Nu avea țara valahilor o pravilă a ei, scrisă, la schimbarea macazului lumii, atunci când tiparul tocmai se ivea înlesnire, să multiplice povețele. Era mare nevoie ca legea pământului să se sălășluiască în mintea și conștiința celui ce trebuia să fie baci unui neam asuprit politic de … imperii protectoare. Neagoe Basarab a tocmit învățăturile către Teodosie, dar a și dat pilda cea frumoasă văzului tuturor și a tâlcuit, prin baladă, mitul sacrificiului pentru viața lungă a celor făcute-zidite, cu iubire. El crescuse sub Macarie de la Mănăstirea Bistrița/ olteană, unde tipografi pricepuți, fugiți din calea turcilor – mărșăluind spre… Rome (Belgrad, Buda, Viena…), se vor fi alăturat fraților întru credință valahi, venind de dincolo de malul Dunării inundat de pașalâcurile marelui imperiu, cu pădurile lui de minarete și legile noi ale lui Allah. A învățat repede rosturile vremii și ne-a dat, în… clipa lui cea repede (1512-1521), proiectul de țară : întărirea credinței și construcția însemnului ei neasemuit, întru unicitate și frumusețe: Mănăstirea lui Manole, de pe Argeș în jos. Criza politică și dezbinarea internă, ca o boală cronică a valahilor (vezi Dumitru Drăghicescu – „Psihologia poporului român”), a amânat apoi etapele, pașii următori, ca un blestem, mereu alergând după modelele altora, când cele din vecinătatea imediată îi arătau cu nimic mai prejos decât cele ale altor neamuri. Va fi fost nevoie de alte sacrificii de domnitori, pentru alte valuri cu creste și mai mereu cu prăbușiri: Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza… Uneori valul cel mare al lumii va fi fost momentul unor răs/bunări: războiul Crimeii (1853-1856), războiul de independență (1877-1878), războaiele mondiale, reașezarea după „Războiul rece”. Pe creasta valului ne-am aflat, deși în lagărul „fraților sovietici”, și după anii `60 ai secolului al XX-lea, când un Gheorghe Gheorghiu-Dej își aduce aminte că dezvoltarea țării sale are nevoie de… autodeterminare, prin forțele proprii („prin noi înșine” era deviza Brătienilor și a unei monarhii, după războiul reîntregirii, în care o Regină: Maria Victoria Alexandra, providențială, potența o demnitate românească în rândul lumii!) și își construiește un plan de țară (Remarcabil! cel dintre 1848-1918!, Cu adevărat istoric!), în care separarea-distanțare, de lagărul comun, presupunea și o independență, inclusiv… energetică. S-a apucat de construcția marilor hidrocentrale, între care cea de pe Argeș… în sus, i-a purtat numele, până la o vreme/ până atunci când i se va fi imputat crezul, doctrina. Aparținea unei ideologii atee, străină de… legea pământului. Amenajarea Hidroenergetică a Argeșului venea după cea a Bistriței moldave cu… „Bicazul”, dedicat lui V.I. Lenin, și era deja un act de asumare identitară. Distanțați, de centrul de putere ideologic, în care nu am intrat de bună voie, prin 1968 vom fi arătat lumii că nu suntem decât „arestați” în lagărul în care ne-au pus în ascultare marile puteri. După acest act de revoltă s-a născut un nou impuls, un nou entuziasm, o nouă concentrare de eforturi. Însemnul acestei perioade este Transfăgărășanul, finalizat între 1971-1974 și ca o continuitate a simbolurilor: mai sus de Mănăstirea Argeșului, de Hidrocentrala Argeșului, cu marele lac păzit de un Prometeu emblematic. O… fântână pentru apa capitalei, marea alpină de la Vidraru, cum cea a lui Manole se arătase izvor domnesc al fostei capitale: Curtea de Argeș, va fi fi fost și cu alt rost, marele lac!
Nevoia consolidării independenței l-a determinat pe noul păstor de țară (secretar general ales de congresul alor săi; președinte de țară!), Nicolae Ceaușescu, să își propună un plan de țară, în care Transfăgărășanul, nu doar obiectiv de interes economic (exploatări forestiere, energie, turism), dar și cu rol strategic, militar, să se finalizeze prioritar.
Ne propunem aici, dinspre afundul unei căderi, aparent doar fără explicații, să ne lămurim, privind spre vremea aceea entuziastă luată drept studiu de caz, să ne dezmeticim – pentru deșteptarea imnică! – ce se întâmplă cu noi acum? Emblematic acest arc peste Carpații cei mai semeți ai țării, drumul care se strecoară printre Moldoveanul (2543 m.) și Negoiu (2535 m.), Transfăgărășanul, pune-n salbă semnele unei istorii altfel vorbitoare, în mod cert despre eroism, sacrificii și învățătura necesară urmașilor : Cetatea Poienari, Curtea de la Argeș cu mărturiile ei, Hidrocentrala cu barajul ei impresionant și uriașa mare alpină de la Vidraru, Cârțișoara- purtătorului de carți de învățătură, printre care și cele ale vechimii noastre cu însemnele nobile ale daco-romanității noastre. Acest fir roșu al unei istorii milenare a fost trasat eroic și el dăinuie în peisaj cu povestea lui ce pare o enigmă, greu de descifrat, fără mărturia crezului celor ce l-au trudit, punându-l în operă. Mărturiile celor ce au fost „meșteri mari, calfe și zidari”, dar și a unui Manole (devenit erou al muncii socialiste și medaliat… pentru fapta sa, recunoscută de autoritatea de putere a vremii, dar și de cea de dincolo de cumpăna istoriei, când colonelul Nicolae Mazilu este avansat general de brigadă, într-o recuperare târzie a conceptului de eroism cotidian!) ne stau la dispoziție și ele ne sunt date, pedagogic, atunci când realitatea înconjurătoare ne face posibilă înțelegerea mesajului. În 1994, la împlinirea a 20 de ani de la darea în folosință a Transfăgărășanului -20 septembrie 1974! – colonel (r) Nicolae Mazilu, dedică o carte-document: „…tuturor constructorilor de drumuri…”, „Enigma Transfăgărășanului”, Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea, 1994. În prefața de la ediția a II-a, din 1996, colonel-inginer Florea Necula, motivează: „Din respect pentru adevăr și pentru eforturile depuse de multe ori la limita maximă a suportabilității omenești, de marea majoritate a constructorilor militari și civili ai drumului TRANSFĂGĂRĂȘAN, mă adresez cititorului, afirmând, că în filele acestei broșuri nu va întâlni fantezia autorului (…) ci fapte autentice, trăite…”. Titlul cărții ne provoacă să descifrăm cum a fost posibil ca o lucrare de complexitatea acestui drum transalpin – „care multe secole va fi mărturie generațiilor viitoare” să se finalizeze într-un timp foarte scurt, în comparație cu proiectele rutiere aflate acum în plină desfășurare, dar cu cheltuieli financiare imense și finalitate minoră și de proastă calitate, deși condițiile naturale pentru punere în operă nu permit, din bun simț, nicio comparație. Pentru ilustrarea dimensiunii efortului vom menționa din devize aspectul cantitativ al lucrărilor pentru un Transfăgărășan de 90 de km., trecând muntele la 2042 mdM: 3.800.000 mc. de stâncă derocată, cu 6350 tone de exploziv, 316.000 motoare diverse, 18 milioane de kilometrii înregistrați pe foile de parcurs ale mașinilor și utilajelor. Durata execuției, una foarte scurtă, este marea enigmă pe care o dezleagă Nicolae Mazilu. Primele HCM-uri (Hotărâri ale Consiliului de Miniștri-guvernul RSR), din 1969, ascundeau intenția finală, cu două drumuri forestiere județene (Sibiu și Argeș), apoi HCM-ul 1116/1970 vorbea de un drum peste munte cu o singură bandă, ca HCM 9/1971 să consacre indicatorii drumului finalizat. În 16 august 1971 s-a marcat efectiv traseul drumului în teren, adică proiectul de execuție era finalizat. În decembrie 1973 drumul avea majoritatea tronsoanelor recepționate, mai puțin tunelul de 887 m., care fusese atacat, condiționat de realizarea accesului, ultimul. În 1974 s-au realizat finisajele, până în septembrie când s-a inaugurat. La realizarea proiectului au participat cinci ministere interesate ca beneficiare ale investiției: Ministerul Economiei Forestiere și Materialelor de Construcție, Ministerul Transporturilor și Telecomunicației, Ministerul Energiei Electrice (pentru realizarea tunelului!), Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Turismului (principalul beneficiar… de azi!). Într-un calcul, având în vedere procedurile și ritmurile de azi Transfăgărășanul s-ar construi în câteva sute de ani… Fără implicarea militară șantierul ar fi durat vreo zece ani, iar prin folosirea a doar zece fronturi de lucru ar fi durat cca., 30 de ani. A existat atunci un gând și o voință care au devenit acțiune conștientizată și un entuziasm al unei mândrii naționale. Ceea ce s-a întâmplat prin 1989, la schimbarea macazului lumii, a stat sub deviza „Fă-te că lucrezi!” și mobilizarea unui „front”, la fel de propagandistic ca și cel al… plugarilor. Nimic bun în istoria noastră de la fronturile care ne-au adus minciuna și disoluția puterilor, și ne-au dus în… derizoriu adevărul despre noi înșine, aruncându-ne în brațele „protectoare” ale altora, clamând neputințele și irosind resursele, pentru noile juguri asumate ca mari victorii, pe altarul unor valori îndoielnice, în care ne-am pus singuri în umilința celor acceptați, dar neintegrabili… Acum suntem la vremea unor neputințe… demonstrate și conștientizate, din ce în ce mai mult. Suntem într-o disoluție a puterilor în stat, puse în competiție, nu într-o simfonie benefică. Acțiunile demarate sunt obstrucționate și sistematic tergiversate, până la anulare, de către viitoarea orientare politică, într-o hârjoană imbecilă a puterii din scaun, cu opoziția. Interesele diverse omoară din fașă, chiar intenția bună, pentru că nu servește anume decât interese de grup, că despre interesul național este mare pericol să vorbești, fără nu știu ce supervizări ale înaltelor porți, de azi! Chiar privirea spre cele bune, lăsate învățătură de cei dinainte, au fost privite, imediat după 1989, printr-o manipulare agresivă, cu multă ostilitate. La noi revoluția (?!), care a emanat o constituție cu vădite imperfecțiuni, a dus la încetinirea/temporizarea istoriei recente, cu mineriade și vânzări dubioase, amânarea judecății „crimelor” politice, economice, sociale și poticnirea în prăpastia unei schimbări radicale, fără un plan aplicabil coerent, cu toată promisiunea inițială a proiectului academicianului Tudorel Postolache, care constatase starea de fapt, privind relansarea… La ceilalți megieși – parte ai aceluiași fenomen, post război rece, nu au fost revoluții sângeroase, ci doar schimbări de… catifea! Cu ostilitatea propagandei postcomuniste, în plin proces de năpârlire, dar care se salva printr-un țap ispășitor creat tocmai pentru acest scop al… salvării lor naționale, se încerca o negare totală a fostelor realizări, ca să-și piardă urma, tocmai eșalonul răului cel mare al societății atee, abolită abrupt. Spune autorul „Enigmei Transfăgărășanului”, la doar cinci ani de la revoluție: „După revoluție? Cum poate fi privit după revoluție un om care a fost erou înainte de revoluție? (…) Titlul de Erou al Muncii, fie chiar și socialistă, nu mă deranjează, ci socot că mă onorează, căci am muncit pentru țară și asta se vede. Eu nu am primit titlul de Erou și „Steaua Republicii” pentru gălăgie, ci pentru muncă cinstită, concretă, asiduă.” (pentru Transfăgărășan s-au decernat cinci titluri de Erou : col. Nicolae Mazilu – comandantul detașamentului pentru construirea drumului; Gheorghe Iordache – șef de brigadă la tunelul Capra-Bâlea; maior-inginer Florea Necula – inginer șef de șantier la detașamentul pentru construirea drumului, partea nordică; maior-inginer Constantin Vână – inginer șef, pentru partea sudică; inginer Gheorghe Zăvoianu, director la Grupul de șantiere pentru Construcții Forestiere, Râmnicu Vâlcea. Au mai fost conferite alte 553 de ordine și medalii pentru: muncitori, maiștri, tehnicieni, ingineri, maiștrii militari, militari în termen. Medaliile și titlurile au fost decernate, cu ocazia inaugurării drumului în 1974, de președintele țării: Nicolae Ceaușescu*. Despre acest eveniment, prin 2001, într-o nouă carte: „Sclipiri în amurg – Urcând spre trepte /Amintiri din cariera militară”, Editura FORTUNA, Rm. Vâlcea, la…„Marea sărbătoare”, (p.183-188) martor ocular și Erou, col Nicolae Mazilu relatează despre, de patru ori refuzul lui Nicolae Ceaușescu de-a accepta ca Transfăgărășanul să-i poarte numele, în ciuda trepădușilor care-i forțau aprobarea. Spune autorul : „Tovarășe Ceaușescu, zice Ion Dincă, am primit comunicări de la București că toate ziarele sunt pregătite pentru tirajul de mâine. Absolut toate au scris pe prima pagină cu litere mari „Drumul Transfăgărășan Nicolae Ceaușescu”. Șefilor de redacții nu le vine să creadă că dumneavoastră nu vreți să primiți acest dar din partea constructorilor și în ultimă instanță din partea întregii țări. Așteaptă să ziceți da ca să dea drumul la rotative. – Hai, Nicule, se alătură și Elena insistențelor lui Dincă, zi da, că n-o fi foc! E o onoare și pentru noi și pentru țară. Toate acestea vor avea răsunet și în străinătate. Hai, hotărește-te și zi „da”! – Nu! Am auzit vocea lui Ceaușescu, plină de fermitate. Nu sunt eu primul care să încalc Hotărârile de Partid. V-am spus să terminați odată cu povestea asta! – Și ce să la spunem, că așteaptă la telefon? – Nu! Asta să le spuneți. Am terminat!”
Lucrurile mai așezate, prin 2012, au dat mărturia altui participant la construcția Transfăgărășanului : colonel Ion Bratu, care în „Tranfăgărășanul, așa cum a fost”, Editura Ars Libri, Costești, jud. Argeș, 2012, după oarece decantări, întregește analiza lui Nicolae Mazilu. Spune autorul în carte, martor la a 35 aniversare de la inaugurare, din 2009: „Transfăgărășanul a indus o stare de spirit, perceptibilă la nivelul opiniei publice și mentalului colectiv…” (p.81) ori „Transfăgărășanul este oglinda unei epoci cu motivații și idealuri, cu eforturi și realizări pe măsură.”( p.79). Completa opinia lui Nicolae Mazilu care va fi spus că Transfăgărășanul nu a fost opera armatei, ci a întregului popor, că numai o țară cu resurse, mobilizate coerent, bine chibzuite își putea permite o astfel de realizare. Și concluzionează: atunci acest lucru a fost posibil! Semne, în absența unor realizări notabile ale ultimilor ani, că ne reamintim voalat de realizările trecute, au apărut. În acordarea distincțiilor de merit, în euforia „nimicului, care a prins aripi și glas și nu se mai nasc prometeii” (cum constata L.Blaga, într-o glossă, pierdută…) și numirea unor generali… la apelul de seară, s-au recuperat și meritele autentice ale celor doi colonei ai șantierului, cu rol de comandă a geniștilor militari : Nicolae Mazilu și Ștefan Bediu, avansați la gradul de general de brigadă, alături de cei onorați pentru iluzorii merite pseudo-politice, în fricțiunile dintre culorile politice, pentru mai adânca disoluție a societății românești. Transfăgărășanul, între multe alte realizări notabile, ale poporului, nu ale vreunui interes de partid, ori al unor persoane, este finalitatea unui proiect de țară. Eforturile se conjugau concertat și mobilizau întregul. Prin comparație, azi se înseriază toate piedicile posibile și se risipesc resursele, printr-o hemoragie netratată în vreun fel. Pre/fezabilitate, fezabilitate, licitație, contestație, rezolvare în justiție, finanțare, refinanțare, rectificare și alte încâlceli procedurale, numai bune pentru risipit, cu toate complicitățile posibile, resursele publice. (bugetare subdimensionată în ofertă, pentru obținerea contractului; reproiectare pentru completarea resurselor omise; abateri tehnologice, terminare provizorie ( adică amânarea finalizării din lipsa resurselor, consumate deja!) pentru nevoia tăierii de panglică, necesară redutelor politice, în ademenirea voturilor; sistarea proiectului… că nu trece pe la poarta vreunui lider politic, cu influență în decizie; plecarea constructorului pentru neplata la timp și refuzul recepțiilor; reîncredințarea lucrărilor altor clienți politici… etc. În perioada aceea, armata se instruia prin munții țării, pe frontul pașnic al unor încercări care probau hărnicie și eroism. Profesionaliza un tineret care deprindea meserii pentru o viață și conștiința apartenenței la un pământ cu istorie. Ba chiar și trudea la o nouă față a țării. S-a și murit la Transfăgărășan, dar numărul celor ce s-au dat Ane, măreței construcții, este mult sub a celor pieriți prin deșerturile afgane, în slujba unei cauze globale… Mă gândesc, în această notă, la toții bravii fii ai neamului românesc înrolați sub împărații altor interese, și la suferințele poporului istovit de toate resursele pământului său și mai ales de tot aurul cenușiu, împrăștiat de marea vârtelniță a lumii globale. Este nevoie de un nou val, pornit din recunoașterea unei stări nefericite, și realizarea unui nou plan de țară, în care …„ deșteaptă-te române!” să aibă înțelesul la cât mai mulți, iar dragostea de muncă în general (fără vreo anume etichetare: fizică, intelectuală/direct productivă, servicii, cercetare etc.), să fie o religie a devenirii omului, trăind moral și contributiv… în societatea tuturor și cu puterile în armonia rostului lor.
Mihai Sporiș /În 20 Sept. 2016, ca un omagiu adus celor ce au făcut Transfăgărășanul
*Scoaterea din scenă a „dictatorului” Nicolae Ceaușescu a fost o… afacere geopolitică, acoperită de-o revoluție, cu scenariul, deși răsuflat și foarte cârtit, întârziat clarificărilor, pentru a da timpului răgazul cicatrizărilor și vindecarea urilor. Revoluția Română, din 1989, din logica încheierii… Războiului Rece, a avut o cauză generală, dar decontare locală ne-a adus costuri majore. Valorile noii democrații internaționaliste, mai albastre, la care am aderat de bună voie, ca legitate a noii ordini mondiale în înțelesul modernității occidentale cereau tranziția cu recuperarea defazajului istoric între limesurile cortinei. Este greoaie oprirea bruscă și apoi repornirea pe sensul inversat! Iar adaptarea la ritmul vieții celorlalți, sub legile schimbării, aproximate nepriceput, ori inspirate de cele caduce…, pot justifica deșertul cu pustiirea-i cunoscută. În dominoul care a urmat – confirmând legitatea imperiului geo-politic, planetar!- au mai căzut și alți… dictatori : Saddam Hussein, Slobodan Miloșevici, Moamer El Khadafi…; s-au mai trasat noi frontiere între puterile nevăzute. În apărarea drepturilor omului intervențiile au produs, în multe situații, efecte contrare tradiției, prin supralicitarea discriminării pozitive/vezi de pildă doar redefinirea familiei și consacrarea „drepturilor… LGBT”.
Concluzia analistului Robert D. Kaplan este valabilă și pentru spațiul românesc în ceea ce privește reculul economico-social, cu tot câștigul democratic, incontestabil. El spune (v. „Răzbunarea Geografiei” Ed. Litera, București, 2015) : „… am ajuns în perioada de după Războiul Rece: la recunoașterea faptului că însuși totalitarismul împotriva căruia am luptat cu toții în deceniile următoare celui de-al Doilea Război Mondial ar putea în anumite – nu multe! circumstanțe, să fie preferabil unei situații în care nimeni nu e la conducere. După cum s-a dovedit există lucruri mai rele decât comunismul, iar în Irak noi am fost cei care le-au provocat. Spun aceste lucruri ca unul care a sprijinit schimbarea de regim”. p.58. „Realiștii pun ordinea mai presus de libertate: pentru ei cea din urmă devine mai importantă după ce a fost instaurată cea dintâi. În Irak (credem că și în România, aruncată în dezordine și arbitrar, fără o pregătire prealabilă! s.n) , ordinea, chiar și cea de dimensiuni totalitare s-a dovedit mai umană decât dezordinea care i-a urmat…” p.64. Rămâne și la noi valabilă dilema, subliniată de R. D. Kaplan: „În timp ce devotații globalizării subliniază ceea ce unifică omenirea, tradiționaliștii realiști subliniază tot ceea ce ne desparte…” (p.68)
OBS. Au trecut 7 (șapte) ani de la scrierea de mai sus și constatăm că starea de lucruri din societatea românească, atinsă de boala muncii fără finalitate, nu dă semne de îndreptare (vezi autostrăzile, căile ferate, costurile lipsei Schengen, pensiile speciale, lipsa de celeritate a justiției, dosariada politică, presa partizană politicilor, bâjbâielile sistemului de educație, ale celui sanitar etc.). Suntem conștienți că o schimbare radicală a situației (numitul proiect de țară!) are nevoie de alinierea multor … planete! Modelul celui reușit în 7 decenii (!!!), care a făcut România modernă și întregită, a avut o elită cu dragoste de moșie (care după școliri prin lume… venea acasă cu înnoirea/ acum mințile tinere pleacă unde văd cu ochii și fug ca de … contaminarea inevitabilă – vezi arcanul politic al listei care promovează!; vezi ploconul care corupe scara valorii!; pseudo democrația votului care promovează pe neica nimeni etc.), un popor școlit în spiritul iubirii creștine și al gliei, cu educația copiilor pentru muncă și în respectul adulților. Oameni de stat, cu competențe atestate, recunoscuți ca valori internaționale, și cu blazon geo-politic (vezi savanții în slujba neamului și monarhii, precum Carol I , Ferdinand și Maria!), nu dintre cei ai vremii de azi, mulți dedați intereselor personale, ori slujind alte cauze! Situația internațională, care influențează procesele interne, este departe de a se liniști ci, dimpotrivă, complică procesele transformării interne dependente de resurse , acum dijmuite și pentru alte urgențe. Conflictul armat din Ucraina vecină, a celui din Orientul Apropiat (cu erupția lui recentă), războiul hibrid, propagat instantaneu pe social-media, presupun cunoașterea în timp real a stării de fapt (urgența întâi!), și acestea devin motive de punere în așteptare a proiectelor cu alte orizonturi de timp… cum sunt proiectele de țară. Între imediatul… interesului politic, direcționat spre persoană și proiectul durabil, valabil tuturor se interpune pompieristic, focul care arde… Este nevoie de oameni vizionari, care să înțeleagă și faptul că mașina de pompieri, mobilizarea pentru apărare, au nevoie și de drumuri și căi ferate, apoi că devotamentul intervenientului este maxim, când se știe protejat de legi drepte, corecte și imediat aplicabile.
Am reluat exemplul Transfăgărășanului și în amintirea prietenului Nicolae Mazilu. Apoi, să reamintim că dincolo de scopul turistic și cel economic a avut și un scop strategic, în politica de consolidare a apărării naționale, de care se face acum atâta vorbire! Atunci s-a putut, prin noi înșine! Acum alții ne construiesc drumuri, ne fac trenuri electrice și ne înarmează! Ce ne facem cu încrederea în noi înșine, dacă nu o potențăm cu exemplele necesare, că asemenea celorlați și noi am putut și încă putem. Chiar trebuie să putem! Amintiți-vă doar de TRANSFĂGĂRĂȘAN, apoi de nou sosita TRANSALPINA!
Sporiș Mihai/25 decembrie, 2023
