O distinsă personalitate a jurnalisticii româneşti Pamfil Şeicaru, acest mare jurnalist, eseist, memorialist, prozator, politolog etc., este considerat cel mai important gazetar al României Mari. El a rămas în istoria presei române a veacului XX ca o personalitate distinctă în galeria „monştrilor sacri” ai scrisului şi gazetăriei, pentru materialele tipărite şi articolele semnate, precum şi pentru publicaţiile editate. Stăpân pe sine, intransigent, temeinic informat, Pamfil Şeicaru a ştiut şi simţit evenimentele care se derulau în preajma sa, iar de cele mai multe ori a trăit chiar în mijlocul lor. Pentru articolele sale virulente, uneori folosind un limbaj agresiv, în care îşi arăta puterea corosivă a verbului său şi datorită căruia îşi va face, deopotrivă, prieteni şi duşmani intoleranţi, va deveni o personalitate de temut printr-o perseverenţă rar înâlnită de a nu renunţa, în niciun chip, la crezul său profesional de a-şi sluji cu cinste şi înţelepciune ţara sa, indiferent de sistemul politic impus şi adoptat în conjuncturi internaţionale păguboase pentru România. Pe bună dreptate se spune că activitatea sa publicistică nu a fost între cele mai comode pentru autorităţii, iar numeroasele articole au fost „cenzurate” deoarece se spuneau adevăruri constatate prin fapte în cele mai controversate probleme ce ţineau de moralitatea societăţii şi de existenţa statului român. Curajos din fire şi convins de adevărul spus în scrierile sale, a şocat profund, dar a nemulţumit pe mulţi „adversari”, fiind atacat cu cinism în anii interbelici: „omul cu o mie de feţe”, „şacalul”, „afaceristul”, „adevărat rechin al presei” etc.ii, erau frecvente etichetări pornite din ură şi patimi de la confraţii săi. Întotdeauna a dovedit curaj în exprimarea opiniilor sale pornite de la realităţile istorice şi cotidiene. 
De aici, una dintre trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale, care s-a reflectat într-o permanentă curiozitate intelectuală şi informare temeinică asupra a tot ceea ce se publica în ţară, asupra mersului întregii societăţi româneşti în noile condiţii impuse de un sistem anacronic pe care l-a condamnat continuu. Marele gazetar a fost şi a rămas constant un adevărat iubitor al ţării sale afirmând, deseori, că pe el îl interesa „steagul ţării, indiferent cine-l ţine”iii, iar datoria sa era să sporească interesul ţării sale în lume şi să servească, pe măsura posibilităţilor, ţara şi „nu partidul comunist”, iar dacă într-adevăr, comuniştii din Republica Populară Română luptă pentru prosperitatea şi independenţa ţării, el, pe o cale diferită, luptă pentru acelaşi lucru. În ţară sau în exil, Pamfil Şeicaru nu şi-a denigrat patria niciodată. El făcea o diferenţă fundamentală între ţara veşnic dragă lui şi regimul politic trecător. Numai înţelegând acest aspect vom ajunge la esenţa personalităţii sale, altfel ne vom rătăci în explicaţii colaterale, neconvingătoare. S-a remarcat şi ca un vizionar strălucit al cursului politicii autohtone şi europene iar predicţiile şi sentinţele sale au fost confirmate de evenimentele postbelice. A fost singurul ziarist român care, în 1939, „a prezis că faimoasele garanţii franco-britanice aveau să se dovedească fără valoare”iv. În scrierile sale găsim vizionarismul său, mai ales, în scrisorile adresate prietenilor, în diverse articole, în memorialistică dar şi în obsesia ce l-a urmărit toată viaţa – anticomunismul, antirusismul, antistalinismul. El vedea distrugerea imperiului sovietic pornind de la cauze interne ale sistemului, prin explozia naţionalităţilor care va disloca imperiul. Era convins că atunci când ţara noastră va fi din nou liberă „multă vreme va fi sub ameninţarea tăcută şi vicleană a «radioactivităţii reziduale a regimului comunist», în forme pe care noi nu le putem bănui de al căror caracter oamenii nu-şi vor da seama”v. În istoria presei româneşti el figurează la loc de cinste cu privire la polemica pe care a purtat-o, în paginile „Curentului”, cu comentatorul britanic Wichman Steed, care, prin interviurile sale în emisiunile postului de radio B.B.C., inducea în eroare opinia publică românească asupra raţiunii participării României la un război pe care nu şi-l dorisevi. Pamfil Şeicaru a fost un politolog subtil, perspicace, având o intuiţie superioară, cu o agerime a minţii deosebită în a descifra sensul mişcărilor în mareea politică internă şi internaţională, el a arătat consecinţele acestei evoluţii în viitor. A fost întotdeauna echilibrat, nu a făcut niciun fel de politică de partid, nu a simpatizat cu niciunul dintre partidele existente în perioada interbelică şi nici în exil, unde şi-a păstrat statutul de exilat. În relaţiile cu cei din jurul său – îi era prieten oricine – român sau orice personalitate care acţiona sau sprijinea interesele ţării şi nu pe cele proprii. Doi dintre colaboratorii săi apropiaţi, Ion Dimitrescu şi Ion Biciolla, cu toate că deseori erau în „divergenţe” de idei, aveau să schiţeze, mai târziu, fiecare în parte, portretul lui Pamfil Şeicaru. „În directorul şi animatorul ziarului – nota Ion Dimitrescu – am regăsit un soldat călit în viforoase epopee, tot atât cât prin talent, pentru mine era zămislită autoritatea lui din consacrările severe ale tranşeei. Un combatant cu toate încruntările, năpustirile şi generozităţile luptătorilor oţeliţi în patetica aventură. Un camarad născut să trăiască în permanentă intimitate cu colaboratorii reuniţi în fidelă şi însufleţită patrulă”vii. Admiraţia sinceră faţă de directorul „Curentului” era creionată simplu şi de Ion Biciolla: „N-avem timp să îmbătrânim. Pamfil Şeicaru nu ne dă timpul necesar să îmbătrânim, creatorul de evenimente creează tinereţe în noi. Şi merge înainte”viii. În schimb, unii colegi de breaslă, şi nu numai ei, l-au stigmatizat cu toată vehemenţa şi puterea talentului lor. Orbiţi de ură şi patimi personale, adversarii de mare clasă nu i-au recunoscut, printre defecte inerente, calităţile superioare – îndeosebi marele merit al lui Pamfil Şeicaru acela de a transforma, în perioada interbelică, presa într-o instituţie de temut, a patra putere în stat, alături de corpurile legislative, juridice şi executive. I-au atribuit diferite porecle, dar şi invective, cum este cea cu „etajul şi şantajul”, care sună a injurie (blasfemie). Marele gazetar, printr-o muncă istovitoare, perseverentă şi tenace, a creat un stil şi o epocă în publicistica românească, a ridicat ştacheta jurnalisticii creative, fiind neutral, echilibrat, dar persuasiv. Pe aceste fundamente el a cunoscut în România o glorie de 24 de ani şi a trăit în exil 35, iar aceşti ultimi ani au fost pentru el atât un infern cât şi un purgatoriu. Aceste coordonate ale drumului parcurs fac din Pamfil Şeicaru una dintre figurile proieminente, nu numai ale ziaristicii, ci şi ale culturii noastre dintre cele două războaie mondiale, care a creat o operă cu rădăcini adânci în perenitatea culturii româneşti. În ţară sau în străinătate, marele tribun al jurnalisticii româneşti are o susţinută activitate de analist în perspectiva istorică a vieţii politice din ţara sa, precum şi de comentator al vieţii literare curente, cenzurând abdicările morale şi politice ale marilor figuri ale epocii anterioare, care s-au raliat – uneori cu entuziasm – noii puteri. O biografie interesantă şi o activitate publicistică ieşită din comun Analiza vieţii şi activităţii lui Pamfil Şeicaru este percepută astăzi cu mai multă obiectivitate, iar „tribunul” jurnalisticii româneşti este recunoscut ca un ziarist şi istoric prodigios al trecutului naţional din veacul XX, cunoscător profund şi comentator avizat şi plin de fineţe al faptelor analizate. Pamfil Şeicaru s-a născut pe 18 aprilie 1894, la Buzău, dar numele său adevărat era de Popescu. Din momentul în care intră în activitatea gazetărească renunţă la numele său, considerându-l a fi prea comun şi începe să scrie sub numele de Şeicaru. Cursurile gimnaziale le-a urmat la Tecuci, iar cele liceale în Bârlad, după care, în 1914, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. Din cauza războiului îşi va întrerupe studiile pe care le reia ulterior, după 1918. Se distinge în luptele din munţii Oituzului (27-29 august 1917), din Primul Război Mondial, ca sublocotenent, iar pentru faptele sale de vitejie este decorat de către Regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul” în rang de cavaler, iar din partea generalului francez Berthelot primeşte decoraţia „La Croix de Guerre”. Marcat de dezastrele materiale şi umane, pricinuite de război, debutează în cariera sa de ziarist printr-o serie de publicaţii, începând din 1919 şi până în 1924, mai întâi la Bucureşti la revista „Hiena”, publicaţie antiguvernamentală, apoi la Cernăuţi, când, la solicitarea expresă a celebrului Iancu Flondor – liderul românilor bucovineni – conduce împreună cu Cezar Petrescu gazeta „Bucovina”(1920) militând prin scris la perfectarea unirii cu Ţara, în toate domeniile constituţionale, a tuturor regiunilor istorice româneşti, urgisite de atâtea secole de străinătate (Basarabia, Bucovina, Transilvania). Revine în Capitală (ian. 1920) şi va lucra ca director al cotidianului „Ora” iar din mai 1923, face parte din comitetul de redacţie al revistei „Gândirea”. După un deceniu (1924-1934) colaborează şi la „Cuvântul” cât şi la mai multe publicaţii printre care „Patria”, „Dimineaţa” sau „Adevărul”. Se căsătoreşte cu Constanţa Pătraşcu, cu care va avea o fetiţă, Viorela, bucurânu-se în tot restul vieţii de o căsnicie fără cusur. Precizăm că, după război, pământul petrolifer, moştenit de la bunicii paterni şi materni, i-a oferit lui Pamfil Şeicaru baza materială pentru a întemeia Societatea Anonimă „Curentul”, al cărei unic acţionar, iniţial, a fost doar el. Apariţia ziarului „Curentul” (11 ianuarie 1928), avându-l pe frontispiciu -cap de ziar, ca director, pe însuşi Pamfil Şeicaru, constituie o etapă însemnată în perioada existenţei sale publicistice şi de deplină maturitate profesională şi socială. În acest ziar, sub titlu, stau scrise trei propoziţii scurte afirmative şi una interogativă, în loc de program: „Nu începem. Continuăm. Programul nostru? Nici unul n-am împlinit 40 de ani”ix. Între marile responsabilităţi avute, fie ca ziarist, ca deputat independent (1928, 1931, 1935), fie în alte funcţii de răspundere (Preşedinte al Societăţii Ziariştilor Români, membru în comitetul de conducere al Societăţii Române de Radio ş.a.) a detestat, în articolele şi editorialele sale, ca nimeni altul, oportunismul, demagogia şi politicianismul, fiind apărătorul cauzelor celor mulţi. În toţi anii în care a apărut ziarul „Curentul” – una dintre cele mai cunoscute publicaţii din ţară – tonul articolelor sale şi-a păstrat vehemenţa/ virulenţa, înfăţişând mersul societăţii româneşti cu bunele şi relele inerente. În aceşti ani, Pamfil Şeicaru, artizanul cotidianului, şi-a dovedit spiritul de iniţiativă organizatorică, prin ridicarea edificiului propriu al ziarului, numit Palatul „Curentul” din str. Domniţa Anastasia, din Capitală. Rămâne la conducerea ziarului, formându-şi o echipă de adevăraţi profesionişti, până în vara anului 1944, când pleacă din ţară. Mesajul pe care îl lasă, în momentul plecării de la ziarul „Curentul”, este unul sincer şi plin de demnitate. „Lupta mea încetează. Nu mai am nimic de retractat, nimic de repetat, dintr-o lume străbătută de dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu înseamnă că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temelor mele şi fericit aş fi, chiar cu preţul unei existenţe pribege pentru restul vieţii, să nu fi avut dreptate şi o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-şi întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am niciun rost de a conduce mai departe «Curentul»”x. Pamfil Şeicaru, care a fost întotdeauna un critic fervent al Rusiei sovietice, părăseşte România la 10 august 1944, înainte de apropierea armatei sovietice de graniţele ţării natale, fiind trimis de Ion Antonescu în Spania pentru a tatona terenul, pe plan diplomatic, în vederea ieşirii României din război, precum şi pentru a asigura, în condiţiile iminentei ocupări militare a ţării de către sovietici, propaganda în favoarea intereselor naţionalexi. Plecat din ţara sa, în care se instalase noul regim prosovietic, a fost judecat de Tribunalul Poporului (22 mai-4 iunie 1945) şi condamnat la moarte în contumacie. Sentinţa, ce rezultă din rechizitoriul procurorului, de fapt al acuzatorului public din 1945, care a judecat şi marile procese ale celor mai importanţi ziarişti din România şi care nu era altcineva decât Alexandra Sidorovici, viitoare soţie a lui Silviu Brucan, anunţa că Pamfil Şeicaru este acuzat de „crimă pentru dezastrul ţării”, „săvârşirea unei crime de război” prin faptul că a părăsit teritoriul naţional şi s-a pus în slujba inamiculuixii. Sentinţa n-avea să fie adusă la îndeplinire niciodată, întrucât condamnatul a rămas în exil. Exilul şi opera sa Departe de ţară multă vreme, s-a aflat într-o situaţie financiară la limita existenţei. Locuia într-un mic apartament mobilat, la periferia Madridului, în condiţii modeste. A trăit, la început, ajutat de prieteni devotaţi şi dezinteresaţi, ca şi ulterior, întrucât nu a existat între românii care au părăsit pământul natal vreo uniune naţională de suflet şi de fonduri patriotice. Fie în Spania, fie în Germania, Pamfil Şeicaru a făcut notă discordantă cu cei din diaspora românească, limitându-se la câteva legături cu persoane dispuse să militeze consecvent pentru binele ţării natale. În exil va scrie şi publica – în franceză, germană, română – cărţi, studii şi articole şi va prelua sensul moral al apărării conştiinţei de sine a neamului nostru. Prin intermediul unei abordări în plan exclusiv istoric a problematicii româneşti, Pamfil Şeicaru şi-a alcătuit, în anii săi de pribegie, o întreagă operă memorialistică şi de exegeză politică. Cărţi precum cele despre Istoria partidelor politice în România (1958), Istoria Partidului Naţional, Ţărănesc şi Naţional-Ţărănesc, vol.I şi II – apărute la Editura „Carpaţi” din Madrid în 1968, sau monografiile ce discută „Unirea naţională”, „Ideea forţă a României” (1959) sau cea a lui Octavian – raportat doar la poezie şi politică. Tot în această vreme termină romanul „Vulpea roşcată” care constituie un aspru rechizitoriu la adresa Monarhiei, afacerismului şi imoralităţii Regelui Carol al II-lea şi al Elenei Lupescu (Duduia) şi condamnă unele aspecte ale politicii româneştixiii. Studiile-portret consacrate unor personalităţi ca Nicolae Iorga, A. C. Cuza, C. Stere, Ion Mihalache ş.a., fără a mai aminti de sinteza sa asupra Istoriei presei româneşti, au izvorât toate din conştiinţa necesităţii adoptării condiţiei de martor, din convingătoarea senzaţie a regăsirii sensului profund al trăirii asumate a istoriei. „Eram obligat să încerc să fac un tablou al acestei epoci de frământări cu încleştări şi pasiuni dezlănţuite, de idei antagoniste, de tendinţe opuse una alteia şi mult mai puţin de interese materiale. Martor al acestei epoci prin profesia mea de gazetar, indirect am participat la toate evenimentele care s-au succedat din 1913, astfel că pot aduce de bună seamă o contribuţie utilă pentru istoricii de mâine. Profesia mi-a înlesnit relaţii, cunoaşterea a ceea ce se peterece în culisele vieţii politice, aşa cum am cunoscut şi regizorii spectacolului, care aveau o mare grijă şi interes să nu fie descoperiţi”xiv. Aşadar, era un participant la istorie şi un moralist al ei, un gazetar-conştiinţă dispus să-şi atenueze chiar violenţele limbajului temperamental pătimaş, uneori nedrept, numai să servească adevărului care să îndrepte ţara spre echilibru şi progres. În articolele sale se manifestă constant printr-o atitudine antirusească şi acuzaţii la adresa politicienilor români, dar şi faţă de cei occidentali, pentru faptul că ignoră cunoaşterea şi caracteristicile de manifestare ale acestui imperiu. Constată cu amărăciune că atenţia elitei intelectuale româneşti, fiind îndreptată spre Occident, ignoră continuu mişcările de idei ce frământă lumea politică a imperiului vecin şi nu gândesc la măsuri preventive proprii pentru asigurarea existenţei statului român în faţa pericolului răsăritean. Pe acest fond, criticile lui Pamfil Şeicaru la adresa Occidentului, care îmbrăţişa autoliniştirea faţă de imperiul rus, i-au atras încă de la începutul exilului în Spania, multe neplăceri şi destule inconveniente. „Duşmanul nostru natural” – cum fusese denumită Rusia de către Take Ionescu într-un articol apărut în 1900, pentru Pamfil Şeicaru constituia un nou motiv pentru a atenţiona şi el politicienii români despre pericolul rusesc în eseul „Rusia «Duşmanul natural» al României”. Prin acest eseu se demonstrează că Rusia este un stat, prin natura lui, cuceritor, militarist, fiind un factor periculos care îşi revendică dreptul de a conduce destinele lumii. Take Ionescu îl apreciază ca pe un adevărat vizionar, iar previziunile sale îşi păstrează neştirbită valabilitatea lor politică care şi „azi rămân de o dramatică actualitate, ca un strigăt de a veghea: «Naţie, ia seama, duşmanul stă la pândă»xv. Aceiaşi pecete spirituală o întâlnim şi în cartea sa „România în marele război”, unde Pamfil Şeicaru aduce mărturii şi citează abundent, adună tot ce acumulase din lecturile sale şi înfăţişează tot la ceea ce a fost martor şi participant, afirmând că noua sa carte „nu mai este a mea, ci e o pledoarie pentru cauza ţării mele”xvi, faţă de o ţară care se dovedise cât se poate de ingrată faţă de el aruncându-i anatema de condamnat la moarte. Cunoscând prea bine atitudinea neprietenească a iredentismului maghiar din străinătate faţă de români, în plan istoric şi teritorial, autorul înţelege să reacţioneze prin această carte împotriva propagandei revizioniste din Occident, arătând că, „începând din 1966, ungurii din exil, finanţaţi de guvernul de la Budapesta, duc o campanie revizionistă pe tema „Transilvania – o problemă europeană”. El ia atitudine faţă de această campanie şi prin alte articole, folosind argumentele necesare pentru a demonstra netemeinicia acestor „obsesii” dăunătoare relaţiilor de bună vecinătate ale celor două popoare. Vizita în ţară a lui Pamfil Şeicaru cu aprobarea lui Nicolae Ceauşescu În exil, Pamfil Şeicaru, marele gazetar interbelic, anticomunist, antisovietic, susţinător al regimului lui Ion Antonescu şi al războiului împotriva U.R.S.S., continuă activitatea publicistică într-un alt mediu, dar pe aceleaşi coordonate impotriva sistemului socialist totalitar. El era considerat de serviciile secrete româneşti unul dintre cei mai periculoşi duşmani din rândurile exilului românesc. Cu toate acestea, el a avut întotdeauna o atitudine favorabilă faţă de ţara natală. Cu timpul, studiind mai atent şi informându-se mai temeinic despre starea ţării, constatând şi modul exagerat în care era tratată chiar de unii conaţionali, dar mai ales, atitudinea antiromânească în care o prezenta emigraţia maghiară, niciodată nu-şi ascundea afecţiunea şi respectul faţă de neamul şi ţara sa. Această atitudine el o explică lapidar, dar convingător: „Regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate. Pământul natal este etern”xvii. Informat că este o personalitate cu mare influenţă în exil, Nicolae Ceauşescu, încă de la venirea sa la conducerea statului român, urmărea cu mare interes operaţiunea declanşată de securitate pentru a obţine o atitudine mai binevoitoare a lui Pamfil Şeicaru faţă de regimul socialist totalitar. Ca dovadă a acestui interes, de necrezut pentru şeful statului român, aprobă în 1966, graţierea lui Şeicaru, deoarece marele gazetar solicitase acest lucru în cadrul discuţiilor pe care le avusese cu agenţii speciali trimişi de la Bucureştixviii. El promite o atitudine de sprijin pentru ţară în străinătate, dar, în niciun caz, a regimului existent. Dorul nestăvilit de ţara sa îl va determina să facă demersurile necesare pentru ca vizita sa în ţară să aibă un caracter particular, pentru a se evita orice fel de speculaţii venite din partea unora din ţară, dar mai ales a unor conaţionali din diaspora, care criticau atitudinea publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că a pactizat cu regimul socialist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei întrevederi neoficiale cu Ceauşescu „pentru a-l cunoaşte personal şi a-i împărtăşi unele opinii”xix. Vizita s-a desfăşurat în perioada 20-28 august 1977, cu sprijinul Securităţii, păstrându-se o absolută discreţie. Reuşeşte să-şi vadă rudele şi fostele proprietăţi din Ciorogârla – unde avusese şi un conac, apoi pe litoral la Mangalia, unde deţinuse o proprietate cu viţă de vie, pe care ţinea mult să o revadă. În Capitală este încântat de construcţiile ridicate. Împrejurările fac să participe în Piaţa Aviatorilor, urmărind discret din tribuna oficială, la festivităţile organizate pentru sărbătorirea zilei de 23 august 1944. Deşi i se promisese să aibă o întâlnire cu N. Ceauşescu, acesta nu l-a primit în audienţă, însă discuţiile s-au purtat cu o personalitate de încredere, de prim rang. Întreaga vizită s-a desfăşurat în cel mai strict secret, fără ştirea publicului, în mod conspirativ. La încheierea vizitei, Pamfil Şeicaru a mulţumit celor doi însoţitori pentru tot ce s-a făcut pentru el spunând: „Nu speram că voi mai avea posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-aţi ajutat să-mi alin dorul care mă mistuia. Acum pot să închid ochii liniştit”xx. Întorcându-se în Germania, trei ani mai târziu, la 21 octombrie 1980, la vârsta de 86 de ani, a trecut în nefiinţă, departe de ţara îndrăgită, părăsit de proprii confraţi. Corpul neînsufleţit a fost înhumat la Cimitirul din Dachau, în Germania, pe fostul teren unde a funcţionat lagărul nazist antisemit. Alături de alte persoane apropiate, a fost prezent la înmormântare primul ministru al Bavariei, Franz Iosif Strauss care l-a omagiat cu admiraţie, într-un mesaj, descriindu-l pe Pamfil Şeicaru drept „un patriot român şi un eminent ziarist român. Moştenirea care a lăsat-o compatrioţilor săi este lupta pentru dreptate, omenie şi pace”xxi. După 11 ani, la 17 februarie 1991, ultimii fideli spirituali în viaţă şi rudele i-au adus şi reînhumat rămăşiţele pământeşti la Cimitirul Sfânta Vineri – Griviţa din Bucureşti, cu ceremonie religioasă. Privite în ansamblu, viaţa şi opera lui Pamfil Şeicaru nu pot fi izolate de contextul cultural românesc care l-a format intelectual şi spiritual. Departe de ţară, condamnat la moarte, ani de zile hulit, el a rămas credincios acestor valori şi ţării sale. Prin tot ceea ce a scris dovedeşte o reală, o autentică trăire a ideii naţionale româneşti şi în orice context sau conjunctură politică ar fi fost, până şi cei mai aprigi adversari nu au putut să nu recunoască forţa de excepţie a „condeiului” său, marele său talent ziaristic, capacitatea sa de a înţelege evoluţia evenimentelor politice cu un ceas mai devreme. Indiferent ce se va mai spune despre Pamfil Şeicaru, el a fost un ziarist cu demnitate, cu o gândire independentă, dominant şi influient şi de aceea de temut.
