Bătălia de la Posada a însemnat un adevărat dezastru pentru armata ungară. Surprinsă în ambuscada din Defileul Bistriţei, a fost aproape nimicită de către oştenii voievodului Basarab I al Ţării Româneşti.
Descriind această înfrângere, o diplomă regală din anul 1335 consemna următoarele: „Năvălind asupra noastră cu un atac înverşunat şi straşnic din toate părţile, au izbit în diferite chipuri oştirea noastră, atacându-ne cu îngrozitoare atacuri câineşti, împroşcând din praştii, izbind cu cruzime şi lovind cu săbiile cetele noastre”.
În această bătălie, a fost decapitată floarea armatei maghiare. Cronica Pictată precizează că în timpul luptei „cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără de nici o deosebire… Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti”. Printre cei căzuţi, diplomele contemporane pomenesc pe Desev, fiul banului Dionisie; Peteu, vice-castelanul de Ciceu; Leucus, fiul lui Briccius din Bathor; Laurenţiu, fiul lui Emeric; Petru, fiul lui Bertaleu; Ioan zis Otel; fiul lui Laurenthe din Seguar ş. a. Mulţi nobili au fost răniţi sau luaţi prizonieri de către români.
Cronica pictată arătă că au murit şi trei prepoziţi sau administratori bisericeşti, anume: „magistrul Andrei, prepozitul bisericii albense, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul majestăţii sale regale, care a pierit cu sigiliul regelui; Mihail, prepozitul din Poszega, şi Nicolae, prepozitul din Alba transilvană; după aceea, Andrei plebanul din Sarus şi monahul Petre din Ordinul Predicatorilor, bărbat onest, acolo a primit paharul morţii crâncene pentru că, în creierii capului le-au bătut cuie de lemn. Şi unii preoţi care erau capelanii regelui, au fost ucişi. A căzut, în sfârşit, şi o mulţime nenumărată de cumani. Trupurile tuturor, atât ale feţelor bisericeşti, cât şi ale nobililor laici, acolo, pe locul luptei, aşteaptă timpul învierii de apoi. Nici cei mai de aproape ai lor nu putură să găsească pe iubiţii lor ca să-i îngroape, din cauza năvălirii duşmanilor. Şi românii au dus mulţi prinşi cu sine, atât răniţi, cât şi nevătămaţi, şi au luat foarte multe arme şi hainele preţioase ale tuturor celor căzuţi; şi bani în aur şi în argint şi vase preţioase şi cingători de sabie şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şei şi frâie, ce toate le-au luat şi le-au dus la Basarab voievod. Iar regele şi-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezându-l a fi însuşi regele, românii cu cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. Căci au stat împrejurul lui ca nişte ziduri de piatră, Danciu cu fiul său Ladislav şi alţi ostaşi care erau în serviciul personal al regelui, şi magistrul Martin, fiul lui Berend; aceştia, toate loviturile de săbii şi de săgeţi, le-au primit asupra lor, ca nişte stropi de ploaie torenţială, ca să scape viaţa regelui de lovitura morţii”. Pieirea atâtor clerici denotă gradul de demoralizare al luptătorilor maghiari care căutaseră doar salvarea propriilor vieţi.
Pe lângă cei căzuţi în bătălie, oştenii lui Basarab I au luat un mare număr de prizonieri, între care Laurenţiu, comitele de Zarand, unul din cei care şi-au vărsat sângele pentru a salva viaţa lui Carol Robert, precum şi întreaga tabără plină de bogăţii a regelui, vicecancelarul Thatamer, Ştefan, fiul lui Moogh din Csepel. Alţii, precum Ioan comitele de Sălaj, fiul comitelui Briccius de Bathor, poate şi fiul lui Dema al lui Luca, cu moşie la Bolug, fuseseră luaţi prizonieri de către români.
Cronica pictată precizează că „alături de mulţii captivi unguri, teferi sau răniţi, în mâinile oştirii româneşti victorioase rămăsese o pradă uriaşă”. Despre poverile cu prada purtată de cavalerii duşmani menţionează şi scrisoarea regelui Carol Robert din 10 iulie 1331 în favoarea „oaspeţilor săi din Cluj” care, în expediţia în Ţara Românească „au pătimit şi au îndurat, mai mult decât ceilalţi locuitori ai regatului, nesfârşite şi fără de leac pagube în averile şi bunurile lor”.
Autorul Cronicii susţine că şi românii au avut pierderi grele, scriind: „Cădeau şi împrejurul oastei, din toate părţile şi din mulţimea câinească a vlahilor, ca muştele care au pierdut dulceaţa untului de lemn, când ucideau fără milă pe poporul creştin şi pe preoţii lor, unşi ai lui Hristos. Numărul vlahilor ucişi acolo de unguri numai judecătorul priceput din Infern a putut să-l socotească”.
Cronica pictată aminteşte că rămăşiţele celor ucişi din oastea lui Carol Robert au rămas pe locul luptei, deci acesta era încă uşor identificabil în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea. Cu această ocazie, remarcăm că în chip curios, autorii care s-au ocupat cu localizarea bătăliei din 1330 n-au ţinut cont de cele relatate de Cronică, potrivit căreia: „Cadavrele tuturora” din oastea maghiară, aproape în întregime nimicită, au rămas „pe locul luptei”, ori până acum în nici unul dintre locurile propuse pentru desfăşurarea bătăliei, cum ar fi cel de la Perişani – Pripoare în Loviştea, n-au fost semnalate movile funerare. E greu de crezut că pe locul unde a pierit o întreagă armată, pământul să nu mai păstreze nici o urmă, ştiut fiind că urme de acest fel s-au păstrat şi pe locul marilor bătălii din antichitate.
Localizarea bătăliei propusă de Aurelian Sacerdoţeanu, după faptul că pe hartă, „între Topolog şi Olt” apare un munte „Mormântul”: „pe la Sălătruc şi Boişoara, pe la muntele Mormântul”, este prea vagă, muntele amintit fiind departe de drumul Sălătruc – Boişoara, pe care s-ar fi putut da lupta. Rămăşiţele celor căzuţi erau totdeauna îngropate la locul luptei, nefiind transportate în masă la mari distanţe.
