Galileea o vizitasem în 1973, deci în urmă cu zece ani: un peisaj impresionant de frumos, cu munţi şi văi fertile, platouri şi stânci, precum şi ţărmul mării. Galileea – în ebraică הגליל (ha-Galil), adică „ţinutul neamurilor” sau al „necredincioşilor” – este regiunea din nordul Israelului, divizată în Galileea Superioară, Galileea Inferioară şi Galileea de Vest. Limitele Galileei sunt: la sud, Valea Izreel şi Valea Beit Shan; la est, Valea Iordanului, Lacul Galileei şi Valea Hula; la vest, coasta Marii Mediterane şi Valea Zebulon, iar la nord, Libanul. Galileea este un loc de întâlnire a mai multor religii şi civilizaţii: iudaică, elenistică, creştină şi islamică.
Această regiune a fost locuită încă din epoca pietrei; în paleolitic, a sălăşluit aici „Omul din Galileea” ale cărui oseminte au fost găsite în Peştera din Nahal Amud. De asemenea, şi în alte locuri din Galileea s-au descoperit urmele unor aşezări din perioade preistorice, precum: în Valea Hula, lângă izvoarele Einan, în peştera Kaftza de lângă Nazaret. Vestigiile unor aşezări omeneşti din epoca pietrei a fost găsite şi pe Nahal Batzat, la cariera Evron, unde a existat o aşezare din paleoliticul mijlociu. Mai târziu, în neolitic, au fiinţat în regiune, inclusiv la Ein Gev, aşezări ale Culturii Natufiene din anii 12.800–10.200 î. H. Sunt bine reprezentate în Galileea mărturiile din vremea calcoliticului, de pildă Peştera funerară de la Pekiin. În vremea noastră, sunt cunoscute în munţii Galileei 22 de aşezări calcolitice, în care s-au descoperit obiecte de ceramică caracteristice regiunii, alături de elemente tipice pentru epoca cronologică. Exista diferenţe între aşezările umane preistorice găsite în Galileea Superioară şi cele din Galileea Inferioară, unde de pildă, ele nu erau plasate în preajma bazinelor de apă. Epoca bronzului este caracterizată în Galileea de începutul urbanizării.
De la Ierusalim în Galileea, se ajunge în trei ore. Aici, se află numeroase locuri care se cuvin a fi vizitate. Dintre ele, menţionăm: oraşul Acre, o veche fortificaţie şi portul, construite în urmă cu 4.000 de ani de fenicieni; în secolul al XII-lea, Acre a fost capitala Regatului cruciat de la Ierusalim. Oraşul a fost ultimul domiciliu în Ţara Sfântă, pentru multe dintre ordinele creştine cavalereşti: Cavalerii Sfântului Ioan (Ospitalierii), Cavalerii Templului (Templierii), cavalerii germani (Ordinul teutonic). Portul Acre a fost locul unde Richard Inima de Leu, Marco Polo, Louis IX, Napoleon s-au angajat în expediţiile lor. Beit She’an National Park este un bogat tezaur arheologic cu un stadion roman, o colonadă veche şi o zonă a gladiatorilor. Karmiel, oraş relativ tânăr, în vestul Galileei, fondat în 1964, cu o comunitate de aproape 50.000 de locuitori, este un centru comercial şi educaţional, cultural şi industrial. Oraşul Nazaret, locul unde s-a născut şi a crescut Iisus Hristos. Oraşul Safed, unde, în secolul al XVI-lea, s-a născut Kabbalah, o gândire evreiască; mulţi rabinii şi înţelepţii evrei au fost îngropaţi în cimitirul vechi al localităţii. Oraşul Tiberias, fondat de regele Irod Antipa, după relatările lui Iosephus Flavius, şi numit astfel în onoarea protectorului său, împăratul roman Tiberius; în antichitate, cea mai mare atracţie din Tiberias au fost izvoarele termale Hamat. Oraşul Gamla este o veche localitate construită de evrei pe un munte abrupt, fiind cunoscut sub numele de „Masada de Nord”, pentru că evreii, fiind conştienţi că romanii vor cucerii oraşul, după şapte luni de lupte, în anul 67 d. Hr., s-au azvârlit în abisul de la baza oraşului. Rosh Hanikra este punctul cel mai nordic de pe malul Mediteranei, la graniţa dintre Israel şi Liban, unde se află grote unice prin frumuseţea lor, formate de apele mării în stâncile de calcar. Munţii Galileei au fost locul de naştere al misticilor evrei; Shimon Bar Yohai, considerat ca fiind primul evreu mistic, a trăit aici. Marea Galileii este înconjurată de numeroase locuri arheologice, multe menţionate în Biblie. În plus, Marea Galileii are legătură cu activitatea biblică a lui Iisus: Muntele Fericirilor, Tabgha, Capernaum etc.
În ziua de 23 august 1982, fiind programată vizitarea Galileei, deşteptarea a avut loc la ora 5.00; îmbarcaţi în maşina Căminului, condusă de ierodiaconul Ioanichie, cele nouă persoane erau dornice să ajungă în patria lui Iisus şi a apostolilor Săi, unde este leagănul credinţei creştine. Deşi poporul galileean „zăcea întru întuneric şi în umbra morţii” (Matei 4, 16), Galileea a devenit vestită pentru că, în Nazaret a primit Sfânta Fecioară Maria vestea că va zămisli şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu; în el şi-a petrecut Iisus copilăria şi tinereţea; aici şi-a început propovăduirea, stabilindu-se la Capernaum, după întemniţarea Sfântului Ioan Botezătorul (Matei 4, 12–13) şi după plecarea Sa din Nazaret; în Galileea, a făcut primele şi cele mai multe minuni, începând cu nunta din Cana Galileei. De aici, şi-a ales Domnul unsprezece dintre apostolii Săi – singur Iuda Iscarioteanul era din Iudeea – şi pe cei şaptezeci de ucenici (Luca 10, 1).
În drum spre Galileea, am trecut pe lângă o serie de localităţi cu profundă rezonanţă istorică, dar şi actuală, precum: Rama, locul de unde a pornit convoiul de iudei în robia Babilonului; aeroportul Ierusalimului Atarat, o pistă de aterizare asfaltată; Beit-El, Casa lui Dumnezeu, locul unde patriarhul Avraam a zidit un altar Domnului, iar patriarhul Iacob a visat o scară ce se înălţa de la pământ până la cer; Shilo, unde a fost adăpostit Sicriul Legii, înainte de ridicarea Templului din Ierusalim; Nablus sau Sichem, prima capitală a poporului Israel, în Canaan; despre el aminteşte sfântul Arhidiacon Ştefan în cuvântarea sa de apărare, afirmând că Iacov a fost chemat în vremea foametei în Egipt, cu toată familia sa, de fiul său Iosif, cel vândut de fraţii lui. Şi murind Iacov acolo, după dorinţa sa, Iosif l-a adus în pământul lui Israel. „Şi au fost strămutaţi (el şi soţia sa Lia) la Sihem şi au fost puşi în mormântul pe care Avraam l-a cumpărat cu preţ de argint, de la fiii lui Emor, în Sihem” (Fapte 7, 16). Aici se află „puţul lui Iacov”, unde Mântuitorul Hristos întâlneşte pe femeia samarineană şi stă de vorbă cu ea despre „apa cea vie” a învăţăturii Sale mântuitoare, după care ea se converteşte şi aduce la Hristos şi pe consătenii ei, care-L invită în cetatea lor (Ioan 4, 5). Deasupra fântânii, adică la 40-60 m, împărăteasa Elena a zidit o bisericuţă, care a fost distrusă de persani în invazia din anul 614. Pe ruinele ei, Patriarhia Ortodoxă a Greciei a construit o frumoasa biserica. În data de 29 noiembrie 1979, aici a fost martirizat Părintele Filumen. Toate acestea le-am aflat de la parohul Dimitrios, preot căsătorit, foarte distins; superiorul Ilarion arhimandritul lipsea. Se găseau ulcioare cu apă de vânzare, dar erau prea scumpe pentru noi. În apropiere, se vedeau munţii Garizim şi Efraim.
Garizim, muntele sfânt al samaritenilor se află în regiunea Samaria, fiind unul dintre renumitele locuri biblice din Ţara Sfântă, care a rămas în istorie ca simbol al revoltei samaritenilor impotriva evreilor. ÎnSamaria, o regiune aflată între Iudeea şi Galileea, locuiesc samaritenii; ei sunt descendenţii unui popor rezultat din amestecul evreilor rămaşi în ţară, după prăbuşirea Regatului din Nord (722 î. Hr.), cu membrii unor popoare străine, aduse de cuceritorii asirieni. Înrudindu-se între ei, evreii rămaşi în ţară şi asirienii, au dat naştere unui nou popor, numit după numele cetăţii lor principale, Samaria, adică „samariteni”.
După întoarcerea din robia babiloniană în Ierusalim, evreii au dorit să-şi reconstruiască Templul, dărâmat de Nabucodonosor (597 î. Hr.), lucru pe care îl vor înfăptui în anul 538 î. Hr. Samaritenii au cerut voie evreilor ca să fie primiţi şi ei în comunitatea alcătuită spre ridicarea noului Templu. Datorita elementelor păgâne, păstrate de aceştia de la asirieni, cât şi pentru amestecarea socială cu aceia, evreii i-au refuzat. Manase, fiul unui arhiereu, se căsătoreşte cu o samariteancă, motiv pentru care este alungat de evreii din Ierusalim, fiind nevoit să se stabilească în cetatea Samaria. Aici, pe muntele Garizim, îşi va ridica un templu propriu, diferit de cel din Ierusalim. Autointitulându-se arhiereu, el va aplica Legea lui Moise în popor, înlăturând practicile păgâne asiriene. Într-o noapte, evreii au distrus acest templu, văzut ca rival al celui din Ierusalim. Totuşi, până astăzi, Muntele Garizim a rămas cel mai sfânt loc pentru religia samaritenilor, în apropierea lui vieţuind peste 90% din samaritenii din întreaga lume, în special, în localitatea Kiryat Luza.
În cetatea Sebastia, capitala vechiului stat Israel, după separarea de Iuda, cu capitala la Ierusalim, am vizitat ruinele fostului palat al lui Irod; la subsol, temniţa unde a fost închis Sfântul Ioan Botezătorul; coborârea se face pe nişte trepte înguste. În tavan, era practicat un orificiu prin care paznicii supravegheau pe deţinuţi. Deasupra, creştinii au construit un paraclis, aflat acum în paragină, întrucât toţi locuitorii sunt musulmani. Din Sebastia, am ieşit prin vechea poartă a cetăţii, care mai păstrează doi stâlpi şi resturi de zidărie. Poarta, potrivit tehnicii de apărare, era amplasată la mijlocul colinei, pentru a fi mai uşor de apărat cetatea.
Am trecut pe lângă Muntele Ghilboa, unde regele Saul, împreună cu fiul său Ionatan, a căzut în lupta cu filistenii.
Iată-ne la Muntele Taborului, care este acoperit cu păduri. Drumul este numai serpentine foarte periculoase. Sus, două aşezăminte monahale: unul ortodox, altul catolic. Mănăstirea ortodoxă a fost construită în anul 1845 de călugărul român Irinarh Rosetti, pe locul peşterii unde, după tradiţie, a trăit Melkisedec, viitorul rege al Salimului, care l-a întâmpinat pe patriarhul Avraam cu pâine şi sare. Cea catolică, construită în anul 1911, pe locul unei foste mănăstiri din secolul al IV-lea, distrusă, ca multe alte aşezări creştine, în anul 614. Aici au fost construcţii mari de piatră, impunătoare, executate artistic, dar acum sunt ruinate. Actuala biserică are două altare: sus, al catolicilor; jos, al tuturor confesiunilor care doresc să oficieze.
La Cana Galileei, am vizitat cele două biserici: ortodoxă şi catolică. O creştină ortodoxă arabă ne-a servit cu apă şi gheaţă.
În Nazaret, ne-a impresionat Biserica ortodoxă de la Fântâna Maicii Domnului, unde Fecioara Maria lua apă. Izvorul este în partea de nord a bisericii, dar era interzis a lua apă; motivul: cineva ar fi introdus ceva în ea. Pictura bisericii a fost realizată de fraţii Moroşan din România.
Am urcat pe Muntele fericirilor, locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a rostit fericirile. Aici, se află o mănăstire catolică; pe geamurile tamburului turlei, sunt scrise cele 9 fericiri în latină, ca vitralii. O privelişte minunată se deschide spre Marea Galileei. Am admirat metodele ştiinţifice şi tehnice depuse de statul Israel pentru a reda pământul agriculturii. Buldozerele uriaşe scot bolovanii din pământ, apoi îi depozitează în stive la marginea tarlalelor, iar pământul fertilizat este cultivat. Ceva măreţ, demn de vrednicia omului inteligent, harnic şi conştient de ceea ce voieşte să înfăptuiască.
Am ajuns la Tabgha, locul înmulţirii pâinilor de către Iisus Hristos. Catolicii au ridicat într-un an şi jumătate o mănăstire monumentală, din piatră cioplită; mozaicul din vechea biserică, fiind folosit ca pardoseală. O icoană mozaic, înfăţişând pe Mântuitorul, se păstrează în absida altarului. Pe tetrapoduri, câte o icoană ortodoxă: Iisus Hristos şi Maica Domnului. Devizul bisericii a costat 50.000.000 $, dintre care, 100.000 $, donaţie a papei de la Roma. Se spune că s-au cheltuit bani cu sacul!
Bucuros să revăd oraşul Capernaum, pe care nu l-am mai recunoscut, faţă de ce văzusem în anul 1973; s-au efectuat săpături arheologice, amenajări urbanistice. La Sinagogă, au fost reconstituite cele două rânduri de coloane, folosind fragmentele originale, cu capitelurile; cele trei porţi: principala, prin care intra arhiereul, şi cele două laterale, pentru credincioşi. În partea dreaptă, locul rezervat femeilor. În faţa Sinagogii, casa lui Simon Petru, unde Mântuitorul a tămăduit pe soacra Apostolului. În secolul al IV-lea, aici a fost construită o biserică, dărâmată de persani în 614. Am întâlnit un ghid român din Haiffa, care însoţea un grup de turişti americani.
Am trecut Iordanul şi am înconjurat Marea Galileei. Şi aici, am admirat culturile, livezile, grija faţă de fructe, de plantaţii, toate fiind protejate cu pânze speciale. Am ajuns din nou la Iordan care ieşea din Mare, unde era o uriaşă îmbulzeală de turişti. În râul Iordan, există un loc special amenajat pentru turiştii care vor să facă baie. Ne-am scăldat în apa Iordanului, şi – potrivit tradiţiei – ne-am gândit la cei dragi ai noştri.
Din Galileea, am plecat spre oraşul Ierihon; câmpia Iordanului este bogată şi bine lucrată. Dincolo de Iordan se văd Munţii Iordaniei; la poale lor, sate bogate, având culturi până la malurile Iordanului. Zona este militarizată: drum strategic, garduri de sârmă ghimpată, tunuri în adăposturi subterane.
Am ajuns la străvechea cetate a Ierihonului, care este un oraş frumos; se mai păstrează vechea cetate, cu zidurile surpate de evreii conduşi de Isus Navi. Aici există două case ce aparţin unor români stilişti; ar fi interesant să se achiziţioneze pentru Căminul românesc din Ierusalim.
Angajaţi pe drumul spre Ierusalim, am constatat că şoseaua este plină de ulei, datorită unor accidente de maşini. Părintele Ioanichie, bun şofer, a condus minunat de-a lungul întregului traseu.
Sosirea la Cămin a fost în jurul orei 20.00. Obosiţi, ne-am culcat.
