(20 desene-0.56X1.49-tehnică mixtă)
Scurtă menţiune teoretică şi practică
Mircea Eliade, filosof, este născut la Bucureşti, unde, în 1928 a susţinut teza sa despre filosofia Renaşterii. Între 1928 şi 1931, a făcut studii şi cercetare la Universitatea din Calcutta. Rezultatul final a fost teza de doctorat în filosofie referitoare la gândirea şi practicile Yoga. În 1945, Mircea Eliade s-a stabilit la Paris, unde va preda istoria religiilor la Şcoala de Înalte Studii până în 1948 şi, mai apoi, la Sorbona. În 1956 este invitat în SUA ca titular şi coordonator al catedrei de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago. În 1985, această catedră se va numi „Mircea Eliade”.
Filosoful român Mircea Eliade moare la 22 aprilie 1986, la Chicago. Prin opera sa scrisă în ultimile decenii ale secolului XX, el este considerat una din marile personalităţi ale secolului trecut.
Jean d Ormesson, în opera sa „O altă istorie a literaturii franceze”-vol. II, spune: „ Datorăm mult românilor. Ei nu ne-au dat cu generozitate numai actriţe şi sculptori: un Brâncuşi, o Elvira Popescu, a cărei accent de neuitat apare în capodoperele lui Robert de Flleurs şi Arman de Caillavet, şi pe care Jankelevitch o aprecia în „Haina verde” sau „Regele”; ei ne-au dat, de asemenea, unul dintre cei mai mari artizani ai limbii noastre pe care o cunoştea şi o iubea mai mult decât noi: Madam de Noailles, născută Brancovan; apoi toate Bibeştile, atât de îndrăgite de Marcel Proust; dar şi celebrităţi cum au fost Tristan Tzara, fondator al curentului Dada, Panait Istrati, un romancier al aventurii-autor al Kyra Kyralinei şi, mai ales, pe cei trei prieteni văzuţi mereu împreună, în fotografii, şi care strălucesc în literatura franceză după cel de-al Doilea Război Mondial: Mircea Eliade, Eugene Ionesco şi Emil Cioran”.
Pentru ce l-am ales pe Mircea Eliade?
Mai întâi, pentru că a fost un visător. „Îmi amintesc foarte bine de o noapte din septembrie 1940, ascunzându-mă în adăpostul antiaerian din cadrul Legaţiei României la Londra (ca reprezentant diplomatic). În acel moment, acolo, mi-am schiţat planul unei vaste şi ambiţioase opere dedicată morfologiei şi istoriei universale a creaţiei mitice de la origini şi până în zilele noastre.” Acest vis, într-un final a fost concretizat.
Apoi, pentru că a fost o personalitate generoasă, produs rar întâlnit în zilele noastre. El a arătat ce s-a întâmplat pe parcursul istoriei cu intuiţiile, experienţele şi ideile religioase care au contribuit la constituirea condiţiei umane din preistorie şi până în timpurile noastre, fără a utiliza concepţi personale.
În plus, a considerat memoria umanităţii demnă de a fi apărată, construită în umilinţă şi onestitate. Ceea ce nu are memorie, nu există.
Şi, pentru a incheia, redau mai jos concepţia mea plastică privind realizarea celor douăzeci desene mari (0.56/ 1.49m).
1. Numărul de aur.
2. Una din consonantele muzicale din Renaştere: 3/2…quinta.
3. Lecţia naturii care a fost foarte bine rezumată de Goya: „Somnul raţiunii naşte monştrii”.
Pentru ce l-am ales pe Lao-Tzeu
Motto:
Muzica din suflet poate fi auzită de către univers (Lao-Tzeu) cu o condiţie, să ai suflet, căci mulţi sunt afoni… (A. Trifu)
Cartea mea se înscrie într-un crez în care viaţa trebuie să aibă un sens. Acest sens, după părerea mea, este animat chiar de spiritul descoperirii omului, dimpreună cu memoria sa.
Subiectul ilustraţiilor mele este filosofia taoistă: manifestarea unui mod de viaţă aproape dispărut din această lume, înghiţită de militanţii materialişti. Nu este de loc surprinzător că Occidentul contemporan, materialist, a neglijat această filosofie chineză, veche de 5000 ani, un summum de spiritualitate şi de mare actualitate.
Occidentul, actualmente, suferă de etnocentrism, de individualism mondializat, de neglijare a glorioasei apoteoze de a fi uman, de a fi inclus în univers-în Eden-occidentali nemuritori.
Iată câteva idei ale Taoismului:
– Fiind de acord cu ordinea cosmică este posibilă asimilarea acestei ordini în lumea concretă.
– Necesitatea unei armonii între cele cinci entităţi: DAO-voinţa universală, CERUL, PĂMÂNTUL, SPIRITUL-Eul, CORPUL.
– Nu Acţiunii, adică să lăsăm DAO şi virtutea să acţioneze. Aceasta are loc când inima se goleşte de lucrurile subiective pentru a se identifica cu lucrurile obiective-cu DAO.
– Să fii tolerant, adică, just.
– Dacă se părăseşte abilitatea şi se abandonă parvenirea, nu vor mai exista hoţii şi mincinoşii.
– Trebuie abandonate idealurile duale pentru a se realiza Unitatea Univesală-Dao, simbolul lui Yin şi yang (Fig 1). Urmează complementaritatea în această lume interdependentă şi schimbătoare.
– Lucrurile care se opun, nu trebuie să fie în stare conflictuală, dar trebuie să fie complementare.
– Omul dotat trebuie să-l ajute pe cel nedotat. Cel nedotat este bogăţia celui dotat.
– Trebuie să existe relaţiile de reciprocitate şi mutuale.
– Într-un grup nimeni nu trebuie să-şi impună voinţa fiindcă va fi respins din acel grup.
Nu este în intenţia mea să explic filosofia TAOISTĂ, fiindcă acest lucru nu intră în competenţele mele, dar am vrut să aduc în discuţie un univers spiritual pasionant şi plin de învăţăminte pentru viaţa de toate zilele.
LAO-TZEU (sec.V, î.e.n.), în cele 81 de strofe din „Livre de la Voie et de la Virtu” (Cartea Devenirii şi Virtuţii, trad. noastră), EdituraYou-Feng, explică sub o formă poetică filosofia TAOISTĂ. În strofele sale el prevede pericolul de a fi lăsată ştiinţa să guverneze fără ca omul să nu reflecteze la condiţia vieţii sale.
Unitatea CER-PĂMÂNT-OM asigură pacea, consecinţă a simbiozei dintre Natură şi Om.
Desenele mele nu sunt ilustraţii la fiecare strofă, explicaţii didactice sau pedagogice. Ele reprezintă reverberaţiile sufletului meu în spiritul filosofiei TAOISTE a lui LAO-TZEU.
În lucrarea mea am fost inspirat, ascultând „LAO-TZEU SONATAS” (Radiodifuziunea bavareză-2004. Autorul este Horaţiu Rădulescu, un gigant al muzicii contemporane, prietenul meu, din păcate prea repede, decedat.
Acum iată câteva repere care m-au condus la crearea desenelor acestei cărţi.
– Astfel, suportul material este lucrat manual, format din trei sortimente de hârtie, lipite, având culori naturale diferite şi provenind din Ungaria, India şi Nepal. Grosimea hârtiei este variabilă, deci, implicit culoarea sa, reflectând diferit lumina.
Peniţa, pensula, vezi structurile diferite ale hârtiei, întâlnesc rezistenţa hârtiei, astfel linia luând de cele mai multe ori traiectorii neaşteptate. De asemenea, cerneala este absorbită în diverse feluri creând adevărate surprizecromatice. În sfârşit, suportul oferă un câmp de experienţe plastice care mi-au descoperit o îmbogăţire a experienţei mele artizanale şi mai mult de atât.
– În acelaşi timp, am dorit să împiedic faptul ca mâna să ia un ascendent asupra ochiului, creierului, spiritului. La fel, am sentimentul, că am dorit, în măsura posibilului, să moderez în favoarea emoţiei esteticului.
– Referitor la culori, am plecat de la ideea că în flacoanele de cerneală nu voi găsi culorile, dar voi găsi materia primă cu care voi putea crea armonii cromatice. Pentru mine armonia sau antiarmonia este rezultatul unei alchimii între mijloacele specifice artelor plastice şi spiritul specific fiecărui artist, un mister care dă naştere individualităţii artistice. Mergând mai departe în demersul meu, sunt de acord cu Antonio Gaudi, care afirma că arta nu există.
La modul simplu trebuie să privim natura pentru a descoperi FRUMOSUL, care, după părerea mea, nu trebuie confundat cu ARTA.
FRUMOSUL înseamnă mai mult. FRUMOSUL nu se poate explica. FRUMOSUL nu poate fi făcut. Trebuie descoperit. Trebuie să aibă SUFLET. Şi când sufletul personal fuzionează cu SUFLETUL universal, atunci desoperim FERICIREA atât de căutată de om. FERICIREA imaterială.
Aici, reamintesc datoria memoriei, cea care m-a determinat să creez aceste desene, gândindu-mă la generaţia de artişti care au trăit la Florenţa sau în Italia de Nord, la mijlocul secolului XV: Alberti, Serlio, Paladio, Piero della Francesca. Căutând secretul acestui univers, am descoperit gustul acestor artişti pentru matematică, şi pentru Pytagora, traversând Timpul lui Platon. Curiozitatea lor pentru Euclide, Vitruvius, Ptolemeu, pentru operele de teorie a muzicii ale lui Boece, conducând la o precizare sigură; gustul raporturilor simple şi măsurabile, dorinţa de ataşare a artelor plastice la arta majoră care este muzica. Astfel, ajung şi ei la folosirea raporturilor muzicale.
Artistul care a marcat această epocă a fost Alberti, care, în cartea sa „De Re Aedificatoria” expune teoria raporturilor muzicale.
Astfel, în cazul meu, m-am inspirat din această teorie, folosind în cadrul meu compoziţional, o măsură jumătate şi jumătatea acesteia (Fig 2).
Am inclus scrierile muzicale ale Renaşterii italiene şi româneşti pentru frumuseţea şi grafia lor. De asemenea, şi gama majoră diatonică chineză. N-am uitat scrierea muzicală modernă şi conemporană din partiturile lui Horaţiu Rădulescu.
În partea stângă a desenelor mele am introdus foarte frumoasa scriere chineză (texte originale) aşa cum propria mea scriitură a sesizat-o în traducerea franceză.
Astfel voi încheia prezentarea unei părţi din munca mea în încercarea de a atinge fericirea pe care vreau să o împart cu o lume din păcate din ce în ce mai oarbă şi surdă.
NOTA: „Croyances ancestrales” poate fi vizionată pe Cultura Ars Mundi secţiunea Arhiva video.
Alexandru TRIFU, Geneva, 28 05 14, (Traducere Simona Maria Kis)
