Aducem în fața Dvs. un nume de candidat: Gheorghe Stănescu, pentru 2022, al Academiei de sub Pământ – academie informală!- inițiată la Ocnele Mari, spre recuperarea memoriei unor luptători, împotriva forțelor răului unui moment neprielnic, din destinul neamului românesc. Vom preciza, ca în fiecare an: contextul în care s-a născut această… „academie”; care sunt membrii ei consacrați; răspunsul la întrebarea din titlu: de ce facem propunerea de mai sus?; apoi, vă vom prezenta o sumară biografie a candidatului.
Lumea oamenilor, sub vremurile puterilor politice înscăunate de zodii- când prielnice, când ostile!- este într-o pemanentă oscilație. Istoria scrisă de învingătorii momentului stabilește cele albe și pe cele negre. Se zice că asta ține de o suveică a … dialecticii, de permanenta schimbare a polilor pe traiectoriile, și ele cu du-te vino!-, generatoare de… anotimpuri. Dar în această rotație cele voit ascunse în noapte se vădesc în zorii zilelor prielnice, adevăruri temeinice și ele în toate religiile oamenilor, dar trebuie să-și afle calea și să se bucure de reabilitarea noului cronicar, și el partizan puterilor, înnoite și ele!
După schimbarea radicală de macaz și încă insuficienta descifrare a evenimentelor din 1989, prea roșul trebuia să devină prea albastru, iar istoria scrisă la porunceala Răsăritului (ca o a treia Romă a creștinilor, mai nou și schismatică, în tradiția ortodoxiei pravoslavnice, tânjind marele Țarat!), trebuia acum să implore intrarea în grațiile Apusului! Pe scena mare cortina de fier fusese dată la o parte și atunci lumea putea vedea oamenii, dintre actorii jocului împărțiți în tabere, după scenarii și regii, riguros concepute! Vezi doar anul 2022 și poziționările, în legătură cu Ucraina, ținând partea taberelor angajate într-un anacronic măcel, care a provocat zguduirea tablei de șah a întregii lumi!
În rotația aceasta, pentru corecta citire a traiectoriei trasată de societate, contrariile trebuie cunoscute, pentru că din jocul lor permanent este mișcată lumea. După perioadele în care adversarul trebuia exclus, în care dictatura trăia cu speranța iluzorie… veșnicia, trecerea spre cele diametral opuse – să o numim tranziție!- accepta compromisul conlucrării contrariilor! Învinșii (de procesualitatea generală!) nu se dau duși, nu își recunosc păcatele, se pun cu picioarele înainte înnoirilor; tradiția devine argumentul unui conservatorism radical, prin răstălmăcire! Învingătorii nu au pârghiile să-și exercite puterea: mentalul este tarat de cele exersate, legile sunt legile vechi și se aplică de instituții nereformate, iar formarea unei generații care să fie în spiritul vremii cere timp. În aceste perioade ar trebui să-și intre în rol elitele, acei oameni cunoscători, cu toată înțelegerea!- a trecutului, ancorați în prezentul lor și cu viziune asupra mersului societății! (Impresionantă… Scriptura cu profeții ei, care au proorocit, și viziunea lor i-a confirmat peste veacuri!). Îndrumătorii sunt puțini și ei nu pot să inducă în marea masă fermentul înnoirii. Este nevoie de argumente , de modele umane credibile să se poată încunoștința lumea despre noua zi! Trebuie aduse din exil, scoase din ascundere, modelele umane interzise de vreme trece, să fie reînnodare a firului rupt abuziv. Instituțile nereformate, sub legile canonice în aplicare încă, suflă în rece ca ghiața și aplică litera inflexibilă, în dauna spiritului, să se arate „exacte” și „imparțiale”. Adică vinovățiile sunt reconfirmate despre …„bandiții poporului” și, deasemenea, meritele „realismului socialist”, al pazei penitenciarelor – să fie intangibile, neîntinabile! Șansa nașterii noii elite, din năravurile cele vechi, este o iluzie, ori o jonglerie manipulantă în slujba unei puteri tranzitorii și debile! Se poate aprinde însă scânteia dinspre focurile mocnite și păstrate precum vâlvele peste comorile autentice. Otăvirea pajiștii, printre paiele uscate și rugii de… rosa canina, este însă posibilă după o ploaie mănoasă ca o mană… picurată prin deșertul, încă cu idoli și tablele de legi lipsă, dacă cei cu vocația călăuzelor vor ști să se arate din afara lagărului, încă închinător la ceea ce a fost! Iată cum închisorile politice trebuiau reabilitate în ACADEMII și cum spiritul celor care le-au experimentat se impunea să devină călăuză, prin inerentul deșert al tranziției. Apoi revenirea Lui Dumnezeu, din exilul siberian, putea reda puterea unei instituții sugrumată de doctrina atee și în compromisul salvării de sine: Biserica Ortodoxă Română! / vom identifica aceste idei în opera poetică, la dispoziție, a lui Gheorghe Stănescu* .
În acest context au apărut în peisajul socio- cultural organizațiile civice, grupurile informale, să nu fie îngrădite de poruncile partizanatelor de partid, de cele ale instituților statului, nereformate. În aceeași direcție – a recuperării propriei libertăți de manifestare!- s-a dezvoltat o conlucrare fertilă cu Biserica (cu imensa ei putere de influență!). Prin instituțiile publice ale statului au fost identificate personalități proactive – cu voința înnoirii și disponibile promovării noului mesaj necesar! Sunt cunoscute publicului vâlcean și nu numai, aparițiile organizațiilor culturale și de atitudine. Cum au evoluat acestea în spațiul public și cum și-au făcut misia, este o altă problemă. Remarcăm o agendă culturală densă, cu evenimente care confirmă ridicarea unei elite înnoite, alături de remanenta grupare venită inerțial din fostele redute propagandistice (acele asociații naționale ivite prin directive de stat, adică din sfera poruncii, pentru obiective precizate/declarate de utilitate publică și bugetate!). Pentru ceea ce se numește ONG, în sfera culturală, ori de atitudine civică, stau mărturie arhivele revistelor (Vezi ca exemple: INTOL PRESS, Curtea de la Argeș și buletinele informative, ca niște dări de seamă anuale, ale Cercului de la Râmnic!). Apoi numeroasele cenacluri, lansările de carte, și explozia media – înainte de polarizarea partizană în siajul politic, pot da imaginea acelei reacții a marelui anonim.
În spațiul național apare Fundația culturală „Memoria” care din 1994 își are Filiala vâlceană, condusă de președintele: Gheorghe Stănescu. (în anexă** precizăm activitatea candidatului propus, în cadrul acestei asociații!).
Dintr-o inițiativă a Grupului de la Râmnic (România-Grădina Maicii Domnului), de-a împreună cu Societatea Culturală „Anton Pann” (Președinte Prof. Costea Marinoiu), la care în timp s-a raliat Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”/Filiala „Matei Basarab”-Vâlcea (Eugen Petrescu), Preoți din Eparhia Râmnicului (Nicolae State- Burluși, Petre Vețeleanu, Constantin Mănescu), Primăria Ocnele Mari (Petre Iordache, Violeta Perianu) și Asociația „Vasile Militaru” de la Chișinău (Maria Șalaru) ș.a, s-a născut ideea proiectului pentru recuperarea unor personalități reprezentative, abuzate în vreun fel, înainte de 1989, și care pot reprezenta modele de personalități în consolidarea unei elite autentice, atât de necesară… traversării deșertului tranziției. Proiectul s-a numit „Academia de sub Pământ” și consta în desemnarea, anuală, a unuia, ori a mai multor candidați, la titlul de onoare de academician al acesteia. Alegerea personalității avea în vedere vreo aniversare, în anul respectiv, de la vreun eveniment reprezentativ, în care personalitatea recomandată jucase un rol … decisiv!
Reamintim aici membrii actuali ai Academiei de sub Pământ, consacrați la Ocnele Mari de-a lungul timpului: poetul Vasile Militaru, autorul „Divinei Zidiri”, prin care au fost atrași spre creația literară, într-un festival/concurs „inter/național”(cu Republica Moldova!) tinerii; pr. Dumitru Bălașa, în jurul căruia se crease o emulație pentru descifrarea multor file ale istoriei ocultate și se înodaseră Congresele de Dacologie, considerate necanonice!; Constantin Brâncuși, insuficient asumat acasă și nepriceput promovat în lume (Vezi… „Cumințenia Pământului”, ratarea Listei UNESCO pentru „Ansamblul…” de la Tg. Jiu, si răceala regimului comunist pentru… opera lui); Bartolomeu Anania, amintind de „Rugul Aprins”, de tălmăcirea actualizată a Bibliei, de opera SA de ctitor, întru Mitropolia Ardealului de Sus (vezi Mânăstirea „Mihai Vodă” de la Turda, cu sfințirea în anul centenar!); Lucian Blaga, cel scos din Academia Română, cu o parte din operă interzisă, cu sistemul filosofic propus, desconsiderat (vezi cuvântul „PERSONANȚĂ” absent din Dicționarul… filosofic!), consacrat „Academician” la Ocnele Mari, la 120 de ani de la naștere, în 2015; Mircea Eliade, considerat prin lumea largă „Il Genio”, acasă hăituit încă, de cei ce nu iartă (deși românii, creștini ortodocși, spun: despre morți numai de bine!). Anul… Mircea Eliade trecuse într-o surdină condamnabilă, să nu se irite vânătorii de capete! (chiar în țară i s-a refuzat un parastas, noroc cu Mânăstirea Cotmeana, unde am avut toată disponibilitatea unei pomeniri la altar!); Nichifor Crainic, doctrinar remarcabil, anticomunist cu opera trecută la index, devenise verigă lipsă în descifrarea trăirii, autentic românească, pentru înțelegerea gândirii interbelice; Iuliu Maniu, controversat și azi, uitându-se că el a fost organizatorul Adunării de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918; că el a românizat administrația Transilvaniei ( v. Consiliul Dirigent) iar comuniștii, neuitând de înăbușirea tentativelor lor revoluționare, de la Viena și Budapesta ( din 1918 și 1919!), l-au răsplătit cu temnița de la Sighet – l-am consacrat „academician” la… „Centenar”, în 2018; Regele Ferdinand și Regina Maria, în 1919, ( conform Hotărârii Adunării de la 1 Decembrie!), după eliberarea, prin jertfa armatei, a Apusenilor, Crișanei vor fi consacrat, România Mare, în spiritul principiului autodeterminării, apoi prin abilitate diplomatică vor fi obținut recunoașterea internațională. (anul acesta, 2022, trebuie să le consemnăm CENTENARUL încoronării, ca regi ai României Mari!). În 2019 lor le-am alăturat, simbolic, pe pr. Baltaga, din Basarabia (acum în afara Statului Român!); în 2020, anul care împlinea centenarul de la Tratatul de la Trianon, a fost chemat în Academia, informală, de Sub Pământ, Dumitru Drăghicescu, pentru rolul jucat în izbânda românească de la tratatul acesta de pace. Aveam în vedere și ocultarea creației sale („Noua Cetate a lui Dumnezeu”, lucrare în limba franceză, netradusă integral în Limba Română!). În 2021, an cu repere speciale în istoria neamului, după cum au fost consemnate (Putna 1871/150!) , 200 de ani de la Zavera lui Tudor Vladimirescu, 500 de ani de la Neagoe Basarab), l-am consacrat academician, pe Petre Pandrea Marcu, pe care, spre meritul ei și Academia Română, va fi reușit, în 2013, să-i recunoască meritele ascunse de vremea potrivnică, trecându-l, post mortem, pe lista oficială a academicienilor!
Gheorghe Stănescu s-a născut la 4 iulie 1926 în comuna Negru Vodă, jud. Constanța.
- 1938-1940, elev la liceul „Nicolae Filipescu” din Bazargic, în cadrilaterul „cedat” Bulgariei în 1940;
- 1940-1948 își continuă studiile secundare la liceul „Spiru Haret” din București, cu bacalaureat în 1946, apoi student, până în 1948 la Facultățile de Litere și Filozofie și, în paralel, la cea de Drept din București;
- 1948 își întrerupe studiile (era în anul III!), fiind urmărit pentru apartenența la o organizație anticomunictă din județul Constanța. Este judecat în lipsă în 1949 și este condamnat la 5 ani închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale;
- Este arestat la 16 februarie 1952 la București, trece prin închisorile: Constanța, Peninsula-Valea Neagră, Aiud, mina Cavnic, Gherla, Jilava, Iași;
- 26 decembrie, 1956 este eliberat. Timp de 30 de ani, sub permanenta urmărire a securității, lucrează ca tehnician în construcții la București, și pe șantiere în Moldova și Oltenia. În 1986 s-a pensionat și și-a stabilit domiciliul permanent în Rm. Vâlcea. Ultimul mare șantier va fi fost Amenajarea Hidroenergetică „Lotru”;
- După 1990, spiritul militant, scăpat din urmărirea potrivnică, se manifestă public cu energie exemplară. Deviza cultului eroilor…„dezveliți tot adevărul!” îi devine ordin de luptă și angajament permanent. Își editează, recuperând din memorie, în 1996. „Jurnal din prigoană/1952-1955”. Are o activitate în spațiul public național și local vâlcean, de maximă vizibilitate și utilitate, în transformarea unui mental prizonier și încă în ascultarea vocilor ca niște lamentații după realitatea denunțată de istorie. (vezi anexa*!);
- 6 Ianuarie, 2003, trece la cele veșnice; în 2014 în antologia „Martiri în vremi moderne”, Editura ROTIPO, Iași, contribuția lui Gheorghe Stănescu, alături de cei antrenați în vreme și de el, ne vorbește despre puterea de înrâurire a spiritului său contaminant.
* Pentru crezul… candidatului propus, vom extrage – din volumul „Pseudo-Jurnale Poetice: În închisoarea țării (1956-1989) În țara liberă: (1990-1998)” Editura VENUS, București, 1999 -, ideile personale, exprimate explicit și/sau în limbaj poetic. Spune chiar el despre rostul poetului… tribun: „Poet? Nu: altfel de tribun/prin care adevăruri uitate se spun: lacrimi vechi neschimbate în sare,/arse vieți și sate arse ce s-au făcut zare,/fântâni astupate în calea năvălitorilor,/urca în el, la cumpăna zorilor/și urcă un neam luminos, de bărbați/surâzitori, puternici, neînfricați/care-au plătit preț greu fără glorie:/păduri de tinere cruci în istorie.” În… „închisoarea țării”, până în 1990, poetul constată realismul de porunceală, pe care acum, liber fiind (carte apare… în 1999, cu reluări din cea din 1996, și din memoria celor puse-n cortex, din timpul detenției!), îl exprimă spre dumerirea necesară și decontaminarea mentalului, de prea fardul cântării la comandă. Vezi poezia „Neîmplinire”: „Se puteau scrie și poeme cuminți/ -oglinzi în care viața parcă surâde-,/dar cuvintele n-au fost prea fierbinți,/iar timpul atât doar: jude și gâde/ / Se puteau scrie versuri despre copii,/-diminețile noastre cu ochi nevinovați-,/sonate de leit-motive de bucurii/sau cântece solemne pentru părinți, pentru frați.//Se puteau scrie poeme odihnitoare,/ – leagăne pentru micile noastre decepții-,/versuri fugare, raze de soare/sau calme ca luna și ca înțelepții.//Se puteau scrie și elegii delicate,/dar numai toamna, când și firea e tristă/și numai în treacăt condeiele –aplecate/pe albul hârtiei s-ar fi mâhnit că există.//S-ar fi putut scrie, s-ar fi putut/să lăsăm o lume mai frumoasă, mai blândă,/dar vremea ne-a dat condeie de lut/ și zări închise între pereți de osândă.” Despre nopțile detenției (vezi „Noapte amară”) mărturisește, tot într-o descătușare târzie : „…//Tot ce nu cuprind sau nu pot spune/nici în poezie, nici în rugăciuni,/în adânc prinde să se adune/în amărăciune din amărăciuni./Sufletul atât e: vatră de cărbuni.” Dar și acolo, în celule, un „Crez” nu-l va fi părăsit : „…// din miezul de foc al singurătății,/ în taină, făurind versuri-făclii/să alungăm și negura cetății/și bezna morților încă vii,//iar pentru cei ce-au obosit și-au mas,/leac rănilor din suflete stinghere/și-ndemn pentru scularea din popas, drumeți spre propria-ne înviere.” El știa că-n arta sa poetul are o armă disponibilă. (vezi „Arta poetică”: „Ne apărăm de bezne prin imagini,/din versul făurit ne facem scut:/ ostași ai gândului incendiem Cartagini,/ noi înșine drept torțe de-început.”). Prin 1976 își exprimă un …„Coșmar 1976”: „Laud visul urșilor pentru mai binele stupilor/și dragostea de oameni a lupilor!// Cânt adevărul plin ca o semilună, îngânat de-o mie de cobze cu o singură strună!//Strig dreptul omului la pace și pită,/ mai albă când este cu sânge plătită!//Sunt ultimul dintre Domni si Voievozi,/stăpân peste acești păpușari și irozi!” (între marii „Voievozi ” (poet desigur!) ai altei vremi, pilduitor și acum, îl vede pe Eminescu, ca pe o fântână de apă vie…! Prin 1987, chiar pe 1 ianuarie, o anume resemnare, de prea așteptare, propune o… „Împăcare” cu soarta pentru… „foștii cruciați anticomuniști supraviețuitori”. „Combatanți obosiți” pe care o deznădejde, ca o disperare (prea puțini supraviețuitori rămăseseră!) vedea doar „o secetă oarbă de sete” în care „doar vinul morții-o să ne-îmbete.” Toți erau pregătiți de plecare, dar el, poetul își transmisese mesajul peste cumăna vremii (se grăbea să ne spună… numărându-și ani și camarazii împuținați ai temnițelor. Vezi „Plecarea luminilor” : „…// Toți vom pleca precum la Înviere,/noi înșine aprinse lumânări, nu vor mai fi nici limite, nici zări/ și-n juru-ne doar muzica din sfere.” Totul, înainte de schimbarea de macaz din 1989, îi apare lui Gheorghe Stănescu:„… cădere în gol, în ocna mică/de la capătul unui întunecos hău/ iubirea, dacă pământul eului tău/până la iezerul cu stea nu-l ridică.” „Îndoiala” luptătorului , care mărturisise și Psalmi, celui Prea Înalt, va exprima printr-o întrebare o licărire a nădejdii: „De când Te pierd și până Te recapăt/ mă strânge timpul într-un lung tunel;/ Lumina Ta îi pune , albă, capăt/ sau, poate, Doamne, mă mint și mă înșel?”
… Nu se înșela! Lupta lui… la întoarcerea frontului ( cu cenușiul unei „salvări”, fără întinarea foștilor torționari!), va fi o luptă cu altfel de arme, mai directe decât poemele. Poetul, prin subtilitatea artei sale, ne vorbește, asumându-și în scris cronica, despre o perioadă a extincției unei briliante elite românești prin temnițele regimului instituit de … invazia „fraților” eliberatori, ai Răsăritului prea sovietic!
** Anexa/Gh.Stănescu… militantul renăscut!- după 1990
„Unde sunt cei care nu mai sunt?” Punea Nichifor Crainic întrebarea, dând poetic, vizionar, răspunsul: „în lumina celui nepătruns” dar care vor fi văzuți când „marele- ntuneric”…„ va cădea”. Evenimentele din 1989 vor fi deschis drumul către luminarea întunericului, ca un lung tunel, cu încă lămpașe de mineri, și multă rezistență împotriva ridicării negurii, să nu se întineze prea mult garda pretoriană, încă pe… frontul salvării împotriva „bandiților poporului”, care cereau dreptate pentru destinele lor deturnate de la credință și legea pământului! Se puteau oare ivi zorii, când vidul legislativ lăsa inerția… dreptății vechi și bolirea materialist-dialectică, profund încăpățânată, nu avea teren vindecării? Da! Țara era un front de luptă cu multe confruntări la vedere: exilul revenit să reașeze partidele istorice vs. Frontul, tocmit în grabă, să salveze puterea care-și consumase liderul cel mare/ lupta între punctele cardinale: Estul gorbaciovist (perestroikist!)- evident până în 1991!- vs. Vestul economiei de piață (vezi țintele integrarii: Nato:1999/2004 și UE -cerere în 1995, și aderare 2007!). Tranziție (tunel, deșert…) cu legile schimbării, acționând între vechi și nou, între generații, între sisteme, între exponenții celor moștenite și speranțele înnoirilor celor cu aceste aspirații demult nutrite, uneori cu sacrificii enorme. De aici deviza luptătorilor supraviețuitori: „Dezveliți tot adevărul și să spuneți tuturor…!” ca un ordin de luptă valabil în orice moment al vieții, așezate în adevărul omenesc și în credință înrădăcinate în veacurile multe.
Asociem, în continuare, constatărilor noastre, privind pe Gheorghe Stănescu, propus aici academician , ca omagiu adus după douăzeci de ani de la trecerea la cele veșnice ( 6 ianuarie, 2003!), cele consemnate de un prieten câștigat al domniei sale: Constantin Mihai în „In memoriam: Gheorghe Stănescu” (vezi „Martiri în vremi moderne”, Editura TOTIPO, Iași, 2014, p.55-58!).
- „… a suplinit (post 1989! S.n) o deficientă sau o cvasi-inexistentă a intelighenței românești”
- „Un poet talentat, dar insuficient cunoscut marelui public (…) –aceasta și din cauza unei inerții mai mult sau mai puțin justificate a criticii literare competente…”
- „un memorialist remarcabil dincolo de dimensiunea istoriografică, recuperatoare a memoriei colective (…) dar și un polemist redutabil (…)” care pe baza unor argumente solide , tăios, acid, nu menaja personalitățile culturale, politice, ecleziastice care scăldau adevărurile incomode!s.n)
- „Gheorghe Stănescu a înțeles perfect rolul intelectualului și a coborât în Agora, asumânu-și conștient misiunea sa care pendulează între angajare și asceză. El face parte din aceeași generație de sacrificiu, restauratoare de sens în plan metafizic și soteriologic, îndurând , între 1952-1956, calvarul temniței comuniste.”
Imediat, după 1990, se remarcă în spațiul public cu o putere remarcabilă în lupta sa:
- 10 mai 1990, la balconul Pieței Universității, din București, participă la „fenomenul de primenire spirituală și intelectuală”- constată Constantin Mihai!)
- 1994, înființează Filiala Rm.Vâlcea a Fundației culturale „Memoria” al cărei președinte, exemplar, devine !/Inițiază pentru media locală sub tema „Restituiri din istoria confiscată” emisiuni Radio-Tv, într-o continuitate cincinală : Radio Vâlcea 1, 101 episoade și TV-Vâlcea UNU, 201 episoade. Mare parte din emisiunile lui au intrat în fondul documentar național (vezi Memorialul Sighet și Memorialul Fortul 13-Jilava!).
- În revista „Lumina lumii”, inițiată de Fundația Culturală „Sfântul Antim Ivireanul”, rubrica „Martiri în vremi moderne” (vezi și cartea omonimă la care ne-am referit!) a fost susținută, în perioada 1992-2002, de Gheorghe Stănescu…
Pentru aceste fapte știute și Doamne!, câte neaflate, vă propunem Academician, al Academiei de sub Pământ, pe Gheorghe Stănescu, după 20 de ani de la trecerea la cele veșnice!
Mihai Sporiș
Cercul de la Râmnic: România – Grădina Maicii Domnului 28 mai, 2022
