(Fragment din romanul URMUZLAND)
– Cum e cu nestatornicia limbii, îmi reaminti el, ca să mă umilească, iarăşi, sufleteşte; cuvintele sunt ca monedele, ca valurile, ca undele. Ei, ei!…, şi se opri, uituc şi zăpăcit, în sine i, şi cu mâna i dreaptă şi boantă îmi porunci, îmi dictă, cu plictis:
– Spune mi o ştire, o poantă!… Aşa, ca şi când ai avea o hodoronc tronc, chiar acum, pe ţeava puştii de vânătoare!… Zi mi o veste cioantă, o ştire, o poantă boantă, pentru ziarele de mâine!…
*
– Ei, bine?!… Ei?…
– O tânără…, o femeie jună, am zis, asemenea mânzelor alezane, pe crestele hotarelor imperiale, alergând singură, prin lanuri de banane, o domniţă tentantă, interesantă şi antrenantă, dar interetnică, însă nicidecum şovină, malvină, indecentă, sau iredentă, şi, culmea, nici măcar adulteră, a venit la noi, din Braşov, aici, în Capitala bucuriei şi a frumuseţii, versată şi interesată de un sfert de uriaşă moştenire, lăsată în testament de un unchi, însă temându se de vreo atmosferă inospitalieră, dar pasageră, ea a pus într o sticlă ce semăna, după turnare, cu o cadână – o fetişcană, o frumoasă mânză ardeleană, o ţărăncuţă montană, a pus trei litri de ţuică, de 46 de grade; din aceea, de i zic ei palincă. A dus o, prin îndelungi şi prelungi rugări subtile, la judecătorul cazului, prin persoane interpuse, bine induse… Acesta, din cauza pricinii unui ucaz; şi apoi, a unei poticniri, a dus o, direct şi inocent, apoi aferent, la nişte domnişoare de onoare şi acestea, la judecătorul cel mare…
El n a deschis o! Şi, tacticos, a tras concluzia că e prea burtoasă şi arătoasă, ca să mai fie dată cadou cuiva; şi s a gândit s o dezvirgineze, să i facă de petrecanie, adică să n o consume singur, ci cu doamna sa, nurorile şi fiii săi. Însă, pupăză peste colac, şi judecătorul a dat peste un bucluc, pânditor, neştiut, şi a dus o plocon. La cine credeţi? Ia să vedem!… La judecătorul suprem!… Acesta, având afecţiuni tainice, a dus o, de Crăciun, sau de un An Nou, prosper şi bun, la secretarul general al Monarhului.
Istorici secreţi şi discreţi spun că nici el nu a deschis sticla, ci a oferit o unui mare ambasador strein, savant în botanică, prieten din tinereţe cu sirele, cunoscător şi de limbi vechi, cu siguranţă străine, aproape imposibil de tradus, darmite de vorbit, de dinaintea erei noastre.
Acesta, fiind şi el în necaz, fiind maladiv şi costeliv, a dat o celui mai vestit medic de plămâni, din sud estul Europei şi care trebuia să l opereze, de pulmonul stâng şi să i l înlocuiască cu unul, drept, de viţel de lapte.
Fetiţa ardeleană, plină ochi cu ţuică năzdrăvană, adică cu palincă a tot călătorit, de la o persoană sus pusă şi pioasă, către una şi mai simandicoasă şi onorabilă, apoi, la alta şi la alta, trecând cel puţin prin vreo 12 familii, alese şi nobile, urcând spre înalta societate.
Sticla a destupat toate necazurile, ea rămânând ca o fecioară, astupată şi curată, până azi!…
Şi se zice, printre oamenii noştri de drept, că s a întors la judecătorul iniţial, din nou, înţelept – şi, Doamne ajută –, care nu a mai oferit o nimănui cadou.
El, om vrednic şi prevăzător şi cu neputinţă de a fi dus de nas, îi făcuse un semn dopului sticlei, cu vârf de chibrit ars, în cleiul din gâtlejul ambalajului de plută, care urma să îi probeze, irefutabil şi de necombătut şi ireversibil, puritatea şi întâietatea umplerii, virginitatea! A chemat judecătorul la el, fel şi fel de prieteni, devenind un om liber, adică în pensie; şi s au socotit şi au verificat şi iscodit, cu chibzuinţă, drumul sticloanţei spre înalta societate; şi ea, înaintând, deschidea şi destupa căile altora; şi cel de la care a plecat cotoroanţa în periplul aventuros, a tras o concluzie surprinzătoare, încrezătoare şi copleşitoare, altfel sinagogică şi pedagogică:
„– Poporul nostru rămâne un neam econom, echilibrat şi strângăreţ!… Întâlnim, însă, şi o largă undă de generozitate şi ospitalitate, când el tot cadoriseşte aceea sticlă aventuroasă!… Mulţi au râvnit sticla, însă până la urmă, în chip ospitalier, sticla ardelenească, ce imita un trup suav de ţărancă muntenească, muncitorească, a ajuns, neatinsă şi nedeflorată, necompromisă, din nou, la domnia mea.“
– Povestea ta e poticnită şi ţicnită, sări avocatul Anghelescu, ca o ţandără, sărită din trăsnete de vară, însă şi mincinoasă; sau poate că nu; adevărul stă în cumpănă, dar comportă două lipsuri, cum se zice la Braşov, două hibe!, spuse, iarăşi, Anghelescu şi îşi duse, gânditor, mâna la tâmplă. Unu, dragă Urmuz, că alta îi este morala, dând ei obiectul contondent, aferent şi inocent, corpul delict ici acolo, după interese, chestii şi fese şi ungând legea, ca să nu scârţâie! Iar, doi, dragă Urmuz, că auzind eu vestea, ştirea asta, şi mai coroborându o, avocăţeşte şi cu alte legende, ei bine, o să ţi deconspir misterul, care nu e chiar aşa de „sfânt“! Ei bine, după moartea marelui şi vestitului om de drept, care scria, pe ascuns şi catrene, deschizând fiii săi sticla, au distrus mitul.
Ce era în ea nu mai era nici un mister, nici o taină, nici secret. Noroc că urmaşilor ilustrului om nu le plăceau alcoolurile tari şi, deschizând o, au avut mult umor să constate că era… aghiazmă, din care se bea o gură, dimineaţa, pe nemâncate!…“
