Valea Oltului păstrează multe pagini de istorie din cele mai vechi timpuri. Serviciul poştal în Dacia până la cucerirea acesteia de către romani, avusese o lungă durată şi a fost bine organizat atât pe uscat, unde se făcea de către curieri pedeştri cât şi pe apă folosindu-se navele care legau punctele comerciale importante din imperiu.
În organizarea poştală romană, pe lângă curiei poştali obişnuiţi mai întâlnim o poştă rapidă denumită „Cursus celer” sau „Cursus velox”, care era dotată cu trăsuri uşoare denumite „Vereda”, şi o poştă pentru transporturi grele denumită „Cursus clabularis”, la care se întrebuinţau căruţe mari „Birota”.
Pentru transportul corespondenţei particulare era necesară o autorizaţie specială denumită „Lettera evertionis”, eliberată de preotul localităţii. Întreg serviciul poştal din întreg împeriul era condus de prefectul pretoriului roman, în numele împăratului. Acest serviciu a fost introdus şi pe teritoriul de astăzi al ţării noastre începând cu secolul al doilea. Drumul cel mai important la acea vreme şi după aceea, a fost cel de pe Valea Oltului, care făcea legătura cu cel principal care trecea Dunărea la Drobeta Turnu Severin şi se îndrepta spre răsărit, Romula (Dobrosloveni), Piatra Olt, Drăgăşani, Ioneşti, Râmnicu Vâlcea, Cozia, Câineni, Sibiu, Alba Iulia, Turda, Cluj Napoca până la Zalău.
Cuvântul curier poştal apare menţionat pentru prima dată, în documente la anul 1491, când împăratul Maximilian l-ul cere oraşelor să înfiinţeze pe cheltuiala sa releuri de curieri.
După retragerea aureliană, poşta a înregistrat o lungă perioadă de timp de declin, fiind organizată în secolul al XlV lea. Domnitorii noştri aveau curieri care se numeau „călăraşi” şi „lipcani” care străbăteau în scurt timp distanţe destul de mari. Înmulţindu-se numărul călăraşilor a dus la apariţia olacului. Locuitorii satelor şi târgurilor aflate pe traseu erau obligaţi să ofere „calul de olac” şi să se ocupe de procurarea hranei pentru animale. În această perioadă, poşta se ocupa doar cu transportul corespondenţei oficiale a statului, a dregorilor şi a solilor străini. Acest serviciu a trecut sub autoritatea unui postelnic pentru ca în secolul al XVll lea, să fie introdu-se releele de poştă, numite „menziluri” Pe lângă drumul vechi dacic şi apoi roman de pe Valea Oltului care făcea legătura între Ţara Românească şi Transilvania mai existau drumurile comerciale de-a lungul râurilor Buzău, Teleajen, Prahova, Jiu.
Drumurile se aflau într-o stare deplorabilă uneori aproape impracticabile ceea ce făcea anevoios bunul mers al serviciului poştal care mai avea de luptat în această perioadă cu cenzura militară şi proasta organizare a acesteia, pierzându-se multe scrisori.
Drumul poştei pe Valea Oltului pornea pe Valea Poştei (situată în partea de nord a Mănăstirii Cozia), urca apoi muntele Basarab, peste culmea Lacul Doamnei, traversa creasta Naroţului şi cobora în Valea Lotrului în apropiere de Brezoi. Această denumire îşi are originea în vechiul „drum de poştă” ce străbătea acest ţinut, după cum susţine domnul Nicolae Daneş.
În timpul domniei împatului Carol al Vl lea (1711-1740), se reface drumul care lega Ardealul de Oltenia prin Turnu Roşu, cunoscut sub numele de „Via Carolina”. Cel care a avut această iniţiativă a fost Steinville, iar execuţia s-a făcut pe timpul generalului Virmont, în anii 1717-1719, pe când era comandantul trupelor din Transilvania, care aveau sediul la Sibiu. Lucrările s-au desfăşurat sub atenta supraveghere a lui Friederich Scwanz von Springfel. Drumul a respectat vechiul traseu roman, pe malul Oltului, pe care Schwanz l-a lărgit. Locuitorii de pe ambele maluri ale Oltului au fost obligaţi să contribuie cu mâna de lucru la construirea acestui drum. Itinerariul poştal care făcea legătura cu Constantinopol şi Viena trecea la început prin Serbia, pentru ca din anul 1803 să treacă numai prin Ţara Românească, traseul fiind pe Valea Oltului; Viena-Sibiu-Turnu Roşu-Râmnicu Vâlcea,-Piteşti-Bucureşti-Giurgiu-Constantinopol.
Localităţile cu staţiuni poştale erau obligate să asigure terenuri de păscut pentru caii poştei. Unele din scrisorile trimise nu aveau menţionate localitatea destinatarului sau prin altele se trimiteau bani, la care trebuia să fie aplicată ceară roşie, cu sigiliul de expediere prin diligenţă, care nu trebuiau desfăcute, ci se taxau după valorile declarate de expeditor, care trebuia să se înscrie şi menţiunea „valoare declarată”.
Austriecii au avut o bogată activitate în domeniul poştal în Principatele Române între anii 1718 şi 1869, cea mai veche ştampilă cunoscută a poştei austriece în Ţara Roânească datează din anul 1811, purtând inscripţia „Bukarest in der Walachez”. De asemeni trebuie să amintim că şi Rusia a desfăşurat o activitate în domeniu datorită privilegiului câştigat în urma tratatului de la Kuciuc Kainargi, din 21 iulie 1774.
În anul 1785 apare la Sibiu, la edituraa Martin Hochmeister, un calendar care avea menţionate orariile diligenţelor poştale de la Sibiu – Timişoara – Budapesta sau Cluj-Ofen. Iar din 1789 în acelaşi calendar, apare ştirea că din luna noiembrie se pot trimite scrisori în Ţara Românească, de două ori pe săptămână, respectiv; miercuri şi sâmbătă pe Valea Oltului. La predarea scrisorilor trebuia să se ţină seama de următoarele; pentru o scrisoare internă se plăteau 4 Kreuzeri, iar dacă era dublă în greutate, se plătea 8 Kreuzeri; pentru scrisorile externe se plăteau 8 Kreuzeri şi pentru o scrisoare dublă 16 Kreuzeri.
În 1823 s-au indrodus trăsurile poştale rapide, vopsite în galben-negru, pentru 5 pasageri, care transportau scrisori şi bani iar întregul serviciu s-a modernizat. Au fost înfiinţate şi alte servicii de transport pentru călători, mărfuri şi corespondenţă, pentru care s-au organizat licitaţii de concesionare, introducându-se servicii de diligenţă. În 1841 iau fiinţă trăsurile numite „braşovence” pe rutele către Brăila, Giurgiu, Câineni şi Focşani. Între plase şi comune, corespondenţa se făcea prin intermediul dorobanţilor călări şi a vătăşeilor. Călătoriile cu diligenţele prezentau şi riscuri fiind uneori atacate de grupuri de bandiţi înarmaţi cât şi în ceea ce priveşte răsturnarea diligenţei. În oraşele reşedinţe de judeţ s-au înfiinţat oficii poştale ceea ce a dus la crearea unei funcţii, în sistem, aceea de factor poştal. Din anul 1858 s-au folosit primele mărci poştale adezive. În comune şi sate şeful de poştă era obligat să primească şi să distribuie corespondenţa dimineaţa şi seara cu maximum de promptitudine. Acesta trebuia să înscrie într-un registru fiecare scrisoare, greutate şi taxă, cu obligaţia de a trimite lunar un extras funcţionarului poştal superior.
În anul 1838 a apărut legea organizării poştei de stat (Postregal). Legea era împărţită în trei capitole, cu 36 de articole, care de-a lungul anilor s-a perfecţionat până azi.
