Motto: „Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput.” – Octavian Paler (Foto1).
Încă din epoca pietrei vechi, pentru a-și ușura existența, oamenii au început să folosească unelte și arme, pe care le confecționau din pietre ca silexul, bazaltul sau gresia. Și poate că tocmai în acest proces de confecționare al armelor și uneltelor, s-a activat acea capacitate a creierului uman de a da o semnificație unor stimuli vagi și de a-i interpreta ca fiind semnificativi și reprezentând imagini familiare, cunoscute, fenomen cunoscut sub numele de paraidolie(denumire ce provine din grecescul para, care înseamnă pe lângă, și din eidolon, diminutivul cuvântului grecesc eidos care înseamnă imagine sau formă, pentru că există o tendința universală prin care oamenii concep toate ființele ca fiindu-le asemănătoare și de a transfera fiecărui obiect, calități cu care sunt familiari. Poate că astfel au apărut și apoi s-au perfecționat primele sculpturi – cea mai veche formă de artă umană – înfățișând animale, oameni, zeități. Cea mai veche statuie din lume are o vechime de 40000 de ani și reprezintă un om-leu, iar în România cea mai veche sculptură, denumită “Venus de Piatra Neamț”, are 17.000 de ani vechime. Arta sculpturii, sau poezia în spațiu, cum a fost numită, se deosebește de meșteșugul prin care apar obiectele necesare activităților umane, prin aceea că, nu este doar modelarea unei forme, ci, prin adăugarea simbolurilor, ea reușește să încorporeze în materie, spiritul uman. Omul este singura specie care a reușit să creeze arta. Iar rolul ei este de a aduce frumosul în viața oamenilor, de a le provoca gândirea și prin mesajul transmis, de a-i ajuta să recunoască în ei ceea ce și-ar fi dorit, dar nu au știut să exprime.
T.N – De curând v-ați întors din tabăra de creație de la Izverna jud. Mehedinți. Cum vă simțiți, cu ce gânduri, cu ce proiecte v-ați întors?
MG – Da, a fost o tabără organizată de fundația culturală „Izverna Colț de rai” care este la a doua ediție. Marian Banciu este președintele organizației. Aici m-am întâlnit cu Aurel Bulacu, Horia Cristina, Valeriu Seti cel care a fost la Pheonix și care m-a recomandat pentru această tabără, deși, în această tabără în care s-a încercat aducerea unor nume mari din cultura contemporană, doar eu și încă un sculptor, n-am avut studii academice, însă n-am fost cu nimic împiedicat să-mi fac lucrarea acolo. O să apară un catalog ce va fi dat fiecărui participant. Însă înainte de tabăra de la Izverna, am participat și la tabăra de artă din Delta Dunării sponsorizat de domnul Cacencu – prima ediție, dedicată lui Eugeniu Barău.
T.N – Ați venit pe lume într-un adevărat loc al legendelor – Sulina – descrisă în cunoscutul roman Europolis al lui Jean Bart. Cum și ce anume vă mai amintiți despre locurile copilăriei?
G.M – N-am uitat nimic despre locurile copilăriei. Dar, au murit părinții mei, rudele mele toate, mai am doar o rudă prin alianță, o cumnată… Întotdeauna Sulina îmi va crea emoții, e un fel special de a o percepe de câte ori mă duc acolo, așa cum probabil cu toții avem emoții aparte, față de locul natal. Am încercat un exercițiu aparte, mereu și mereu; de câte ori mă reîntorc în Sulina, îmi propun încă de la ieșirea din Crișan și intrarea în Sulina să nu mă uit la peisaje, dar n-am reușit niciodată. Pentru că știam aproape fiecare casă, cine a locuit acolo, cine mi-a fost coleg de clasă, fie în an mai mare sau mai mic, au fost locuri în care m-am jucat, sau am îmbrățișat o fată sau am muncit. Apoi, când a trebuit să-mi formez o familie, am ales să mi-o fac la Tulcea. Dar prima imagine despre Sulina… este de fapt o senzație olfactivă. Este mirosul acela de verdeață care crește, de sevă foarte proaspătă și foarte specială pentru mine, cel născut acolo, mirosul de apă, de ceață, de pește… care nu se mai poate șterge. Apoi, există și „imaginea” auditivă, cea a păsărilor ce-și strigă chemările.
T.N – Ce sentimente vă declanșau aceste imagini?
G.M -… ca și cum ați întreba pe un copil legat de placentă ce sentimente are… Un foarte plăcut confort… Și – ca să fac o paranteză – într-un moment dificil din viața mea, când eram foarte trist mi s-a propus să fiu designer la o întreprindere din Câmpina, dar după numai cinci zile am refuzat, pentru că nu am putut să mă adaptez peisajului de acolo. Eu sunt atât de dependent de apă, încât până și sculptura mea nu este departe de acest motiv – apa. Îmi place să desenez portrete, totuși, orice rocă, o văd sub forma unei unduiri, nu ca pe un portret foarte clar conturat.
N.T – Ce înseamnă arta pentru dumneavoastră? Ce doriți să exprimați prin creațiile dumneavoastră?
G.M – Fiecare din noi, avem de trasat semnul trecerii noastre prin lume. Eu asta mi-am propus să fac; sculptura.
T.N – În ce împrejurare v-ați simțit atras către artă și în ce s-au concretizat primele manifestări artistice? Dar prima sculptură realizată?
G.M – Prima sculptură realizată a fost cumva înainte de armată … Știți cum este? Cred… cred că toți bărbații au zona asta de yin și yang, dar cu o feminitate mai reprimată. Eu am reușit să mi-o reprim mai puțin și am încercat să o impresionez pe mama în primul rând, făcând sculptură.
T.N – De ce tocmai pe ea?
G.M – Poate pentru că am fost crescut într-o dependență foarte strânsă de ea până pe la vârsta de paisprezece ani când am plecat la școala navală de la Giurgiu – școală pe care ea a ales-o, nu eu – și acolo am vrut să o impresionez ca fiind copil cuminte, așa cum îmi ceruse. Și departajarea mea de toate nebuniile celorlalți copii, așa am făcut-o, făcând desene, sculpturi mici…
T.N – Sculpturi în ce?
G.M – Apăruse pe atunci BCA-ul dar prima mea sculptură a fost făcută în cărămidă, care se cioplea destul de ușor…
T.N – Eu într-a cincea, sculptam în cretă!
G.M – Da, de fapt, mi-a fost cam jenă să mărturisesc, prima mea sculptură, a fost făcută în săpun. Mi-aduc aminte că la școala profesională, ne dădeau săpun Cămila și săpun Cheia. Săpunul Cămila mirosea mai frumos, dar săpunul Cheia se făcea așa de tare când îl lăsai la uscat, încât puteai să-l sculptezi. Și-mi amintesc cum am făcut o adevărată criză de nervi când colegul meu s-a spălat cu sculptura mea, în loc s-o aprecieze.
T.N – V-a remarcat cineva înclinațiile artistice în copilărie? Când, cum anume, dacă ați fost sau nu încurajat și ce efect au avut asupra dumneavoastră atitudinile celorlalți față de preocupările dumneavoastră artistice?
G.M – Aici este ceva mai mult de spus… Tatăl meu care a murit în 1957, a lăsat niște caiete cu desene tehnice. El era ofițer mecanic la Comisia Europeană a Dunării. Iar fratele meu mai mare – a murit și el între timp – avea niște înclinații artistice, dar nu foarte evidente și am vrut să fiu mai bun ca el. Iar la grădiniță, educatoarea mea – s-a stins și ea – a observat într-o zi, că am luat o foaie, am împărțit-o în două și am desenat un pescar. Deasupra pescarul cu pluta și în rest nimic. M-a întrebat de ce nu am desenat pe toată foaia. Și i-am explicat că dincolo de linie, este apa. Atunci a remarcat educatoarea că am altfel de viziune față de ceilalți colegi de-ai mei. Dar, în Sulina a mai existat un personaj să spunem exotic, cu înclinații artistice, care m-a remarcat și care a fost prima persoană ce s-a interesat de cât de perseverent sunt în materie de desen. În clasele V-VII, făceam tot felul de năzbâtii, desenând tot felul de portrete caricaturizate, pe tot felul de hârtii dar asta încă nu anunța nimic despre ceea ce aș fi vrut eu să devin mai târziu Apoi, mama mea – suportul meu – a murit în 1969. Aveam 17 ani. În dimineața în care a murit mama, la ora 5, eu ar fi trebuit să fiu la ora 7 în Gara de Nord ca beneficiar al unei tabere de recreere, după ce am câștigat locul III pe țară la olimpiada de română. Dacă n-ar fi fost acest eveniment, ar fi fost prima mea tabără ca elev. N-a fost să fie. Am refuzat să merg și introvertitul din mine, nu și-a găsit altă modalitate de a-și exprima tristețea decât cioplind. Mai bine, mai rău, am ratat multe… Dar pe atunci – în secolul trecut – apucasem să-mi formez părerea că, fiecare copil ar trebui să-și găsească un model în viață. Eu nu aveam un model. Abia în clasa a VI-a aflasem despre Brâncuși… Dar am citit și despre alți artiști și așa am aflat, că una dintre caracteristicile lor era perseverența în ceea ce făceau. Mi-am propus același lucru. Apoi, absolut din întâmplare l-am descoperit pe Luca della Robbia, care făcea niște modelaje în teracotă care m-au impresionat foarte mult. Dar n-a fost singurul care m-a impresionat. I-am descoperit rând pe rând și pe alții. Pe Michelangelo, dar nici el n-a fost ultimul, am mai găsit și alți sculptori și în continuare, caut oameni care să aducă un plus de exprimare în domeniul acesta. Internetul este o descoperire care fericește un om de șaptezeci de ani ca mine, pentru că-ți oferă informații foarte rapide. Vis- à -vis de titanii artei contemporane sau vechi, nu se poate vorbi cu lejeritate despre ei. Așa cum nu se poate face portretul lui Dumnezeu, tot așa nu se poate vorbi cu lejeritate despre Michelangelo sau Brâncuși. Pentru că nu poți aduce un plus. Ei au dat lumii din surplusul lor atâta frumusețe, încât ar fi o impietate să-i transformi în substantiv comun. De aceea am tot căutat și caut în continuare să găsesc alți și alți artiști, care să aducă un plus de exprimare artistică. Am fost marcat de Eduardo Cillida, de Alex Losano, de Henry Moorre și sunt încă atât de mulți… Am fost foarte impresionat de Barbara Hepworth pentru simplitatea cu care se exprimă în sculptură, ceea ce este extrem de greu de făcut. Este mult mai ușor să faci un portret decât să faci un obiect simplu, care să exprime foarte concentrat și foarte intens un sentiment.
T.N- Care vă erau visele, aspirațiile în copilărie?
G.M – Mi-am dorit să fac un liceu de artă și am făcut un liceu de matematică fizică, în care nu mi-a plăcut matematica. Pentru că, situația din familie nu mi-a permis să-mi continui liceul, am făcut întâi o școală profesională. Iar liceul l-am făcut în două etape; doi ani înainte și trei ani după armată, dar cei trei, i-am făcut la cursuri intensive care m-au dezamăgit. Am preferat să-mi perfecționez cunoștințele în particular, decât într-un liceu făcut sub forma asta, pentru că, laolaltă cu mine, își dădeau examenele oameni care aveau în sacoșă 15 piei de blană cu care-și luau examenele. Mi s-a părut că mă fur singur. Și am preferat să nu… să îmi termin liceul mândrindu-mă cu el. Dar din momentul în care am terminat liceul și până acum, în continuare o să fiu extrem de curios; este unul din lucrurile care m-au salvat, dar și marele meu defect. Sunt extrem de curios în orice domeniu. Mi-a sincopat cumva visele, dorința de a avea o familie. Poate că sună cam aspru, dar mi-am asumat aceste lucru. Mi-am dorit copii și am trei, din care unul este sculptor – Munteanu Dragoș Cătălin. Este un portretist de care o să se audă. Are o capacitate de a sintetiza caracterul personal. Unul dintre portretele lui, se află la Tulcea. Cel al lui Gavrilă Simion. A făcut multe alte portrete.
T.N – Deci, el v-a călcat pe urme?
G.M – Nu știu cine pe urmele cui a călcat și o să vă spun și de ce. După ce a terminat Academia, a plecat împreună cu soția – graficiană – la Mené în Franța. În al doilea an m-a chemat și pe mine acolo, împreună cu soția. Acolo, eu fiind unul dintre cei mai în vârstă participanți, directorul de tabără l-a întrebat pe fiul meu, dacă nu sunt prea bătrân pentru efortul de a sculpta și dacă n-ar fi mai bine să-mi dea o piatră mai mică, dar fiul meu i-a răspuns să mă lase să aleg singur, ca să nu mă supăr. Și am terminat cu vreo două zile mai înainte și am și câștigat premiul juriului. Tema era echilibru și eu am propus o variantă diferită și surprinzătoare pentru nivelul taberei. Acum, trebuie spus că fiecare tabără are un anumit statut, căpătat în timp și stabilit de valoarea participanților. Cu cât participanții sunt mai valoroși, cu atâta tabăra are un nivel mai ridicat. De aceea, tabăra de la Izverna a fost o tabără care m-a onorat, pentru că acolo erau nume foarte grele din cultura bănățeană. Am însă o colaborate foarte specială și cu Aiudul.
T.N – Născut și crescut într-o adevărată împărăție a apelor și nisipului, de ce ați ales tocmai piatra ca mijloc de exprimare artistică? Probabil că v-ar fi fost mai ușor cu pensula și vopseaua, decât cu dalta, mai ales că nu sunteți o persoană robustă.
G.M – Legat de persoanele robuste, se creează un fel de portret robot; că sculptorul ar trebui să fie un tip mătăhălos, masiv, cu mâinile mari, cu impresia că spune adevărul dintr-o tăietură de topor… și nu-i așa. Dălțile doar când sunt ascuțite taie, nu când sunt butucănoase. Am ales piatra pentru că atunci când fostul debarcader al Sulinei se demola, parii de pin din apă se înlocuiau cu stâlpi de beton. Iar între ei, se aruncau bolovani de piatră și aceștia scoteau un zgomot foarte ciudat. Am avut și un vecin care cioplea piatră și vedeam praful acela alb, auzeam zgomotul acela și am simțit că este ceva ce-mi trebuia. Zgomotul pietrei m-a chemat. Am mai lucrat și la o fabrică de prelucrat piatră și am cerut să fiu la o stație de concasare a pietrei ca să văd cum un bolovan de granit se transforma într-un… pumn de nisip. Acolo este ca o… ca un cântec de moarte…
T.N – Când v-am întrebat mă gândeam la faptul că în toate civilizațiile vechi, semnificația pietrei era aceea de echilibru, stabilitate și durabilitate, ori viața dumneavoastră, cel puțin în copilărie, s-a desfășurat într-un mediu dominat de nisip, și ape, elemente fluide, instabile, iar evenimentele prin care ați trecut au adus cu ele și mai multă instabilitate și nesiguranță. Ori creația unui artist este influențată de mediul în care trăiește, de trăirile sale…
G.M – Da. Dar bunica mea, care chiar dacă era incultă și nu știa să semneze când își lua pensia, știa totuși patru limbi: știa franceza că a lucrat servitoare la o familie de ingineri francezi, știa grecește de la biserica grecească la care mergea, știa armenește că avea prieteni armeni și rusa pentru că era Tarasov și mi-a zis așa: măi băiete, tu ai două mâini, fă ceva cu mâinile astea, pentru că altfel o să ajungi pământ de flori”- adică o să îngrași pământul degeaba, pentru alții, nu pentru tine. De fapt, bunica mi-a spus că nu este bine să faci umbră pământului degeaba ci să rodești și tu ca un copac, să nu fi sterp.
T. N – Ce tip de piatră preferați și de ce?
G.M – Travertinul. Și știți de ce? Este un calcar cristalizat marmoreic la temperaturi și presiuni foarte mari și care din cauza componentelor de calciu este corodat de apele subterane. Este o spumă vulcanică sau un strat de calcar supus presiunilor geologice. Îmi place pentru că are culoarea unui os vechi, se lustruiește foarte bine, pentru că nu este strident – cum este uneori marmura – pentru că este cald, nu presupune ingenuități ca marmura. Sigur, nu o poți face pe Maica Domnului din travertin, ea poate fi făcută doar din marmură. Eu nu sunt un mare mânuitor de lut, pentru că acesta îți dă posibilitatea de a scoate sau adăuga fără să păgubești materialul. Deci, de ce piatra, pentru că presupune o stăpânire de sine când treci la tăietura în piatra. Piatra are unicitate. Nu se pot face copii după ea. Doar din bronz. La piatră, este nevoie să muncești mult, ca să obții ceea ce vrei(foto3, 4, 5).
T.N – Am găsit undeva pe internet ideea că: „Piatra în stare brută ne reprezintă pe noi. Omul în starea sa naturală, instinctuală. Dincolo de orice valori etice, morale. Urâtă, haotică, lăsată în voia soartei. Asta este piatra brută și asta este viața omului, implicit persoana umană, la începuturile sale și în starea sa naturală. Este un simbol pentru natura imperfectă a ființei umane și slăbiciunile noastre firești. Un simbol menit să ne facă să contemplăm asupra naturii noastre imperfecte, dar și să ne dorim altceva, să ne îmbunătățim.”1 Dumneavoastră când sculptați, căutați să încorporați pietrei ideea pe care o aveți sau, mai degrabă, precum odinioară Aladin, vă străduiți să eliberați duhul a cărui prezență o simțiți închisă în piatră? Michelangelo spunea că: în fiecare bloc de marmură se află o statuie şi e treaba sculptorului să o descopere.
G.M – Știați cumva, că din travertin – am și pregătit bucata – vreau să fac o lucrare pe care s-o numesc Lampa lui Aladin? Am și macheta. Am discutat cândva cu un fost primar căruia i-am propus ca în scuarul dintre Teatrul Jean Bart și Casa Avramide, să mi se permită să-mi pot expune lucrările, chiar dăruite orașului. Dar primarul a rămas surd și mut la propunerea mea… Și asta m-a dezamăgit foarte mult. Și să vă spun de ce. Experiența mea de la Aiud, a început sub semnul relațiilor interetnice. Legea naționalităților conlocuitoare din România este o lege extrem de modernă, este o lege pe care puține țări din Europa și-o asimilează la modul intensiv cum o face România. Asta și datorită ungurilor, dar și pentru că ni s-au impus anumite condiții pentru a intra în UE și astfel legea a funcționat. În cadrul departamentului pentru relații interetnice, condus de un manager excepțional, doamna Ildiko Lotzico, cei de la Aiud au avut ca temă a orașului, să dispară stigmatul că Aiudul este orașul pușcăriilor și al deținuților politici. Și s-au gândit să facă din Aiud un oraș al vinului și al artelor. Și au reușit timp de 25 de ani. Tinerii de atunci, entuziaști, au hotărât să facă tabere de creație și astfel au strâns în cadrul acestora, peste 5500 de lucrări de artă. În 2016, organizatorul artistic al taberei – Ștefan Balog – a avut o ideea la fel de interesantă, dacă nu strălucită, să adune în cadrul taberei creatori care să reprezinte mai multe naționalități conlocuitoare din România care să se exprime liber, ținând cont doar de câteva reguli: să nu se discute politică, să nu se discute conflicte interetnice și să nu se degenereze comportamental relațiile. Și au făcut aceasta în 2016. Pe mine m-a recomandat Uniunea Ucrainenilor din România. Eu sunt ucrainean, dacă nu v-am spus până acum. Cât privește felul în care sculptez… există un fel de joc aici. Sigur, în fața unei bucăți de rocă ai un plan pe care regulile sculpturii spun să-l respecți matematic, dar, întotdeauna m-am lăsat tentat de ceea ce poate oferi pe parcurs roca. Și spun asta nu ca pe o frază cu pretenții intelectualiste, ci pentru că pur și simplu așa se petrece. Ai o bucată de rocă amorfă, încă fără liniile care generează lucrarea și apoi îți vin tot felul de idei și experimentezi pe măsură ce lucrarea iese. Și simți dacă ea păstrează caracteristicile unei lucrări de artă. Pentru că, în viziunea mea – pare prea simplist spus – dar este rodul multor cărți citite, multor idei descoperite pe parcursul vieții, că diferența dintre un obiect și o lucrare de artă, este că lucrarea de artă generează emoții. Dacă nu, atunci este vorba doar de un obiect. Apoi – contrazic niște cutume poate – mi-aș dori ca lucrările mele să fie atinse, nu neatinse; când cineva vede o lucrare de-a mea, să o poată percepe în mai multe feluri, nu doar vizual ci și tactil.(foto2, 6)
T.N – Brâncuși spunea despre sculptura sa: – Nu am vrut să sculptez pasărea, am vrut să sculptez zborul”… Dumneavoastră aveți anumite teme preferate când sculptați? Și care vă sunt sursele de inspirație?
G.M – Cred că mă definește locul în care m-am născut. Sulina nu este locul în care s-au născut o pleiadă de sculptori. Nu. Sulina n-are motivație, peisaj, n-are relief, n-are nimic pentru a motiva un sculptor. Dar are apă( simbol al genezei, al vieții, element feminin – n.a). Și aceasta a fost motivația mea. Și pentru faptul că dualismul de care vă vorbeam bărbat/femeie și care există în fiecare bărbat așa cum există în fiecare femeie, face ca să existe o anumită nevoie de a elibera o anumită cantitate de feminitate, sau… anumite rotunjimi ale sentimentelor. Poate și ca percuții târzii, prea târzii poate, vis – à -vis de mama mea și de toate personajele feminine care au avut un rol mai mare sau mai mic în viața mea. Inclusiv soția mea. Este un mod de a avea o răsplată. Și răsplata este că fiica mea, când s-a întors din SUA , mi-a spus așa: „știam eu că nu stai degeaba” și asta a fost pentru mine ca un imbold, a fost mai mult ca o intrare la facultate, a fost… ca un premiu.
T.N – Cred că pentru prima dată, v–am remarcat în fotografiile de grup care apăreau prin ziarele locale cu ocazia unor manifestări ale Uniunii Ucrainenilor din România din care am aflat că faceți parte. Ieșeați de departe în evidență prin costumația de cazac purtată cu aceste ocazii. De când faceți parte din Uniunea Ucrainenilor din România și ce anume v-a determinat să vă înscrieți aici?
GM – Bunica mea s-a numit Tarasov. Tatăl meu, face parte dintr-o familie care se chema inițial – bunicul lui – Șavlovschi. În timpul războiului de independență, pentru că numele era greu de pronunțat, îi spuneau al lui Chiliana, adică ai babei care locuia în Chilia. Dar ei, erau veniți de peste munți. Numele de Munteanu este mai mult o poreclă, nu provenit din tată-n fiu. În 1992 când a fost înființat grupul de la Tulcea, a trecut prin diferite etape mai tumultoase mai nou și acum este o etapă destul de tumultoasă… Eu am venit în comunitate în 2011. Am simțit acest imbold, poate nu la fel de matur ca acum. Am învățat limba ucraineană de la copiii cu care mă jucam, nu de la părinți. Odată mama a vrut să mă bată pentru nu știu ce obrăznicie făcută și i-a spus bunicii să mă țină, dar eu am sărit gardul și atunci și-a dat seama că înțeleg bine ucraineana. Spuneam că am venit în comunitate când am simțit mândria de a fi ucrainean. Îmi plăcea mult să vorbesc ucraineana, dar până atunci, această mândrie nu fusese activată și o să vă explic de ce. În perioada comunismului primitiv, prin anii 50-60, nu era chiar un avantaj să fii ucrainean, deoarece comuniștii și-au adus mereu aminte că ucrainenii n-au fost de chiar partea lor. Dar apartenența mea la comunitate s-a datorat și pentru că s-a revigorat mândria de a fi ucrainean. Am sensibilități dar și defecte de tip ucrainean, sunt departe de tipul de înger și ce trebuie să fac, este să mă obișnuiesc cu propriile mele defecte..
T.N – Uniunea din care faceți parte, este axată doar pe promovarea tradițiilor – așa cum am văzut de obicei cam pe la toate uniunile etnice – sau, are în vedere și sprijinirea creatorilor contemporani? Dumneavoastră ați fost sprijinit în vreun fel să vă promovați creațiile? Mă gândesc la vreun ajutor în organizarea unor expoziții, sau poate – de ce nu – la acordarea unor burse pentru a putea participa la taberele de creație din țară sau de peste hotare.
G.M – Există un cântec rap care zice că sunt prea mândru ca să cerșesc și prea flămând ca să fac încă și mai multă foame. Eu am fost în mod fericit sprijinit de Comunitatea Ucraineană. Întotdeauna când m-am dus la taberele interetnice la Aiud(una dintre ele, internațională), eram sprijinit de comunitatea de la București, nu de cea a filialei Tulcea. Când mi s-a propus să susțin Zilele Culturii Aiudene care au loc pe 15 martie, cei de la București mi-au spus că-mi vor trimite banii pentru deplasarea cu sculpturile. După două luni, cei de aici, refuzau să spună că primiseră acești bani… Am fost întrebat, ce bani? Se pare că viziunea unor conducători de etnii, este cam așa, simplistă: să ne păstrăm tradițiile și să facem… piroști. Eu mă gândeam să facem în așa fel, încât cultura ucraineană, sau a altei etnii, să nu se rezume doar la parastasuri, pomeni, huleaiuri2 de ocazie, de genul revelioanelor pensionarilor, ci să ridicăm cumva ștacheta. Ce-ar înseamnă cultura unei etnii? Ar însemna și teatru și poezii și cântec și dans, port popular, obiceiuri, drumeții, literatură, muzică…Cu ce nu mă pot obișnui eu este că singurul autor ucrainean pe care-l cunoaște Dobrogea de Nord, este Taras Șevcenco. Desigur, un autor valoros, dar asta nu înseamnă că nu mai există și alții. Mai există și oameni de cultură ucraineni, care încă trăiesc. Mi-ar fi plăcut să facem schimburi culturale. Când am fost președintele comunității din Tulcea, am promis să fac o singură slujbă pe lună în limba ucraineană, ca să se simtă apartenența la o religie fără contestații. Dar Biserica ar trebui să fie un spațiu sacru, nu cel în care unii să vină doar ca să discute ca… într-o autogară, despre cloști, pui, borcane de dulceață. Nu trebuie să ne jucăm de-a sentimentul religios. Și încă ceva ce n-am reușit și pentru care mi-am depus mandatul. Am cerut să se facă un curs de limbă ucraineană pentru copiii care erau dornici de a învăța limba ucraineană.. Nu știu dacă ar fi fost zece, sau cincizeci de copii, dar ei ar fi reprezentat o pepinieră, erau sămânța cu care puteai semăna un ogor. Dar iarăși n-a existat interes și posturile au fost căpușate de persoane cu interese meschine.
T.N – Dacă ar fi să vă definiți printr-o sculptură, ce anume ați sculpta?
G.M – Valul… Am fost într-o tabără în Austria cu Ștefan Balog de la Aiud și acolo am făcut o sculptură dintr-un pin roșu de cca doi metri, care a ajuns în biserica din Mallnitz, o stațiune de munte, în care preot era un namibian negru ca telefonul meu, dar foarte iubit de localnici și el a dorit ca această lucrare să fie în biserică. Peste doi ani, am fost în Ungaria la Pocspetri, unde am făcut o sculptură pe care iarăși, preotul de acolo, a dorit-o în biserică. Nu pentru că sunt un tip eminamente credincios, n-am rupt pragurile bisericilor, dar așa am simțit și acelea au fost lucrări în care am avut un sentiment de mulțumire. Este foarte înălțător pentru orice creator să aducă un omagiu cuiva. Chiar și bunicii sale. Este foarte greu de făcut asta, pentru că presupune un anumit grad de pietate și curățenie. Există faze pregătitoare, inițiatice, pentru a ajunge la un astfel de sentiment înălțător, altul decât cel de sațietate… ca atunci când mănânci o friptură.
T.N – De care dintre creațiile d-voastră ați rămas cel mai atașat?
G.M – Prima dintre sculpturile mele a fost intitulată chiar, Sulina. Dar mi-a fost solicitată de un politician. Și m-am despărțit de ea cu inima grea. Am mai avut o lucrare pe care a trebuit să o vând… am vândut și altele… Dar chiar și când îți vinzi o creație este ca și cum îți dai un copil la casa de copii. Sentimentul de confort pe care ți-l dau banii, nu-ți acoperă sentimentul de tristețe pe care-l ai când cedezi lucrarea și întotdeauna rămâne dorul de a o revedea.
T.N – Spuneați că unele dintre sculpturile dumneavoastră au ajuns în biserici. Care anume și cum le-ați denumit?
G.M – Cea de la Mallnitz se numea Înaintea rugăciunii. Pentru că eu am vrut să surprind momentul acela în care, omul are propriile lui îndoieli dacă este demn sau nu de a fi primit în biserică, dacă rugăciunile sale vor fi primite, dacă este suficient de curat sau nu… Era o siluetă de om într-un moment de pietate premergătoare intrării în biserică. Am vrut să stabilesc această postură. Odată, am văzut într-o biserică ucraineană, o bătrânică gârbovă care ținea în mână o lumânare și postura sa era atât de pioasă încât m-a impresionat. Iar sculpturile din Ungaria de la Pocspetri – au fost două – una o replică mai evoluată decât cea de la Mallnitz care se chema tot așa, Rugă și a doua lucrare, reprezenta un bătrân cu volume foarte figurative – sculptura trebuia să se adreseze unor oameni cu o cultură sub medie, țărani, pe care trebuia să-i fac să înțeleagă mesajul sculpturii – care ținea în picioare un stâlp funerar săsesc. Despre stâlpii funerari, am aflat din biblioteca satului care era foarte bine pusă la punct, că semnele care se fac pe stâlpul funerar maghiar, sunt diferite în funcție de personaj; nobil sau nu, femeie sau bărbat, țăran sau meșteșugar, etc. Și-am vrut să fac stâlpul unui meșteșugar care face stâlpi funerari, pentru că ultimul serviciu pe care și-l aduce sieși, este chiar stâlpul său funerar.
Există inflamații de toate felurile de care profită lumea cu un fundament primitiv; nu neapărat oameni primitivi, ci care au un fundament primitiv și stârnesc tot felul de zâzanii: între ruși și lipoveni, între sași și secui între lipoveni și ucraineni, între secui și români, tot timpul există câte un jar de stârnit. Dar ceea ce m-a învățat pe mine Aiudul, a fost tocmai asta: să nu-mi pese de ce sânge curge în mine, să-l respect pe celălalt să mă închin și-ntr-o biserică anglicană cum mă închin într-una reformată sau calvină sau ortodoxă să simt că sentimentul cu care nu trebuie să te joci, este sentimentul de iubire. Și nu mă refer la iubirea pentru un partener amoros, sau chiar la dragoste, ci la acel sentiment care se cheamă tot iubire, dar este cu mult mai presus și este scris cu majuscule – IUBIREA FAȚĂ DE OM – indiferent dacă el este țigan sau are altă etnie, sau aparține altei culturi. Noi avem atât de multe de învățat unii de la alții, încât nu mai este loc pentru războit între noi. Pentru ce? Oare ce am putea obține astfel?
Se spune că omul este opera sculptată de Dumnezeu. Dar poate că Dumnezeu, în marea sa generozitate, dorind ca și omul să fie părtașul creației sale, și-a lăsat opera nefinisată lăsând omului, deloc mărunta sarcină de a o desăvârși. Însă pentru a reuși pe deplin acest lucru, este necesar ca omul să-și ridice ștacheta așteptărilor față de sine însuși și să se străduiască în a le atinge, pentru a obține acel efect numit Pygmalion(cu cât aşteptările, faţă de o persoană și față de propria persoană vor fi mai mari, cu atât aceasta va ajunge la performanţe mai mari, continuând astfel, să desăvârșească darul primit), pentru că altfel, prin nepăsare și neimplicare va riscă să declanșeze efectul invers, numit efetul Golem.
