Arhiepiscopia Râmnicului, Centrul Cultural „Sfântul Ierarh Calinic”, Ziua Culturii Române, 15 ianuarie 2015, în prezenţa înalţilor ierarhi ÎPS Varsanufie şi PS Emilian Lovişteanul-cu ocazia zilei de naştere a poetului Mihai Eminescu-a avut loc Conferinţa „Scrisoarea III în ediţii Eminescu succesive” susţinută de Nae Georgescu-scriitor, Doina Rizea-directorul Editurii „Floare Albastr㔺i Tudor Nedelcea-scriitor; în cadrul conferinţei s-a lansat volumul „Boala şi moartea lui Eminescu” a reputatului eminescolog Nae Georgescu… De fapt acest eveniment a deschis şirul mai multor manifestări închinate marelui poet, Zilei Culturii Române, care s-a încheiat seara, la Cinematograful „Geo Saizescu”,cu un Recital de muzică şi poezie „Dor de Eminescu” la care şi-au dat concursul actorii Daniela Nane şi Silviu Biriş, iar Adrian Naidin a acompaniat la violoncel… Încercăm să redăm câteva din expozeurile literare din cadrul conferinţei:
Redăm mai jos câteva titluri aparţinând scriitorului Nicolae Georgescu: „A doua viaţă a lui Eminescu, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994; „Cercul strâmt, arta de a trăi pe vremea lui Eminescu”, Ed. Floare Albastră, 1995; „Eminescu şi editorii săi”, Ed. Floare Albastră, 2000, două volume (şi reeditată în 2012 de Ed. Tipo Moldova, Iaşi); „Moartea antumă a lui Eminescu (1883-1889)”, Ed. Cartier, Chişinău, 2002; „Cu Veronica prin infern. Cartea regăsirilor”, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 2004; „Cu Veronica prin infern. Cartea despărţirilor”, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 2005 (reeditată în 2007 la Ed. Princeps Edit, Iaşi); „Recife. Eseuri de oceanografie”, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 2005; „Un an din viaţa lui Eminescu (martie 1881-aprilie 1882)”, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 2005; „Scrisul, ca o taină”, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 2008; „Cartea trecerii. Boala şi moartea lui Eminescu”, Ed. „Piatra seacă”, Oradea, 2009; „Hoţul de păgubaş. Roman”, Ed. Floarea Albastră, 2007; „Jupâneşti pe Râul Doamnei: O monografie subiectivă” Ed. Valahia, 2010; „Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor”, Ed. A.S.E., 2011.
Eminescu a fost „urât” nu pentru poezia lui, ci pentru publicistica sa politică şi, mai ales, pentru gândirea sa economică (Tudor Nedelcea)
Tudor Nedelcea: Doamnelor şi domnilor am venit de multe ori la dumneavoastră, am ţinut prelegeri, acţiuni organizate de diferitele asociaţii culturale şi de părintele State Burluşi, la Ocnele Mari cu părintele Veţeleanu, organizate după 2000; comemorarea poetului Vasile Militaru, Festivalul Vasile Militaru, slujbe la cimitirul Coziei, poate acolo, da, merită o invocare. Dar, acum sunt surprins că, iată, Înaltulierarh al dumneavoastră, care este o binecuvântare pentru aceaste locuri, organizează aceaste evenimente dedicate lui Eminescu, şi la ce nivel! Şi anul trecut, pe 13 iunie, la numai câteva zile de la întronare, şi iată ce eveniment organizează Înaltpresfiinţia sa sub patronajul Arhiepiscopiei Râmnicului. Este normal să fie aşa pentru că Eminescu este legat de toate colţurile ţării şi fiecare provincie istorică se mândreşte să dovedească că Eminescu a trecut şi prin aceste locuri. El a fost în Vâlcea în două rânduri, în 1866 la numai 16 ani, venind pe ruta Blaj. Vă daţi seama, era un copil îmbrăcat într-o cămaşă ţărănească, desculţ. Ajuns la Sibiu, preotul Bratu, unchiul lui Octavian Goga, l-a sprijinit să treacă vămile cu ungurii, pentru că aici era graniţa cu Imperiul Austro-Ungar. De aici nu se ştie dacă a mers direct la Bucureşti sau a mai străbătut alte meleaguri. Certă este însă legătura sa cu Vâlcea prin faptul că are un articol de o duritate extraordinară împotriva guvernanţilor care au transformat Mănăstirea Cozia, în puşcărie. Duritatea lui Eminescu este extraordinară şi, se ştie (Nae Georgescu a publicat aceaste lucruri), că era atât de dur şi atât de insistent încât a schimbat legi. De atunci puşcăria a fost desfiinţată şi a devenit Mănăstirea lui Mircea cel Mare, făcând o paralelă cu meritele lui marelui domnitor în istoria românilor. Apoi îmi vine în minte, din Scrisoarea III, acel dialog între Mircea şi Baiazid, iată, Mircea, domnitorul îngropat la Cozia… După 1990, când intrăm într-o democraţie şi avem dreptul să ne apărăm valorile, au apărut două materiale, direcţionate, unul al lui Moses Gaster, „Să trăim în armonie”, numai titlul este împăciuitor, fiindcă Moses îl atacă cu o duritate extraordinară pe Eminescu, făcându-l legionar, pro fascist, acuzându-l că a publicat împotriva evreilor, ceea ce este neadevărat. Acelaşi Moses Gaster care s-a opus publicării volumului nouă din publicistica eminesciană şi a reclamat până la conducerea de partid, cerând sancţiuni, Academiei Române şi Muzeului de Literatură Română, vâlceanului dumneavoastră Alexandru Oprea, că a îndrăznit să publice din Eminescu. Recent, o mare cu adevărat doamnă din Oltenia a descoperit că Moses era agent dublu, agent KGB şi CIA. Deci, sunt documente din dosarul lui Moses Gaster, omul lui Stalin, împotriva altui Rabin de mare valoare Alexandru Şafran care a iubit pământul românesc şi a fost gonit din ţară după cum se ştie.
Al doilea material care ne îndeamnă să ne depărtăm de Eminescu este scris de Virgil Nemoianu care scrie textul, „Despărţirea de Eminescu”. Pe acesta din urmă l-au urmat foarte mulţi aşa zişi intelectuali, cei care îl denigrează pe Eminescu. Dintre aceştia: Ion Negoiţescu, Dan Berindei, Delavrancea, Minea Berindei, fiul academiceanului Dan Berindei, este cel care a semnat la Budapesta pe 16 iunie 1989 un act împreună cu istoricii unguri conform căruia Transilvania este spaţiu de complementaritate, Transilvania nu aparţine României, şi, deocamdată aceasta este primul pas de desprindere a Transilvaniei de România. Actul este publicat, difuzat prin Europa Liberă, prin BBC, şi din păcate acest act de mare trădare naţională a fost semnat şi de fostul rege Mihai. Dar iată că sunt şi oameni care nu s-au despărţit de Eminescu. Au încercat şi cei de la Dilema, care pe atunci nu era condusă de Andrei Pleşu, nu apăruse încă pe frontispiciu, era condusă de câţiva tineri teribilişti, dirijaţi din spate de nişte forţe obscure. Dar îi amintesc pe câţiva dintre aceştia nu pentru că l-au denigrat pe Eminescu, ci pentru că, denigrându-l, de fapt l-au promovat. Dau exemplu pe Cristian Preda, parlamentar de-al nostru, de astăzi ce apare pe toate posturile de televiziune. A scris în Dilema un articol ce se încheie aşa: „din acest punct de vedere, al gândirii politice, Eminescu este nul”. Săptămâna următoare a fost consilier la Cotroceni în mandatul lui Emil Constantinescu, iar acum este europarlamentar. Cezar Paul Bădescu care a condus acel număr, spunea că îi este silă de poetul Eminescu, şi numai când aude numele Eminescu îi vine să vomite şi îi compătimeşte pe elevi că trebuie să suporte la şcoală să citească câte un vers de Eminescu. Cezar Paul Bădescu este actualmente la Televiziunea Naţională, televiziune publică pe care noi o plătim şi ea ne dă lecţii de moralitate. Un alt denigrator în acea „Dilemă” este Teo Bobei, a primit premiul naţional denigrându-l pe Eminescu. Iar cei care erau în colectivul de nominalizare au precizat că puteau să fie nominalizaţi pentru acest premiu şi Grigore Vieru, şi Adrian Păunescu, deci, o concesie, aşa, mai largă după ce aceştia doi au murit.
Dar Nae Gerogescu nu s-a despărţit de eminescianism, cu o încăpăţânare extraordinară, şi trebuie să remarc şi meritul soţiei sale, Doina Rizea, care este directoarea editurii Floarea Albastră, care este doctorantă şi scoate o ipoteză despre „Genaraţia Criterion”, o lucrare cu totul deosebită; abia aşteptăm teza de doctorat. Fac o paranteză, am avut ocazia să îl cunosc pe marele Henry Coandă, la Croaiova, în 1969; a venit la Academie, şi a spus: „eu nu făceam atâtea năzbâtii câte am făcut, se referea la avionul cu reacţie etc., dacă nu mă înţelegea nevastă-mea”. Revenind la Nae Georgescu, el este un caz aproape unic în cultura românească, puţine spirite enciclopedice mai avem, dar el este un editor, teza lui de doctorat s-a numit „Eminescu şi editorii lui”. Acesta este un „editolog”, o ştiinţă de care tot mai multă lume se îndepărteză. Editologia nu este egală cu editarea. Vedem multe cărţi, editate de cutare. Ce face Nae Georgescu este unicat, absolut unic. El merge pe ideea lui Perpesicius, care şi-a pierdut vederea publicând cărţile lui Eminescu. Ceea ce face el este unic căci merge la textul original comparând toate textele lui Eminescu cu cele din ediţii. Face un raport între folosirea cratimei şi virgulei din textele originale, spunând unde trebuie folosite amândouă şi unde nu. Din păcate nu este înţeles în totalitate, dar recent a publicat, i s-a încredinţat această mare onoare, să tipărească poeziile lui Eminescu într-o ediţie unică ce a apărut anul trecut „Eminescu, poezii”, ediţie Perpesicius, dar reeditată de Nae Georgescu. (…) Despre cartea lansată, „Boala şi moartea lui Eminescu”, ne-a dat foarte multe date, Nae Gerogescu, pentru că este omul ce s-a documentat din arhive şi biblioteci, şi nu din alte publicaţii. El a lansat şi ideia că Bismark i-a cerut lui I.C. Brătianu moartea poetului, pentru că la data de 27 iulie, pe care a pomenit-o Nae Georgescu, Eminescu cerea ca România să intre în alte structuri. Era un act secret care a fost dezvăluit abia în 1914. Despre boala lui se ştie din perioada interbelică. S-a elucidat problema sifilisului. A publicat şi Ovidiu Vuia despre acest lucru. Ceea ce face Academia Română, acum, împreună cu medici celebrii, cu domnul academicain Cimpoi, cu Nae Gerogescu, este să oficializeze că Eminescu nu a murit de sifilis. Moartea s-a datorat tratamentului cu mercur, doctorul Isac care l-a tratat nu a vrut să îl omoare, ci, Eminescu a fost tratat pe post de cobai. A fost tratat cu 7 g de mercur în condiţiile în care legislaţia europeană interzicea tratamentul cu mercur. Dovadă că atunci când a murit, 15-16 iunie, pe noptiera lui Eminescu era un pahar de apă. Doctorul şi-a dat seama că a fost otrăvit Eminescu cu mercur şi vroia totuşi să îl mai salveze.
Vorbeam de „Eminescu şi religia”, nu a fost un scriitor religios în sensul total al cuvântului, dar multe din creaţiile sale sunt eminamente religioase şi nu numai în poezie, dar mai ales în publicistică, unde se regăsesc dovezi că Eminescu cunoştea foarte bine nu numai Biblia dar şi scrierile Sfinţiilor Părinţi, o interpretare care abia astăzi părintele Stăniloaie vorbeşte de rugăciunile inimii, despre care Eminescu spunea, deşi toată lumea ştia ca el este un ateu, „nu se mişcă nimic fără voia Domnului”… Şi tot el este cel care în plan european a luat atitudine împotriva afirmaţilor cum, că, Dumnezeu a murit. Este primul care ia atitudine supnând: „Dispariţiunea sentimentului religios din orice popor duce la disiparea civilizaţiei”. Iată ce se întâmplă în zilele noastre în Franţa şi în Europa desacralizate, Eminescu având previziuni în acest sens.
Ţara nu are nevoie de poezii, ci de economie… (Mihai Eminescu)
Continuă Tudor Nedelcea: – Fireşte se pot spune multe despre Eminescu, dar el a fost urât nu pentru poezia lui, ci pentru publicistica sa politică şi, mai ales, pentru gândirea sa economică. Eminescu nu a vrut să îşi publice volumele de poezii în timpul vieţii, ci avea, de fapt, pregătit un dicţionar de economie politică. Spune el, că, „ţara nu are nevoie de poezii, ci de economie, pentru că după ’77, România are nevoie şi de o independenţă economică nu numai de una politică”. Acesta fiind contextul în care forţe străine, inclusiv alianţele israelite internaţionale, puneau condiţii României în contextul tratativelor de la Berlin.
Dr. Varsanufie (moderând): Câteva precizări foarte importante pentru cei ce trăiasc în acest colţ de ţară binecuvântată de Dumnezeu cu multe biserici şi multe mănăstiri mai ales pentru precizările pe care le-a făcut pentru Mănăstirea Cozia. Eminescu a luptat în scris pentru eliberarea Mănăstirii Cozia de această mare umilinţă şi pentru redarea ei la starea la care a fost gândită de către ctitorii ei… Domnul Nedelcea a făcut o glumă parafrazând câteva cuvinte ale celui care a fost Henry Coandă, un pionier pentru ştiinţa mondială. Alte glume care se regăsesc în poporul nostru spun că „în spatele fiecărui bărbat serios se află o femeie”. Acum dau cuvântul doamnei Doina Rizea Georgescu, un mare om de cultură, care nu este numai literat, nu este numai eminescolog, pentru a vă arăta care este actualitatea gândirii eminesciene pentru vremurile pe care noi le trăim.
Doina Georgescu: – Mă aflu în faţa părinţilor prezenţi şi a tinerilor părinţi, viitori părinţi, seminarişti, şi pentru că mă aflu în unul dintre cele mai înalte lăcaşuri de cult pe care le avem, Arhiepiscopia, o să fac nişte mărturisiri şi o să spun cuvinte de suflet, căci sunt cele mai nimerite acum în faţa unor mari cărturari şi eminescologi de mare ţinută, de mare profunzime şi de mare dăruire cum este domnul Tudor Nedelcea şi domnul Nicolae Georgescu. Munca de editor este o muncă responsabilă care te responsabilizează foarte mult şi îţi dă un sentiment permanent de responsabilitate (…).
Dr. Varsanufie (moderând): – Aş vrea să vă fac o mărturisire. Când eram copil, pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu, atunci când puneam ochii pe cineva cu convingerea că acela îmi va fi prieten până la moarte, pentru că fiecare om îşi doreşte să aibă prieteni, căci numai atunci eşti bogat, când ai prieteni!, căutam, fără însă să o fac cu discernământ, repet, eram copil, ca în visele pe care mi le făceam să trăiesc momente cu acei oameni. Acei oameni, în vremea aceea, desigur, erau scriitorii pe care îi citeam, actorii sau artiştii pe care îi vedeam la televizor. Acest lucru s-a repetat şi se reprtă până în ziua de astăzi. În urmă cu aproximativ 15-20 de ani a apărut în publicistica românească un triunghi, un triunghi ce îl reda şi îl prezenta lumii pe Eminescu într-o altă lumină. Acest triunghi era format desigur din profesorul Nae Georgescu, care a ajuns aşa cum mi-am dorit în momentul în care am citit prima carte, să îmi fie un prieten foarte drag, apoi Vuia şi Codrescu. Acest triunghi l-au arătat pe Eminescu aşa cum nu ştiam din cărţile pe care le găseam în biblioteci. Cine merge prin cimitirul Belu pentru a colinda la mormintele celor care şi-au câştigat o faimă, şi s-a vorbit aici despre Homer! şi, în Iliada lui Homer, „vedem” dialogul pe care Ahile îl are cu mama sa, în care este pus să aleagă între faimă veşnică şi un trai obişnuit. Pe unul dintre mormintele din apropierea mormântului marelui poet, nu scrie aşa cum găsim pe alte morminte, monumente, temple funerarii, vorbe înţelepte, ci scrie aceste cuvinte: „Cred în Eminescu ca în soare”. Ei bine cititnd cărţile pe care le-a scris domnul Nae Georgescu despre Eminescu, îţi dai seama că nu poţi să-l înţelegi şi nu poţi să-l vezi pe Eminescu decât respirându-l, şi, îl respiri pe Eminescu, când îl porţi în gândul şi inima ta, zi de zi. Din cărţile domnului Nae Georgescu am învăţat, de asemenea, că Eminescu a fost un mare patriot şi mai ales un om care a ales ca să sufere pentru ţara sa, pentru neamul său şi pentru credinţa sa. O parte din aceste suferinţe se regăsesc în această carte care nu este singura pe această temă, care a apărut la editura Floarea Albastră, şi care se numeşte „Moartea şi boala lui Eminescu. Documente, mărturii, ipoteze, prezentate şi comentate de Nicolae Georgescu”. De aceea l-aş ruga, în câteva cuvinte, să prezinte această carte pe care eu vi-o recomand cu căldură, şi, desigur, cine citeşte cu atenţie această carte îl descoperă pe Eminescu aşa cum nu l-a descoperit atunci când era copil şi învăţa despre el, sau atunci când a citit diferite biografii ale lui.
Nae Georgescu: – În 1926 Dumitru Cosmănescu, frizerul lui Eminescu, povesteşte într-un ziar, „Adevărul literar şi artisitic”, cum a murit Eminescu. Eu redau textul tot: (…) am fost într-o zi la el şi m-a chemat să îl bărbieresc; m-am dus, l-am bărbierit, m-a chemat să ne plimbăm prin parcul stabilimentului Suţu şi m-a învăţat să cânt „Deşteaptă-te române”, şi, plimbându-ne pe acolo a venit un nebun şi i-a dat cu un bolovan în cap, la ceafă, şi mi-a căzut în braţe şi mi-a spus: Dumitrache cheamă repede doctorul, asta m-a omorât. Şi după ce am chemat doctorul, o jumătate de oră, a murit în braţele mele.
Pe aceeaşi pagină din „Adevărul literar şi artistic”, 8 iunie 1926, de care vă vorbesc, este o pagină dedicată lui Eminescu, mai publică Vasile Voiculescu un text despre ediţiile lui Eminescu, şi, publică şi George Călinescu un text despre Veneţia. În 1932, în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, George Călinescu nu îl citează pe Dumitru Cosmănescu, nici măcar nu aminteşte de varinata lui. Pe mine m-a şocat şi m-a interesat ecoul acestui text. Am căutat în toată presa vremii şi am descoperit că toată lumea ştia de fapt acelaşi lucru că ceea ce spune Dumitru Cosmănescu, spusese înaintea lui, Alexandru Tărăşescu, în 1911; doctor, care a fost de faţă la autopsie, şi spusese înaintea unui alt medic; că o spusese chiar sora poetului într-o scrisoare: „Fratele meu omorât de Petrea Poenaru”, o scrisese către o prietenă, şi scrisoarea a fost publicată chiar în 1892, la doi ani de la moarte poetului. Asta ştia şi Nicolae Iorga, că Eminescu a fost asasinat în spital, asta ştia Mircea Eliade, asta ştia Virgil Ierunca, care în 1950 asta transmite către Europa. Dar noi ştiam doar chestia aia cu un pahar de lapte, la 2 noaptea, când Eminescu s-a sculat, i-a cerut doctorului un pahar de lapte şi dimineaţa l-au găsit mort (…).
Această carte reprezintă documnte, ipoteze, puteţi fiecare judeaca, numai că, documentele sunt atât de triste şi dure (…). De altfel, autopsia lui Eminescu a fost publică, la ea au participat primul procuror al judeţului; ce căuta un procuror la autopsie?…ministrul de instrucţie, ministrul de interne, Titu Maiorescu, toţi ziariştii momentului; a fost făcută în amfiteatrul Spitaului Brâncovenesc, în Piaţa Unirii, cu public. Deci, cartea este o abordare filologică. Privind boala lui Eminescu, reiau toate mărturiile despre tratamentul doctorului Isac. Este foarte greu de discutat subiectul Isac, nu pentru că este evreu, era bun prieten cu Gheorghe, cu căminarul, cu tatăl lui Mihai Eminescu. Era încăpăţânat şi luptă să îi cumpere lui Eminescu o casă în Botoşani ca să fie mai aproape de cură. Era apropiat de el fiindcă a reuşit prin mijloacele lui empirice să îl pună pe picioare, credea că prin acest tratament descoperă vindecarea sifilisului… Vă închipuiţi, el nu a avut sifilis, dar era tratat neadecvat, era considerat aşa după simptome. Pune mai mare accent însă pe băi şi pe antispasmice, deci tratamentul său cu mercur era şi frecţie şi injectabil, însă era combinat cu băi cu sulf şi pucioasă, cu lapte pentru golire, curăţire, cu băi în Germania, loc unde Eminescu a fost de două ori, în doi ani. Al trilea an când trebuia să meargă, în 1889, l-au închis în spital. Închiderea lui, la Şuţu, iar este o eroare-enigmă! trebuia să i se joace o piesă în 13 februarie; sunt afişe peste tot, sunt actorii, vin la el în spital, discută, cum facem, cum sunt rolurile, deşi era doar o traducere, dar aprobată de Teatrul Naţional. Şi în loc să se joace piesa de teatru, autorul este dus la spital. Apare un text într-un ziar, unde cade un guvern din cauza lui, şi autorul este Eminescu, şi imediat după o zi de la apariţia aceui text pe care îl redăm în carte, este închis în spital. Sunt informaţii pe care nu le dau biografii! vedeţi, pentru moartea şi boala lui Eminescu, biografiile canonice consumă cam trei patru rânduri…
pcickirdan, 01 februarie 2015
