Drumul drept pe care ghizii voievodului Basarab I trebuia să conducă oastea maghiară a fost Defileul Bistriţei, unde era pregătită din timp capcana. Acest defileu este unul dintre cele cinic trasee care traversează Parcul Naţional Buila–Vânturariţa de la sud la nord, făcând legătura dintre localităţile sudice şi creasta principală a Munţilor Căpăţânii. Precizăm că, în vechime, Munţii Căpăţânii se numeau „Muntele Român”, cum adevereşte o hartă de la Academia Română din secolul al XVIII-lea. Probabil, ulterior a primit numele actual de la craniile descoperite în zonă, rămase din lupta de la Posada.
Defileul Bistriţei. Traseul defileului are punctul de pornire chiar de lângă Mănăstirea Bistriţa. Înainte de-a intra în el, se află Cheile Bistriţei, cele mai înguste chei în calcar din ţara noastră, fiind mărginite de versanţi drepţi şi abrupţi. După intrarea în chei, la 200 m ele se îngustează, apoi se parcurge cel mai îngust sector al lor, cu o lungime de aproximativ 1 km. Îndată ce se depăşeşte zona de calcar, valea începe să se lărgească; imediat pe dreapta se află o poiană, după care se ajunge într-o zonă şi mai largă, cu poieni de-o parte şi de alta a drumului. După 4,3 km de la Mănăstirea Bistriţa, apare o intersecţie de drumuri şi confluenţa râurilor Gurgui şi Cuca, punct numit „Între Râuri”.
În Evul Mediu, pe Defileul Bistriţei exista o potecă ce pornea de la Horezu, trecea pe lângă Mănăstirea Bistriţa şi ajungea la Malaia pe valea Lotrului.
Documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert descriu locurile respective. Diploma din 9 decembrie 1330 consideră un „drum de veşnic blestem, strâns mărginit de ambele părţi de râpe înalte, iar înainte, unde drumul era mai larg, închis în mai multe locuri de şanţuri şi asediat de mulţimea românilor luptători ai numitului Basarab”, iar cea din 13 decembrie 1335, face descrieri asemănătoare. Dar documentul care redă cel mai plastic locul bătăliei şi în care se descrie cu lux de amănunte războiul din 1330 este Cronica pictată; potrivit ei, lupta s-a dat pe un drum mărginit de „râpe înalte, întărit acolo unde el se lărgea de şanţuri în mai multe locuri, şi închis de către români”.
Referindu-se la locul Posadei, Cosmin Pătraşcu Zamfirache scrie: „Cert este că era un loc strâmt, mărginit de stânci înalte şi foarte bine împădurite, după cum arată şi Cronica pictată de la Viena”, în care scrie: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu prisăci. Din cauza urcuşului prăpăstios, din acea cale, nu se putea sui contra valahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu putea merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă”.
Cu privire la Defileul Bistriţei, nici un istoric, care a tratat problema Posadei, nu a făcut vreo referire. În acest sens, are dreptate Doru Moţoc care, stăpânit de un dubiu, scrie: „Să admitem, totuşi, ipoteza existenţei unui asemeneadefileunecunoscutnouă”. Şi iată că există!
Indicarea drumului drept. Potrivit armistiţiului stabilit între Carol Robert şi Basarab I, voievodul român şi-a dat „cuvântul că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept; şi astfel regele se întorcea în siguranţă punând temei pe credinţa perfidă a schismaticului”.
Deci, armata maghiară s-a întors din expediţia făcută în Ţara Românească pe drumul pe care veniseră. Iar ultimul capitol din Cronica pictată relatează despre regele Carol, că: „A ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde aceasta cale era mai largă, românii o întăriseră în mai multe locuri în jur cu prisăci; regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva”. Deşi s-a afirmat că, „o cale cotită nu spune prea multe”, totuşi ea spune foarte mult. Anume, că din drumul principal pe care se retrăgea armata maghiară i-a fost indicată o cale cotită, ce ducea la locul pregătit din timp. Ajunşi la Bistriţa, din drumul pe care veneau de la Argeş, îndreptându-se spre Severin, ghizii români le-a arătat o „cale cotită”, adică o schimbare de direcţie, o cotitură, spre nord, unde era situată Transilvania. Ioan Ispas scrie că regele „Carol Robert de Anjou, exasperat, deprimat şi înfometat muşcă momeala care acum era tentantă, dând o turnură onorabilă expediţiei”. Iar în altă parte, regele Carol recunoaşte că: „Pe când ne întoarcem cu oamenii noştri pe o cale blestemata în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte unde se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice întărituri, ocupate de o mulţime de oameni înarmaţi ai numitului Basarab”.
Ghizi numiţi de Basarab I au îndrumat oastea regală pe calea dinainte aleasă. Acceptarea ghidului din partea regelui maghiar era pentru Basarab I un dublu avantaj: pe de o parte, pentru armata maghiară, având un ghid „de încredere“, nu mai era justificată trimiterea unor patrule de cercetare în avangardă, iar pe de altă parte, ea era dusă acolo unde era planificat. Cert este că ghidul, dintre toate drumurile care duceau din Curtea de Argeş spre Transilvania, a condus armata maghiară spre locul unde hotărâse Basarab I să dea lupta decisivă. Pentru voievodul român, era foarte important ca armata maghiară să intre în capcana pregătită. În caz contrar, ar fi ajuns întreagă în Transilvania şi pericolul unui nou atac devenea inevitabil.
După retragerea armatei de la Curtea de Argeş, potrivit înţelegerii cu Basarab I, regele Carol Robert intră cu întreaga sa oştire pe calea indicată de ghizii români, adică în Defileul Bistriţei.
Capcana pregătită din timp. Din relaţiile lui Basarab I cu regele Carol Robert, se constată că voievodul a manifestat o atitudine paşnică: armata regală n-a fost atacă pe parcursul înaintării pe teritoriul românesc, fiind lăsată să avanseze spre reşedinţa voievodală de la Curtea de Argeş. Acest procedeu demonstrează că voievodul era un diplomat de elită şi un strateg desăvârşit; el a pregătit toate şi a dirijat acţiunile în favoarea realizării lor. Avea capcana pregătiră, urmând ca armata invadatoare să cadă în cursă, unde să fie lovită prin surprindere şi nimicită, bazându-se atât pe avantajele ce le oferea terenul, cât şi pe vitejia luptătorilor săi.
Pregătirea din timp a capcanei rezultă şi din solicitarea solului de pace trimis de Basarab I la regele Carol, după ocuparea Severinului. Cronica Pictată, referindu-se la această solie, precizează: „Numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia”. Deci, negocierile de pace angajate de domnul român au fost însoţite de avertismentul unui pericol. Cu tot efortul depus de magistrul Donch, comite de Zwolen şi Liptow, adeptul unei reglementări paşnice, regele a respins propunerile domnului român, printr-un răspuns orgolios: „Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele, şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate”. Ideea pregătirii din timp a capcanei este sugerată şi de rege, când îl acuză pe Basarab de „răutatea unei necredinţe de mai-nainte urzită, la adăpostul unei păci făţarnice”.
Conducătorii munteni din secolul al XIV-lea ştiau că oastea regală nu avea decât un singur drum de întoarcere, cel pe care veniseră. În consecinţă, au pregătit capcana, aplicând tactica ce va deveni tradiţională, pe care o vor folosi toţi marii voievozi în câştigarea strălucitelor victorii: a chemat la oaste pe toţi locuitorii ţării, adică aşa numita „oastea cea mare”; a pustiit totul în calea năvălitorilor pentru a-i lipsi de posibilitatea de aprovizionare; a evitat lupta în câmp deschis, pregătindu-se pentru înfruntare într-un loc strâmt, unde duşmanul să nu-şi poată desfăşura forţele.
Folosind cu pricepere particularităţile terenului şi fortificarea lui cu lucrări genistice constituie un alt factor care a asigurat victoria oştirii lui Basarab I. În perioada următoare, acest factor va fi ridicat la nivel de principiu al artei militare româneşti, Basarab I fiind şi în acest domeniu un strălucit precursor al marilor comandanţi din istoria Patriei.
Modul în care a fost executată ambuscada întăreşte convingerea că totul a fost premeditat şi foarte bine organizat. Imagini foarte sugestive sunt înfăţişate de Cronica pictata şi de izvoarele istorice care relatează că între 9–12 noiembrie 1330, oastea maghiară, prinsă la Posada „ca pruncii în leagăn” sau „ca peştii într-o plasă”, a suferit pierderi considerabile. Toată floarea nobilimii maghiare şi o parte din clericii participanţi la expediţie şi-au pierdut vieţile în ambuscada organizată şi executată cu multă măiestrie de Basarab I şi oastea sa.
Istoricul Constantin Rezachevici, un bun cunoscător al realităţilor istorice, afirmă că invadatorul se „înapoia numai pe drumul obişnuit de legătură cu ţara sa. În cazul de faţă, acest drum era prin banatul de Severin. Acest mod de retragere, impus de necunoaşterea ţării de către inamic, explică pe de altă parte, siguranţa cu care domnii români, şi Basarab I nu a făcut excepţie, alegeau şi pregăteau din vreme locul bătăliei hotărâtoare”.
Astfel, datorită tacticii chibzuite, întrebuinţate de Basarab I, oştile maghiare au fost prinse într-o capcană, lovite puternic şi neîntrerupt, fără posibilităţi de a scăpa. În învălmăşeala luptei au pierit pe rând, fie loviţi de săgeţi, fie tăiaţi de săbii, ori izbiţi de pietre colţuroase de stâncă sau bolovani „tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire”.
Istoria mileniilor precizează, de asemenea, că la Posada a fost o capcană, nu o ambuscadă! Dacă admitem că regele Carol Robert a fost atras într-o capcană, putem trage concluzia că această capcană, nu putea fi organizată şi executată în bune condiţii de către oastea lui Basarab vodă, fără cunoaşterea prealabilă şi certă a intenţiei inamicului de a se retrage în Transilvania, şi fără o temeinică dezinformare a lui, coroborată cu abile acţiuni de atragere în cursă. Tot aşa, Peter Mario Kreuter-Regensburg scrie că: „Ambuscada pare să fi fost pregătită cu mult efort, din timp”.
Intrarea în Defileul Bistriţei. Odată intrată în Defileul Bistriţei, pe un drum îngust, mărginit de râpe greu de escaladat, armata invadatoare s-a trezit blocată şi în faţă şi în spate de luptătorii români. Oastea vrăjmaşă a fost astfel prinsă ca într-o „vârşă”, din care i-a fost imposibil să se elibereze.
În anul 2015, s-a abordat pentru prima dată tema localizării luptei de la Posada în Defileul Bistriţei, fiind tratată în trei articole; primul evidenţiază adevărurile subliniate de documentele medievale; al doilea face referire la Schitul Sfântul Procopie, zidit de Basarab I pe locul unde s-a dat bătălia, pe temeliile căruia a fost ctitorită ulterior Mănăstirea Bistriţa, iar ultimul subliniază adevărul documentar că regele Carol Robert de Anjou localizează bătălia în defileul respectiv.
Ideea referitoare la localizarea bătăliei în Defileul Bistriţei este acceptă de Alexandru Ardelean, care combate localizarea Posadei loviştene. Iată ce comentariu face la articolul Posada 1330. Localizarea bătăliei pe temeiul documentelor medievale: „Da, Cheile Bistriţei sunt locaţia care pare cea mai potrivită descrierilor (se afla pe calea de întoarcere şi corespunde ca descriere – defileu de tip canion). Din păcate, discipolii ,,Posadei loviştene” s-au cam grăbit să oficializeze locaţia la Pripoare, pe considerentul unor artefacte găsite acolo (arbalete, etc.). Prezenţa armelor folosite şi de armata angevină nu reprezintă un argument solid pentru a conchide că locul bătăliei a fost în Loviştea. Sunt şi alte argumente insurmontabile care fac imposibilă desfăşurarea luptei din noiembrie 1330 în Ţara Loviştei (poziţia saşilor sibieni alături de Basarab, neimplicarea secuilor în virtutea atribuţiilor lor militare faţă de coroană, configuraţia terenului care nu corespunde descrierilor, etc.).
Ca argumente, se aduc mărturia documentelor regale, care arată că bătălia s-a dat: ,,La ieşirea noastră de acolo” (2 şi 22 noiembrie 1332), adică la ieşirea din Ţara Românească, şi în ,,nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru”. Nu este o corespondenţă între descrierile locului bătăliei şi peisajul existent pe Argeşul superior. Atât Cronica pictată cât şi documentele cancelariei ungare vorbesc despre un defileu de tip canion: „loc strâmt şi întunecos” (2 ianuarie 1333), „locuri strâmte şi păduroase” (19 mai 1335), „o cale blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare” (13 decembrie 1335). Apoi, lăţimea cheilor Argeşului este de 200 – 500 m şi permite unor trupe aflate în dispozitiv să se ferească de atacurile venite ,,de sus”, cu bolovani şi trunchiuri de copaci prăvălite asupra lor. De asemenea, constituţia geomorfologică a Cheilor Argeşului din rocă cristalină nu permite fragmentarea în ,,bolovani”, necesari atacului de pe versanţi. Mai mult, mecanismul descris în Cronica teutonă de Petru de Dusburg, constând în tăierea copacilor şi prăvălirea lor în vederea blocării căilor de acces, nu este eficient în defileuri largi, ci doar în locuri înguste până la câţiva zeci de metri. Toate acestea corespund Defileului Bistriţei.
