Despre Episcopul Climent al Râmnicului (1735–1748), se ştie că a fost promovat în scaunul arhieresc din funcţia de egumen bistriţean. Este primul egumen al Mănăstirii Bistriţa, despre care avem date precise. Născut în jurul anului 1685 la Pietrarii de Jos, judeţul Vâlcea, din părinţii Radu Modoran şi Paraschiva, primeşte la botez numele Constantin, potrivit unui autograf al ieromonahului Lavrentie. Tânărul Constantin aparţinea unei familii evlavioase, cum rezultă din Pomelnicul Schitului Crasna, unde apar numeroşi preoţi, ieromonahi, ierodiaconi şi monahi; are doi fraţi, Simion vătăşelul şi preotul Mihu, devenit ulterior ieromonahul Macarie, precum şi două surori: una monahia Ştefana, fosta soţie a preotului Matei, călugărit la Bistriţa şi îngropat, după moarte, la Bărbăteşti, şi alta al cărei nume nu se cunoaşte.
Rămas orfan de ambii părinţi, Constantin creşte din fragedă vârstă la Mănăstirea Bistriţa, unde primeşte o educaţie aleasă şi cultură vastă, în timpul egumenilor Ilarion şi Ştefan. Dintr-un Cuvânt către „cititorul cel blagocestiv şi iubitor de osteneală întru Domnul”, ce prefaţează un manuscris copiat din porunca lui Climent, îndată ce ajunge episcop, şi donat Mănăstirii Hurezi, aflăm că această sfântă mănăstire era a „postrigului său”, adică a metaniei unde se călugărise. Printre altele, oferă câteva amănunte din viaţa lui, precizând că: „Acest părinte Climent episcop, fiind de postrig din sfânta Mănăstire Hurezi, după obiceiul acelei sfinte mănăstiri, alegându-se cu voia năstavnicului şi a tot soborului, s-a trimis egumen la Mănăstirea ce se cheamă Polovragi, care este închinată sfintei Mănăstiri Hurezi; şi fiind acolo egumen ani opt şi, chivernisind bine şi cu plăcere dumnezeiască şi omenească şi văzându-i-se vrednicia, din porunca preacinstitei Administraţii, s-a ales şi s-a orânduit egumen la sfânta Mănăstire Bistriţa”. Probabil a fost egumen la Polovragi din anul 1725, când este menţionat Dionisie, iar după moartea arhimandritului Ştefan, la Bistriţa din 1732, când la Polovragi apare egumenul Lavrentie ieromonahul.
Climent ieromonahul este atestat egumen al Bistriţei la 17 iunie 1734; atunci, o delegaţie a rumânilor din Vaideei, condusă de pârcălabul satului, Tănasie Giuvelă, însoţit de doi fraţi ai săi, „au stătut faţă înaintea Chesariceştii Administraţii” cu egumenul Climent, susţinând ca „nu sunt rumâni cu părţile lor de moşie”, dar mărturia lor verbală, fără documente, n-a avut valoare, şi au rămas în continuare rumâni ai Mănăstirii Bistriţa.
Hotărârea Administraţiei austriece, adoptată la 16 decembrie 1721, care stabilea că „oameni dependenţi sau iobagi nu se recunosc nimănui în Oltenia, cu excepţia ţiganilor”, a născut o vădită creştere a conflictului dintre ţărani şi proprietari. În acest sens, ieromonahul Climent reclamă Administraţiei, în 1735 că, de când a fost numit egumen, „nici unele din sate nu mi-au dat nici un fel de ascultare”.
La Bistriţa, ca la Polovragi, egumenul Climent se impune prin evlavie, activitate gospodărească şi promovarea culturii. În 1735, din obştea sa monahală, se afirmă tânărul copist Ilarion, nepot de sora al egumenului, cum rezultă din Pomelnicul Schitului Comanca; el copiază, prin anii 1735–1737, câteva manuscrise, sub îndrumarea părintelui sau duhovnicesc, egumenul Climent. Elev al Şcolii bistriţene, Ilarion scrie caligrafic şi ornamentează artistic cele mai multe manuscrise din secolul al XVIII-lea, descoperite la Bistriţa. Din numeroasele autografe păstrate pe ele, se poate reconstitui destul de uşor viaţa şi activitatea acestui harnic şi distins monah şi egumen. Într-un manuscris, copiat de „robul lui Dumnezeu Ilarion, egumenul sfintei Mănăstiri Bistriţa”, precizează că „este din satul Bodeşti”, iar Pomelnicul Schitului Comanca şi cel al Mănăstirii Polovragi arată că era fiul preotului Matei, deci nepot al episcopului Climent al Râmnicului, fapt adeverit şi de Pisania bisericii din Bodeşti; a mai avut un frate, menţionat în aceeaşi Pisanie: „Popa Nicolae protopop, nepot episcopului Climent”.
În Prefaţa unui manuscris de literatură monahală, copiat de Ilarion, autorul mărturiseşte că: „Cinul călugăresc l-am luat aici într-această sfântă Mănăstire Bistriţa”, unde era ieromonah în 1736.
Egumenul Ilarion conduce Mănăstirea Bistriţa în două rânduri. Prima dată îl întâlnim între anii 1738–1740. Probabil, de aici trece la Arnota unde găsim un egumen Ilarion între 22 mai 1740 şi 9 octombrie 1741. Persoană cu alese calităţi, episcopul Climent îi încredinţează conducerea lucrărilor la Schitul „Buna Vestire” din Pietrarii de Jos, potrivit Pisaniei săpate în piatră, unde scrie: „Ispravnic fiind chir Ilarion, proigumenul Bistriţei”, iar cea zugrăvită, îl menţionează pe Ilarion în fruntea ispravnicilor, chiar înaintea preotului Mihu, fratele episcopului.
După terminarea lucrărilor la Schitul din Pietrari, Ilarion îşi reia activitatea de copist, semnând manuscrisele cu titulatura de „proigumenul Bistriţei”. Astfel, în 1744, la finele unei opere, Ilarion declară că: „Temându-mă să nu caz în osânda slugii celei leneşe, care a ascuns talantul domnului său, fără nici o osteneală, m-am îndemnat de am scris această carte… şi o am închinat sfintei Mănăstiri Bistriţa… Ilarion ieromonah, proigumenul Bistriţei”. În 1745, termină alt volum, semnând: „Smeritul între ieromonahi, chir Ilarion, proigumen ot Bistriţa”. La 25 martie 1748, „proigumenul Ilarion” redactează alt manuscris, an în care este ridicat la rangul de arhimandrit, cum apare în Pisania bisericii din Bodeşti: „Părintele Ilarion arhimandrit, proigumen Bistriţei”. Într-un manuscris din acea perioadă, citim că este copiat de „părintele arhimandrit Chirio chir Ilarion”. Nu revenise încă la conducerea mănăstirii, potrivit unei însemnări de pe acelaşi manuscris, care adevereşte că l-a copiat „Sfinţia Sa părintele arhimandrit, egumenul Bistriţei, chir Ilarion, fiind proigumen”, şi donat sfintei mănăstiri, „ca să fie părinţilor acestui sfânt locaş de citire şi Sfinţiei Sale de pomenire”. De asemenea, dintr-un autograf al grămăticului Badea, se constată că „această sfântă carte a scris-o robul lui Dumnezeu Ilarion, egumenul sfintei Mănăstiri Bistriţa…, fiind egumen sfintei Mănăstiri chir Antonie”.
A doua egumenie a arhimandritului Ilarion se înscrie între anii 1755–1760. În 1756, înaintaşul său, arhimandritul Antonie, era „proigumen”, iar în 1760 conducea Mănăstirea arhimandritul Mihail.
Devenind vacant scaunul episcopal de la Râmnic, la 28 iunie 1735 s-a întrunit la Craiova „Adunarea electivă”, formată din egumeni şi boieri, pentru alegerea noului titular. Potrivit Regulamentului, au fost propuşi trei candidaţi, dintre care, Curtea din Viena a confirmat la 1 octombrie pe egumenul bistriţean Climent. Hirotonit în aprilie 1737 de mitropolitul Vichentie Ioanovici al Belgradului, episcopul Climent îşi începe activitatea într-o perioadă tulbure, datorită războiului dintre Rusia şi Turcia, izbucnit în 1736, la care a participat şi Austria, din anul următor. Biruind turcii, austriecii părăsesc Oltenia în anul 1737. Oraşul Râmnicu Valcea este ocupat de oştile turceşti, iar Climent se refugiază în Munţii Lotrului. Dar, pentru a scăpa ţara de jafuri, se supune turcilor, adresând la 15 februarie 1738 o Proclamaţie către cler şi popor, motiv pentru care a fost considerat „mijlocitor de pace şi îmblânzitor de cumpliţi oşteni”.
După semnarea păcii de la Belgrad, în 18 septembrie 1739, episcopul Climent se stabileşte la Râmnic, unde totul fusese ars; reface catedrala, clopotniţa, reşedinţa şi casele din jur; ridică din temelie Biserica bolniţei (1745); zideşte Schitul Pătrunsa (1740), pe locul unde s-a născut, maică-sa fiind refugiată din calea turcilor; construieşte Schitul Pietrarii de Jos (1742–1744), Schitul Colnic (1752), bisericile din Bodeşti, Vătăşeşti–Bărbăteşti, Goranu şi altele, afirmându-se ca unul dintre cei mai mari ctitori de locaşuri sfinte.
Episcopul Climent înzestrează Mănăstirea Bistriţa cu „o vie aproape de Mănăstirea Titireciu pe râul Ocnei cu casele, cu pivniţa, cu beciurile de piatră, cu livezi şi cu pomet împrejurul ei. Şi a mai dat Sfinţia Sa o moşie care se cheamă Foleştii de Sus de pe apa Bistriţei, însă moşia jumătate… iar jumătate a rămas pe seama neamului Sfinţiei Sale, la biserica din Pietrari”.
Promotor de elită al culturii, episcopul Climent reorganizează tipografia râmniceană unde editează, mai ales, manuscrisele moştenite de la înaintaşul său, Damaschin, supraveghind şi suportând personal cheltuielile. Dintre cărţile de cult tipărite, menţionăm: Antologhionul (1737, 1745), Octoihul (1742), Ceaslovul (1742, 1745), Penticostarul (1743), Psaltirea (1743, 1746) Evangheliarul (1746), Apostolul, Catavasierul, Liturghierul şi Molitvelnicul (1747). În 1748 tipăreşte Cazania lui Varlaam, la care adaugă unele cazanii din cele apărute la Govora şi Dealu (1644) şi în Chiriacodromionul de la Alba Iulia (1699). Pentru răspândirea cunoştinţelor religioase în rândurile credincioşilor, tipăreşte: Capete de poruncă la toată ceata bisericească (1743), Învăţătură bisericeasca pe scurt pentru şapte taine (1746), Întrebări şi răspunsuri pentru şapte taine, un mic Catehism, Pastorală pentru sărbători (1747), unele fiind scrise personal. La această muncă vastă, a fost ajutat de colaboratori devotaţi ca ieromonahul Lavrentie de la Hurezi, cunoscut diortisitor, tălmăcitor şi autor de predoslovii, precum şi de tipografii râmniceni Dimitrie Pandovici, şi fraţii Mihai şi Constantin Atanasievici.
Ajuns la adânci bătrâneţe, episcopul Climent depune la 8 mai 1748 „paretisis” şi se retrage din scaunul eparhial, petrecându-şi, probabil, restul vieţii la ctitoria sa din Pietrari de Jos.
Înainte de a se stinge din viaţă la 31 ianuarie 1753, episcopul Climent îmbracă schima monahală, sub numele de „Cosma schimonahul”.
