se alăturase drumului, venind dinspre Alba Iulia/Alba Carolina. Înspre stânga, noi depășind în viteză Mureșul, pe valea Orăștiei suie drumul către Sarmizegetusa Regia, iar pe… câmpul pâinii a ucenicit zborul Aurel Vlaicu. Prin vecinătate, la Tărtăria, niște plăcuțe scrise de demult, au dat de lucru specialiștilor și diletanților, asupra scripturilor prea vechi să fie prea clare. Palia de la Orăștie, pare mai actuală, cu tot mesajul protestant al celor ce văd în faptă întâietatea, în duelul despre începutul începutului. Oricum dezbaterile țin mințile în lucrarea rațiunii care mai plătește și tribut imaginației, care nutrind arta uneori se oferă ubicuitate multor păreri… îndumnezeite, și frumoase foc.
Nu am uitat că de dimineață pornisem în susul Oltului, de-a lungul limesului alutan, cu castre romane. Trecusem pe Calea lui Traian, pe lângă statuia lui Traian, pe lângă Hotelul Traian, Masa lui Traian, Pons Vetus, Cibinium, când am traversat Mureșul peste pod și Geoagiu pe străzi, ne-am amintit de Germisara și Băile Aque ale Călanului, de pe valea Streiului. Roma înstăpânită după victoriile lui Traian, împăratul adoptat de înaintașul Nerva, ne va arăta în plină modernitate la doar 20 de Km., de Geoagiu și tot atâția de Deva, marcată în peisaj de cetatea cocoțată pe vulcanul ei stins, ca actualizare de mileniu trei, o grădină romană. Iată-ne în I giardini di Zoe ca într-o grădină a raiului, la poalele vestice ale ademenitorilor Munți de Aur, Apuseni și… metaliferi pe deasupra. În drum către serata Brâncuși, nu aveam cum să nu observăm un mozaic inspirat al portretului sculptorului, care se povestește că de la Banpotoc și-a adus … tăcerea mesei înconjurată de scaunele cu numărătoarea clipelor, în chip de apostoli tăcuți, cu tainele puse-n scripturi altfel rost(u)ite. Deasupra imensului parc, un corb (negrul travestește pajura/vultur… dând sugestia corbului!, fără vreun inel de aur în cioc (probabil în așteptarea noilor recolte, din filoanele puse în păstrare, de disputa globală, privind … înroșirea montană!). Soarele amiezi, că aici ne-a prins miezul zilei, unul cu însorire și evaporări de lavandă, ne grăbește prin Simeria (și aici un parc faimos!, dar și un belșug de marmură pentru atâtea împodobiri), apoi pe Valea Cernei, pârâul cu izvoarele în Munții , plini de păduri, Poiana Ruscăi, și cu apele adunate în spatele barajului de la Cinciș. Ne grăbim spre Hunedoara. Vulcanul stins al Devei, ascuns acum sub ruinele cetății, va fi molipsit toate furnalele Hunedoarei, care după o perioadă își vor fi stins focurile, oprind fumul roșiatic și zgura plutindă, acum în dunele înierbate ale unor dealuri rămase de mărturie. Cerna se va fi limpezit de cerneala industrializării agresive, iar fața unei liniștiri prea abrupte a orașului, va fi schimbat ritmul unei vieți la doar schimbul de zi , al… turismului. Trecem pe lângă ruinele industriei recente, dar și pe lângă Pestișurile (amintind de peșteri, precum Nandru, Cioclovina etc., de preistoria omului, prieten cavernelor!), sugerându-ne înrudirea toponimică cu Pestișanii Gorjului. Nu trecem cu vederea metalurgia mai veche a Govăjdiei, mineritul Ghelarilor, Teliucului, din ținutul Pădurenilor și nici pelerinajul stârnit către Prislopul din vecinătate. Atracția cea mare, un atuu al turismului, rămâne Castelul Huniazilor, cu emblema corbului cu inelul în cioc. O marcă a istoriei, o scriptură explicită, aici la Hunedoara, la Timișoara, la Budapesta: neamul Corvineștilor, înrudit cu Basarabii Munteni, sunt emblematicul liant al țărilor mici, în țara cea mare , dar și al conviețuirii neamurilor, când încă națiunile, în sensul redefinirii moderne, nu se vor fi confruntat decât pentru cele ale credinței. Să ne amintim aici, că Iancu de Hunedoara, cel ce s-a războit cu turcii la Porțile de fier ale Transilvaniei (Hațeg), la Sântimbru, pe Mureș și la Belgrad pe Dunăre, s-a înveșnicit la Alba Iulia, în capitala unității tuturor românilor. Sub zidurile Castelului, în centrul vechi al orașului Hunedoara, acum dedat turismului, respirăm aerul curat și privirile descoperă chipul unei înnoiri al mai tihnei. Reluăm în grabă calea pe unde am venit, spre mai rapidă autostradă, după ce tăiem secant Deva. Ceasul ne zorește, că doar peste câteva ceasuri avem programată întâlnirea, care ne-a pus pe cale. Ne întristăm de vederea Mintiei, cu focurile termocentralei stinse, dar ne amăgim cu fotovoltaicele, care nu știu lucra și cu fața la lună, după cum morile de vânt, nu își rotesc elicele doar în palide adieri. Noroc cu fotosinteza, care ne hrănește dumnezeiește, cu lumina cerească! Noroc și cu arta care dă spiritului cumpătul să deosebească cele frumoase și indispensabile vieții.
Ne apropiem de Banat, altă țară… specială, din țara românească, cu altă traversare prin cețurile istoriei. Lăsăm valea Mureșului mai la miazănoapte și ne alipim de Bega cea cu izvoarele în munții pădurenilor și coborâm cu ea, domol, spre câmpia care se întinde spre vestul irigat și de Timișul venit dinspre munții mai înalți ai… Banatului de… munte, mai gugulan, mai pastoral și mai metalurgic, apărat cândva de regimentele grănicerilor români, de la Caransebeș. Ne oprim pentru lecția zborului la Muzeul „Traian Vuia”, în comuna care își va fi luat numele de la fiul ei, un Icar modern, cu aripile începătoare de pânze (Zborul ce fericire… va fi exclamat, această beatitudine, artistul care a sculptat… zburarea și alte infinitive… lungi!). Tânărul curator, Glăvan, cu mândria că ne poate vorbi despre zbor, despre modelul de patriot militant, la ceasul nevoii (vezi consfințirea internațională a hotărârilor de la 1 decembrie 1918, și eforturile diplomatice ale lui Traian Vuia, în pregătirea argumentelor necesare, la Trianon, în 1920!). Către ora 17.00 intrăm în aglomerarea de la intrare, a Timișoarei. Ținta ne este spre centrul orașului, pentru întâlnirea de la Muzeul de Artă. Piețele prin care trecem au benere uriașe care atrag atenția. Lăsăm bagajele la hotel și mărim, per pedes, ritmul deplasării, printre atâtea atrageri de atenție (neapărat mâine, pe îndelete, trebuie să stăm cu ele de vorbă!), să nu ne lăsăm așteptați. Vizita o programasem cu zile în urmă și … geniul lui Constantin Brâncuși ne aștepta la lecția lui specială.
Expoziția, anunțată prin toate piețele orașului, ne aștepta în anticamera marii expuneri, cu biografia lui Constantin Brâncuși. O adevărată scriptură a vieții sale, într-o cronologie semnificantă privind scara Golgotei pământești, ne reamintea de trecere geniului prin timp. Atunci când va fi fost contemporan cu cele supra/terane și cu toate simțurile ființând durata și meșterind zburarea pentru lumea de dincolo, care se mărturisește numai prin tainele sfintele, opere nemuritoare, precum… cuvintele. Introducerea… din fața intrării în spațiul tezaurului, este semnată de un curator cunoscut lumii întregi: Doina Lemny, truditoare în Paris, ca într-un altar la dispoziția lumii întregi (Muzeul Național de Artă Modernă/Centrul Pompidou, Paris). Fluturii mulți, spre luminile orașului, și ale sculptorului nostru, rămas și el în mai lumina locului cu milioane de fluturi, au nevoie de clarificarea zbaterii lor. Superbă prezentarea vieții, inclusiv în limba globalizării, pentru pelerinii globului veniți la o altfel de … liturghie. Intrarea dincolo, parcă peste un prag de lumină, se face după un anume ritual. O citire informatizată ne identifică. Un cerber-vestală ne întreține așteptarea și ne dimensionează grupul. Număr în gând aleșii și observ că suntem doisprezece. Nu puteam încăpea la masa tainei mai mulți. Ne strecurăm în obscuritatea de dincolo, unde luminile parcă izvorăsc din cele puse să ne vorbească cu poziționarea lor spațială și cu reflexia pe direcția noastră de așezare, bine marcată. În fața porții ne întâmpină, în carne și oase, des/pielițat, jupuitul… /Ecorșeul, care nu are nimic ascuns orei de anatomie, mai amănunțit prezentat, decât doar sugestia picturii lui Rembrandt. Îmi trece prin minte că sinceritatea nu are nimic de ascuns, că cele omenești… sub haine pot ascunde și pe Iuda, și sigur vreunul din fiecare grup de 12, și statistic va fi fost adus de val acolo. După felul cum priveau, ori cârteau cu voce tare, într-o necesară surdină, după bruiajul făcut prezentatorilor avizați, ori îngerilor păzitori ai nestematelor, sigur erau mai mulți necredincioșii… artei îndumnezeite aici. Imediat îndemnul „Rugăciunii” cerea apriori, pentru toți și toate necredințele noastre, scuzele datorate unor eforturi, de tot felul, uriașe, făcute de organizatori. Cum să uiţi crezul sacerdoților care o recomandă ca pe o treaptă de apropiere către cer, pentru a sta întru creator… contopire deplină? Am avut senzația, știind de unde au poposit aici lucrările expuse, că meridianele și paralelele pământului, sugerând ubicuitatea, și-au dat întâlnirea într-un punct și noi eram acolo, într-un moment unic…
Punctuali vom fi fost, la ora fixată, în locul ales capitală, un fel de caput mundi, unde toate drumurile trebuiau, neapărat să ajungă. În organizarea acestui interior, sugerând interioritatea creatoare a demiurgului artist, se vădea în gruparea lucrurilor momentul ivirii lor și ascensiunea propriei înțelegeri. Între tradiția meșteșugului artei clasice înstăpânite, proprie începutului antic, al lui Michelangelo în… Renaștere, ori contemporanului Rodin, și saltul propriu în zborul cu desprindere de gravitație, prin dematerializare și șlefuirile cu însorire, se observă o altă subtilitate a treptelor, care te ridică în înțelegere prin simultana adâncire în taine, în arhetip. Coloanele cu sugestia înălțării și a despovărării gravitaționale erau acolo. Apoi păsările-duh, amintind de cele din locurile înverzite ale cimitirelor, puse pe soclurile… indispensabile, ca niște rampe de lansare, păreau rupte din soare și prin dematerializare: aripi care fâlfâiau desprinderea. M-am pomenit murmurând, dar nu vorbeam eu, eram doar ecoul vecinătății: zbor! Zbor! Ce fericire! Fotografii-documente, realizate de artist acompaniază epopeea ivirii și fac posibilă reala definire a îndumnezeirii, după cum o va fi trăit creștinul din sine: Adevăr /acela omenește posibil!); Cale – priveam durata cu biografie și destin/aț(i)a prin labirintul planetar și zborul final de ICAR! Să observăm că s-a împământenit în Parisul… luminilor, dar stâlpul cel mare al zborului pe boltă l-a pus acasă, să închidă ca într-un ou/sămânță, Calea (eroică zbatere terestră, aeriană rotire de pasăre migratoare, dar cu revenire la cuib!); Viața, un reportaj vizual, salvat cu filmul clipelor.(scenele din atelier, portretele ființelor iubite, amintiri mondene etc.). Darul cel mare, dăruit baștinei sale oltene: Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”, a fost adus trăirii în acest interior de taină, printr-un film, inspirat de același curator al universalității lui Constantin Brâncuși, Doamna Doina Lemny, căreia trebuie să-i mulțumim. Am stat de vorbă, în gând, cu lucrările meșterului, și simțeam că în vibrația lor, din memoria daltei, a șlefuirilor, stăteau bătăile de inimă ale unei vremi, pe care scriptura de aici le transformase în cuvinte nevorbite, cu puterea să ne mobilizeze simțurile și să slujească mai altfel iubirea. Am zăbovit în fața celor aduse acolo dinspre toate punctele cardinale ca lângă niște purtătoare de vești de departe, (atâtea vorbe vor fi fost spuse despre ele de lumea largă!), cu gândul că ele reveniseră la cuibul de acasă în căutarea mumei, purtătoarea în carne a geneticii esențiale. Apoi că meșterul lor, neostoit în căutări, va fi cercetat și cerul și a văzut din înalt toate adâncimile. Acolo unde ochiul minții nu a deslușit: a îmblânzit formele, a dilatat pupilele, a mărit acuitatea, a sporit iluminarea iradierilor interioare, a ales numele potrivit să dea o poartă de intrare, precum poetul cu metafora sa.
M-am desprins greu de locul cinei de taină, dar dialogul mut, va fi continuat, ca o noapte de veghe prin Ghetsimani, în care încercam să revăd, cu întrebări anume, vizitatorii cei rari, prizonieri departe prin muzeele lumii, acum împreună. Către zorii cei noi m-a bântuit gândul că fiecare revenit/ă acasă (aici sărutul… sinteză androgină, mărturisește întregul!), este împlinirea unui dor. Dorul nemântuit al lui Constantin Brâncuși, de-a fi în brațele mumei sale, și-a găsit o fericită rezolvare: s-a adunat din lărgimea planetară, a venit acasă și ne-a inspirat bucuria unei împliniri, apoi ne-a reamintit îndumnezeirea omenească și destinul operei sale: luați, mâncați… acesta este trupul meu…!
Apoi ne-am dumirit, asupra locului ales anume, să revină pentru tocmita întâlnire de taină de la Timișoara, taman de Ziua Mondială a Educației. O dimineață prielnică preumblării prin Timișoara. Lângă piața operei, istoricul loc al revoluționării moderne, ne preia pentru lecția împroprietăririi, cu de toate, o tânără care ne ghidează pașii prin geografia urbei, acum cu blazon de capitală culturală a Europei, dar și prin istoria cu atâtea stratificări culturale, după cum vremurile vor fi construit edificiul multicultural de azi. Tânăra, cu ochi albaștri, cu gropițe în obraji, Roberta Rosa, părea ea o dimineață strălucitoare ca o rouă parfumată pe trandafirii încă înfloriți, ai orașului, numit cândva al… rozelor. Cu un zâmbet contaminant, cu ghidul copertat și grăind ungurește: „Temesvar”, ne va fi spus curat românește, cu accent bănățean: bună dimineața! Istoria locului, cunoscută… dumnezeiește (confirmată de toți profesorii de specialitate din ceata seniorilor noștri/ dascălii !) – în contextul fenomenului complex cu atâtea ingrediente ale amestecului: social, politic, cultural-spiritual (vezi doar confruntările confesionale, într-un areal cu un vremelnic pașalâc!), într-un urbanism al viețuirii emancipate, permanent emergent, în geografia mlăștinoasă, dar împrietenită de priceperile oamenilor, uneori de mândria noului cuceritor-, ne-a fost lămuritor sintetizată. Istoria locului, unde de secole s-au luptat „ai noștrii” (tânăra timișoreancă ne vorbea de oameni ai locului de acum peste o mie de ani, cu o iubire vădită în glas și într-un entuziasm autentic) ne-a fost predată în fața clădirilor cu temeliile mai vechi puse de Huniazi, aici unde vremelnic va fi locuit și Iancu de Hunedoara (eroul de la Belgrad, și nu numai, cel sălășluit acum la Alba Iulia, cum menționam anterior!). Trecând către piața…, povestind o anumită sinteză a diversității, ne va fi amintit de pionieratul tehnologic, adus de imperiul european al habsburgilor (în altă cuprindere al renăscutului… romano-german!), apoi al dualității monarhice austro-ungare: tramvai, electrificare, bere, instituții bancare și „laboratoarele”: cu căi… ferate, metalurgie și câte altele, exersate pe la marginea imperiului. În Piața Unirii, în conturul care cuprinde și Muzeul de Ară, cercetat în cursul serii precedente, emblema multi/culturalității este evidentă. Baroc, Brâncovenesc/Bizantin, Art Nouveau, joacă hora unității. Palate durate în peisaj de evreii avuți, găzduiesc farmacii cu servire în patru limbi. Catedralele romano-catolice, cele ortodoxe (română și sârbă!) își rostesc rugăciunile, ori cântările alese în muzica veșniciei, cu sonoritate de orgă, ori mise… solemne. Seara precedentă, în vecinătatea Muzeului, catedrala din romano-catolică va fi avut în recital pe Brahms, pe Beethoven și Mozart, ținând o companie lui Brâncuși din vecinătate, cel ostoit de Enescu și … atâția vizitatori în căutarea expoziției sale. Despre confreria… revoluției recente, cu sacrificiile ei, Roberta ne va fi vorbit, stârnindu-ne speranța că vom afla cândva adevărul posibil, dincolo de rănile greu cicatrizabile. Eforturile înnoirilor și ale vindecării sunt la tot pasul, iar purtătoarea noastră de cuvânt, cu optimismul ei robust, Roberta, ne va fi încredințat că toate sunt pe mâini bune! Mulțumiri, Roberta.
Ceasul bătea miezul zilei, și în obiceiul împământenit, în vestirea anului 1456, cu Iancu biruind la Belgrad, reactualizat în tot Ardealul, în ziua zilelor, a mântuirii de la 1 decembrie 1918… la Bălgrad/Alba Iulia, toate clopotele cupolelor din Piața Unirii, au bătut boltirea cea mai înaltă a soarelui. Trecem în grabă și pe la Catedrala Ortodoxă, cea nouă din Piața Operei, unde salutăm Lupa Capitolină, pusă de veghe pe un soclu, ca emblemă a latinității și ne grăbim plecarea să întregim încercuirea spre piatra de hotar așezată Coloană fără sfârșit, dincolo de… straja munților.
Iată-ne pe unul din drumurile Banatului, care urcă spre munte, urmând calea spre izvoare a Timișului. Trecem prin Lugoj unde ne amintim de Iosif Constantin Drăgan, miliardarul filantrop, cercetător al istoriei vechi, cel ce va fi pus la hotarul de jos al Banatului de Munte, să privească peste Dunărea… cu porți de fier, pe Decebal, acum cu oglindire în marea adunare de ape a clisurii. Decebal, o bornă la hotarul istoriei, care privește Tabula lui Traian de peste fluviu, inducându-ne cugetarea privind poarta istoriei daco-romane și asupra pilonilor așezării noastre în noua plămadă românească, cu recomandare imnică. Să amintim aici că Banatul și-a primit numele pentru lărgimea lui cu câmp și munte, cuprinsă între Mureș, Tisa, Dunăre și munții dinspre Ardeal și Oltenia (Mehedinți, Cernei, Gugu-Godeanu, Țarcu, Poiana Ruscăi), de la Eugeniu de Savoia, care în 1716, va fi preluat de la turci, pentru Imperiul Habsburgic… teritoriul astfel marcat geografic, pe niște hotare naturale clare și cu … porți de trecere. Partea sudică, numită Banatul de Munte, pare o cetate naturală cu munții din cuprindere, centrali : ai Semenicului și Aninei și cu cei ai Locvei, mărginind frumosul defileu al Dunării, de la Cazane, împreună cu cei de pe malul sârbesc : Velika Morava, apoi cei ai Almăjului… care lasă loc, spre Dunărea venind de la Baziaș, unei lunci. În această „cetate” montană se intră/iese prin… porțile de fier , fierul și metalurgia revoluției industriale, promovată de imperiu, sunt o marcă identitară a Banatului cu atâtea localități puse la treabă: Reșița, Bocșa, Oravița, Anina, Oțelul Roșu. O zonă la marginea imperiului trebuia strajnic păzită… de cei ai locului, ei fiind cunoscătorii plaiurilor montane, nu coloniștii aduși de peste tot: cehi, slovaci, bulgari, ucrainieni, croați etc. Să observăm regimentele grănicerești, majoritar românești, înființate pentru apărarea hotarelor. La Caran/sebeș, unde se intersectau drumurile strategice se va fi înființat Regimentul 13.
Am părăsit Banatul de Câmpie în vecinătatea Caransebeșului, pe care l-am ocolit știindu-l ocrotit de Ioan Dragalina, generalul ivit aici, și cu monumentul pus mărturie, chiar lângă cazarma vechilor regimente tocmite demult. Intrarea spre Hațegul… transilvan, ne cerea trecerea printre Munții Poiana Ruscăi și Țarcului, prin urdinișul altor porți de fier, ale Transilvaniei, cândva cu un drum de fier, ce se cățăra pe la Bouțar pe cremaliere … de oțel. Am trecut prin … grădina de la Obreja, iar la Oțelul Roșu, ca o altă mărturie a epocii fierului din perioada în care toate erau roșii, Pârâul Bistra, și-a luat izvoare dinspre Poiana Mărului, unde apele s-au împuținat să se facă energii prin subterane căi, către Ruienii, de partea cealaltă a muntelui Țarcu. Urcăm cumpăna de ape, ca un umăr între Poiana Ruscăi și Retezat, după ce lăsăm Rușchița, cu marmura ei de dar, sculpturii și altor înfrumusețări durabile, în matca ei de piatră acoperită de pădurile și poienile Ruscăi. Salutăm locul eroicei confruntări a lui Iancu de Hunedoara, cu turcii, premergătoare victoriei de la Sântimbru, asta demult cu peste cinci veacuri în urmă. Lăsăm în urmă… Banatul și intrăm în Țara Hațegului. Ne grăbim să prindem apusul soarelui… la Coloană. Dar cum să nu observi Sarmizegetusa …, cu numele celui mai mare împărat al Romei și al nostru…„părinte”: Marcus Ulpius Nerva Traian, care a ctitorit aici „casa sa de vacanță” deși imperiul său se întindea prin vreo trei continente (cu cea mai mare întindere avută vreo dată!)? Apoi Densușul… cu dinastia densușienilor, personalități remarcabile ale culturii române? Râul de Mori (Cu castelul din Carpați al lui Jules Verne, în fapt al Cândeștilor, înnobilații Kendefi!) unde la poalele Retezatului – cel cu marele parc pus sub protecție!-, Râul Mare, și alte izvoare au strunit electric o herghelie de cai putere. Ce să mai vorbim de fauna erelor pierdute cu … dinozauri, ori cea mai recentă, cu zimbrii vânați până la extincție, dar pe aici într-o recuperare necesară. Peste dealurile care ne însoțesc drumul înainte de Valea Streiului, căutând Mureșul, se află Hunedoara și altă Vale a Cernei, despre care vom fi vorbit, aici privind-o dinspre vest peste Prislopul cu pelerinajele lui. Semnalăm înainte de Hațeg … biserica de la Densuș, ca pe metamorfoza unui templu într-o bazilică creștină. Ne grăbim cu un prânz și o pauză fiziologică să trecem altă cumpănă a zilei și a reliefului. Ieșim din umbrirea Retezatului, priviți de Șurianu, cel cu așezarea Sarmisegetusei Regia pe culmile Orăștiei, să intrăm în plaiul momârlanilor (moșnenii Văii Jiului, propietarii munților hotărniciți cu … momâi (bornele de bolovani!), și al barabelor, al coloniștilor/pionieri ai înnoirilor industriale, în mersul vremurilor. Lăsăm Cetatea Băniței, dacică, cu lupul pus emblemă pe stindard, să spună povestea veche și toate legendele, cu altă ocazie. Iată-ne la Petroșani, unde știm că Brâncuși, întovărășit cu inginerul Georgescu Gorjan, au pus industria locală la treabă și au plămădit „mărgelele/module” necesare Coloanei. Apoi că acestea, transportate, pe un drum încă departe de modernizare au fost duse pe defileu către Tg. Jiu. Drumul greu prin strânsoarea dintre Parâng și Vâlcan își are un popas la Lainici, unde în vecinătate, este marcată prezența eroică a lui Ioan Dragalina, în marea confruntare a reîntregirii, de care este legat și evenimentul eroismului, de la podul de fier al Jiului, din 1916, care va fi onorat orașul cu titlul de erou, primit în 1933. Ne-am amintit evenimentele, că de acestea se leagă ideea tocmirii Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” și drumul defileului Jiului, chiar va fi fost hărăzit unor eroisme de tot felul, mult după. Să ne amintim de trecerea… între „țări” doar pe plaiurile lupilor? Peste culmea Vâlcanului, spre Vâlcan și Lupenii, din Valea Jiului de vest și apoi spre Hațeg, pe Pârâul Lupului? Că toată Oltenia de sub Munte, purta emblema lupului și Vâlcea noastră, își poate găsii Râmnicul… dintr-o lupească sorginte dacică? Speculația noastră, într-o vreme în care mitul/legenda nu prea fac casă bună cu prea logicul, bazat pe documente și dreptul interesului oportun, poate fi luată doar în portofoliul ipotezelor, cu așteptarea altor prilejuri de clarificare!
La jumătatea defileului, pe drumurile modernizate: (vezi epopeea eroică: Livezeni-Bumbești, a hulitei epoci de aur, din rațiuni propagandistice pusă sub preșul neputințelor cotidiene!) de fier, electrice și de asfalt este înger păzitor: Mănăstirea Lainici. Aici, de mulți ani, se oficiază în luna martie parastasul anual pentru Constantin Brâncuși. Am oprit în semn de salut și mulțumire, de la duhul lui Brâncuși, cu care vom fi stat de taină seara trecută, pentru arhimandritul Mănăstirii, Ioachim Pârvulescu, pe care îl vom fi găsit „diriginte de șantier”, coordonând lucrările de mai înfrumusețare ale Mănăstirii, dumnezeiește păstorită. Vom fi schimbat vorbe puține, informând despre încercuirea seniorilor vâlceni, să stea de taină cu Brâncuși… la Timișoara.
Ieșim din defileu la Bumbești și ne zorim să prindem apusul soarelui lângă Coloană. Să pipăim aici, cu recunoștință, în târgul eroic/Târgu Jiu cel cu brevet regal, bucuria că am fost împreună, într-o îmbrățișare a munților de piatră, prin atâtea porți, acum ale sărutului – între țările surori, organic legate, în marea Românie: Grădină a Maicii Domnului, moștenire a mai bătrâne Dochia/ Dacia. Am rememorat calea noastră, într-o comprimare a evenimentelor și ne-am constatat la masa… cinei de taină, chiar în expoziția din capitala culturală, în faptul serii de joi. Că am petrecut, în noaptea premergătoare preumblările între repere, pentru reflecții ale cumpătului, ca între dilematicele instanțe cu: Ana, Caiafa, Irod. Apoi, în ziua de vineri vom fi trecut atâtea porți de fier, de piatră, să ne oprim la Lainici (precum la Biserica Sfinților Petru și Pavel a Ansamblului), unde ne-am spovedit gestul, și am primit dezlegarea eroismului nostru, spre lărgimea Olteniei de sub Munte, cu locuri înseninate și cu verdeață (cum se arăta și dinspre cerul albastru cu soarele căutând chindia, o seară de neuitat!). Pentru împlinirea … întregului ne grăbeam spre vecernia înserării la locul hotărniciei, cu stâlpul mărturiei în preajmă: Coloană fără Sfârșit/Coloană Infinită, una a recunoștinței și datorată tuturor eroilor și eroismului asumat, într-o continuitate a legii pământului de aici, și al omenescului de pretutindeni. Lângă Coloană, ne-am alăturat cu umbrele noastre, umbririi fără sfârșit a șiragului de mărgele, care ne arătau drumul de întoarcere spre locul de la Răsărit, al Râmnicului. Apoi mi-am înălțat privirea pe verticala stâlpului în/mărgelat, până când subțierea înălțimii l-a făcut un punct de veghe, ca un ochi atot/cuprinzător. Îndumnezeit, cu gândul îmbrățișării brâncușiene, acolo, în vârful ultim, toate vădeau Duhul adevărului căutat, din cuprinderea vederii spre toate punctele cardinale și mai ales spre nesfârșirea mai înaltului, unde urcușul nu mai este posibil pe trepte, ci numai în zbor! Cerul, de mai sus, cu judecata Lui: sentință, generator efectului de vârf, revarsă peste oamenii ce caută eroic înaltul, la sorocul izbânzi: duhul cel nou. Să constatăm, înainte de a închide cercul, pe malul Oltului, că acest nou inel încununează o nouă aură adăugată cumpătului nostru, și o nouă declarație de dragoste pentru duhul lui Brâncuși, cel din străfundurile țarinilor noastre, cu memorie telurică.
