Nu știu dacă Ecaterina Petrescu Botoncea a zburat împreună cu înaripata zeiță Ki „în acea noapte sumeriană a începuturilor” dar sigur a colindat „cerdacurile cerului și izvoarele stelelor” și pentru că cerul nu are ferestre, a deschis deschis cîteva pentru ea și a creat cîteva pentru noi.
Nu știu în care vis se ascunde Ecaterina Petrescu Botoncea, dar a înțeles demult că tăcerile nu se pot adăposti între palme și că ferestrele/antonimiile pe care viața i le deschide în fiecare zi nu sînt doar un summum de întîmplări rătăcite printre întrebări, legănări de lumină sau de umbre ce se repliază cu mirările ce picură în fiecare zi….Și atunci sufletul ei coboară un înger în grabă prin negăsitele vadurile sîngerii și luminează labirinturi – cînd e de gardă!
Nu știu precis ce culoare au ochii Ecaterinei Petrescu Botoncea dar irisul scriitoarei are văpaia din ochii dimineții, veți descoperi de la prima lectură.
„Anunnaki. Povestiri sub pleoape” – volum de proză scurtă apărut în 2019
Povestirile sale curg ineluctabil și realizezi pe măsură ce citești că au o
lumină sofianică, o lumină interioară ce te înconjoară și uiți să mai pleci… Par narațiuni confesive, în dialogul pe care îl are cu ea însăși, cu profesorul de pian, cu fetița rămasă din amintiri sau din albumul cu fotografii alb-negru, cu bunica, cu Dumnezeu. Unele par presărate cu tristeți de odinioară, altele irump pur și simplu din zile cu alt soare, devin eseuri ce te duc spre nemărginiri…
Sînt povestiri ieșite din spuma unui spirit înalt și fin, sînt povestirile spiritului vîntului și al soarelui, povestirile unui „medic – scriitor”, observator atent, care descrie și descifrează scene, creează decoruri, interpretează gînduri, sentimente, binele, răul, motivațiile personajelor.
Un medic răscolit și în zori „de somnul în care nici nu intrase… „Reușește ” programări peste tot cu tonul ce trebuie să inspire liniște și încredere…”
Investigațiile psiho-sociale ale autoarei te plasează în universul acela, de ea știut. De fapt îl definește singură: „spațiul în care trăiesc nu este o lume, ci o graniță, iar eu plîng frecvent în inima mea, iată de ce, uneori, nu pricep ce se întîmplă cu mine”.
Ecaterina Petrescu Botoncea este un narator subiectiv, stilul este puternic, narațiunea se face la persoana întîi, în povestirile sale se implică, comentează dar devine și participant în acțiune, exprimându-și părerile referitoare la fapte, locuri, personaje: „mama desena flori, pe șevaletul ei vedeam adesea cîrciumărese, mai încolo, la două case, ședea frizerul, alăturea croitorul, mînuiau foarfeci și bisturie, în halate albe…bunicul meu lega cu creioane șisfori de lînă lăbuțele motanilor căzuți de pe acoperiș, iar bunica manevra un aparat de radio lung, să prindă muzică veche…pentru mine era începutul lumii”
Naraţiunea Ecaterinei Petrescu Botoncea este omniscientă, autoarea face observaţii asupra celor întîmplate, redate şi poate pătrunde în mintea celorlalte personaje create. În autoritatea reală în care trăiește are timp pentru meditații.
Are descrierile unui artist plastic: „ mă simțeam o înserare privind spre răsărit…cînd am ieșit de la bibliotecă, m-a întîmpinat un frig pătrunzător vîntul a intrat în mine și m-a luat cu el pînă acasă, el mi-a deschis ușa, iar eu m-am avîntat înăuntru, la adăpost, cu toată ființa mea.”
Are însemnele expresionismului – tumultul vieții de medic într-un spital, trăirile, rănile, nedreptățile suferite de cei din jur sunt redate în spațiul unor frământări ce apar transpuse în metafore, simboluri și alegorii. „Știi, eu m-am născut în cel mai frumos cartier al Bucureștiului, o îmbinare aristocrată de străzi și de case frumoase, printre care mai scăpa și cîte o gospodărie mică, parcă făcută din turtă dulce, cu mușcate roșii la ferestre și cotcodăcit de găini, sentimentele îi fluturau curate, întinse la soare”.
Ecaterina Petrescu Botoncea are arhitectura valurilor și transparența lor. Are refluxul sensurilor și o transparență aurorală. Are frenezie senzorială.
Și totul întregit, rotunjit de întrebări religioase: „din cînd în cînd, bunica mă mai ducea la biserica din colțul străzii, la cîte o liturghie de duminică, și-mi povestea cum m-a furat de la părinți ca să mă boteze, căci tatăl meu avea idei de liber cugetător și era împotrivă, de cum m-a băgat popa în scăldătoare, chipul meu de copil s-a înconjurat de o lumină alba.”
Ecaterina Petrescu Botoncea are propriile raporturi cu lumea, cu Dumnezeu, are o trăire empatică a lumii: „iar eu aș fi putut să o țin tot într-o bucurie pînă azi, dacă nu aș fi acum atît de bîntuită de nostalgia trecerii timpului, de fapt, eu și cînd sufăr port un nimb de fericire năucă, de mă întreabă lumea cum pot surîde cînd am motive să fiu atît de tristă dar eu știu că port în mine atîta iubire de oameni, încît atunci cînd plîng, îmi țîșnesc aripi noi, cu care încă mai ating, seara la culcare, înainte să mi se așeze pe ochi visele, tot felul de nfericiți ai sorții, iar apoi sărut mîinile bunicului și ale bunicii, sfințenia părinților mei, mirosurile și sunetele venite din trecut, azi am privit cu inima făcută ghem curtea televiziunii,
altădată un maidan plin de corcoduși….tot cerul era atunci un tril iar pămîntul, o pînză galbenă alergată în picioare de tenișii noștri rupți, din care se ridica un praf argintiu și mătăsos.. ”
23.XI.2020
