Dan Boban: – Bună ziua, bine v-am regăsit într-o zi de toamnă authentică, în care „Plouă, plouă, vreme de beție”, la emisiunea noastră, căruia azi i-am dat titlu „Cultura economiei sau economia culturii!”. Îl salut și pe prietenul meu și sunt convins și al dumneavoastră, de fapt primul director al Televiziunii Vâlcea Unu, domnul director Petre Cichirdan, pe care îl ascultăm cu foarte multă plăcere, de fiecare dată când vine la emisiune, dezvoltând subiectele emisiunii.
Petre Cichirdan: – Bine te-am găsit și bine i-am găsit și pe telespectatorii televiziunii „Vâlcea Unu”. Îi salut cu mare plăcere. De fiecare dată când am avut ocazia să vorbesc la acest post, am făcut-o cu plăcere. Iată că Radio Vâlcea 1 face treizeci de ani la fel ca firma pe care o conduc și în care din 1993 produce aceste publicații, Intol Press, înfințată în aprilie 1990; de asemenea douăzeci și cinci de ani de la înființarea în mod cursiv a emisiunilor ce se desfășoară la Televiziunea Vâlcea Unu. Ar fi bine să lămurim un pic de unde vine acest post de director, cu care mă gratulați de atâtea ori. În 1993, când am înființat postul de televiziune, eu împreună cu prietenul nostru Emilian Frâncu am fost la București la consiliul audiovizual să obținem licența postului. Din partea televiziunii Vâlcea Unu, reprezentarea postului în fața comisiei era asigurată de către Emilian Frâncu, iar eu eram directorul, în timp ce televiziunea prietenă Etalon era reprezentată de Iulian Margu, iar director era Doru Moțoc. În 1992 eu am intrat în acest trust mare, pe vremea aceea cred că era cel mai puternic trust din Râmnicu Vâlcea, real, total privat! construit de colegii dinaintea mea de la zero, cu finanțare privată, și nu ca alții care au preluat activele de la întreprinderile de stat și s-au transformat în societăți particulare. Tot atunci colegul și prietenul nostru Frâncu Emilian a înființat o fabrică de mecanică fină la care eu am fost numit director, pe firma Filmar, care era pe structura firmei Regal. De aici apare practic în scripte singura funcție de director, la mine. Fabrica nouă, de mecanică fină s-a înființat și întreținut cu banii produși în Regal cea mai puternică firmă de presă scrisă postrevoluționară…
D. B.: – In acest an în care se închid niște ani rotunzi, pot să spun că și eu fac douăzeci de ani de când sunt aici la Televiziunea Vâlcea Unu. Este totuși o sumă de ani, la o televiziune care se menține într-un top elevat. Practic nu există nici o emisiune care să fie practic criticată.
P. C.: – Într-adevăr în Râmnicu Vâlcea acest post de televiziune s-a păstrat constant în atenția telespectatorilor, prezintă niște emisiuni foarte bune, cum este și emisiunea aceasta pe care tu o faci cu talent și mare dăruire și postul s-a păstrat într-un segment continuu. M-a preocupat și pe mine titlul pe care l-ai ales pentru emisiune „Cultura economiei sau economia culturii!”, cred că te-ai gândit la faptul că aceasta, cultura, cultura este un element activ care pe zi ce trece se transformă într-un element economic. Există un scriitor vâlcean, Ștefan Dumitrescu, care neagă existența în lumea reală exactă și materială a termenului de economie cu care noi ne-am obișnuit de zeci de ani…economia politică, economia țării. El nu consideră că economia este o știință, iar viitorul va vorbi numai de psihoeconomie! El introduce personalitatea și gândirea umană în factorul de producție. Acuma, cultura este un conglomerat de foarte multe activități specifice unui anume loc și care are darul de a conserva o realitate și de a o duce mai departe. În trecut, la Vâlcea Unu aveam emisiunea „Ceea ce rămâne”, a lui Doru Moțoc, care a fost foarte importantă în perioada trecută. Era, așa, ca un barem, se spunea: „Ai trecut pe la Vâlcea Unu, pe la Doru?”, da, era un act de cultură. La fel se întreabă și C. Zărnescu de la Cluj: – „Ai trecut pe la Intol Press? înseamnă că ai o treabă serioasă cu cultura”. În sensul acesta, cred, această cultură va fi un element important în economie. De asemenea cred că un om de cultură care în cele douăzeci și patru este legat de orașul Râmnicu Vâlcea, și care merge pe stradă așa cum mergem toți și dacă se întâmplă ceva, nu îi place un semafor, altceva, nu îi plac unele lucruri, rondurile de flori bunăoară, blocurile cum sunt făcute, și toate acestea trebuind a fi decantate… Nu toată lumea poate să-și dea cu părerea, să limpezească lucrurile. Dar oamenii implicați în cultură au această capacitate de a decanta și a emite o părere care să fie într-o structură generală universal valabilă. Adică, oameni de cultură nu sunt habotnici, ei au această capacitate de a dărui și celuilalt cu care stau de vorbă. Nu țin neaparat la ideea lor, dar au o idee și vor s-o exprime. Din punctul acesta de vedere ca beneficiari ai orcăror activități avantajoase economic din societatea noastră noi avem dreptul la critică, la aprobare sau respingere. Nu există lege pentru treaba aceasta. Este un drept al omului complex, participant la viața societății din care face parte. Nu ai o societate așa, nu o să ai nici păreri, nu o să te critice nimeni, toată lumea o să te laude și numai banul va face jocul. În societatea noastră însă, și noi doi în speță acum vorbim de treaba asta, noi vrem să ne spunem părerea chiar dacă nu suntem ascultați. Remarca că nu suntem de specialitate este o prostie. În societatea noastră avem dreptul să ne spunem părerea toți. O părere bună va fi îmbrățișată de mai mulți concetățeni și nu avem decât de câștigat…
D. B.: – Ai simțit foarte bine acest subtitlu al emisiunii noastre, dar gândește-te puțin dacă am fi folosit amândoi un joc de cuvinte și am fi zis economia culturii am fi nimerit în alt spațiu. Pentru că, am mai vorbit noi în alte emisiuni, cultura este necesară. Un bun necesar, pentru ca totul să se întâmple așa cum ai spus tu cu decantarea… Fără cultură nu poate exista nici măcar un orășel ca al nostru. Nu poate exista în acest sens, că nu poate să ne aducă o plusvaloare a muncii în comunitate. Noi, datorită unor oameni extraordinari în Râmnicu Vâlcea care s-au implicat de-a lungul timpului și se vor implica în continuare, în această neeconomie culturală, neimplicare de exemplu, cu toate că la Biblioteca Județeană nu există o zi aproape în care să nu fie o manifestare, o lansare de carte, un simpozion, ceremonii sau omagii pentru oamenii de valoare, care nu mai sunt, dar ne-au lăsat o moștenire de valoare și altele. Acestea sunt lucruri care există foarte mult în comparație cu alte orașe cu aceeași populație, de aceeași mărime, dar fără aceeași frumusețe pe care o avem noi.
P. C.: – Fac legătură cu economia, nu-i indiferent omului de cultură, dacă în fața prefecturii, între poșta nouă, cea veche sau Liceul Lahovari strada este tratată într-un mod foarte civilizat-estetic. Cu iarbă pusă ca la Londra, cu flori puse ca la Paris, nu în mod abuziv florile așezate oriunde…aceasta este o dovadă de civilizație, de cultură, pe care cei care au făcut asta o dovedesc. Dar nu la fel se întâmplă și mai departe de la Liceul Lahovari până în nord, unde pe niște trotuare foarte largi, foarte bine făcute, cu grătare de aerisire pentru copaci, o idee foarte bună prin care să răsară câteva fire de iarbă și să rămână spațiu pentru respirația pomilor, au fost înlocuite cu cutii de lemn cu flori de toate felurile care nu mai este în aceeași gamă de civilizație. Nu o critic, este o dovadă că noi știm să păstrăm curățenia, dar soluția nu este demnă pentru acest cartier care este unul din cele mai frumoase și valoroase din Europa de est. O altă problemă tot economică, iată-cultura acționează asupra esteticului străzii și practic este produsul acestei străzi. Strada are o producție proprie, invizibilă. Ea produce cultură. Eu de exemplu sunt partizanul sintagmei „Fabrica (uzina), familia și strada” este cea care ne formează în noua civilizație a psihoeconomiei sau altfel zis, civilizația unui neam. Alți spun „Fabrica, familia și biserica”! Eu am spus strada fiindcă oriunde te duci, în țară sau în străinătate, strada este cea care îți dă informația de bază despre civilizația și despre starea economică și culturală, în orașul respectiv. Oriunde ai mers, strada îți spune adevărul. Și o altă problemă economică legată de cultură este să analizăm dacă ceea ce se întâmplă acuma în orașul Râmnicu Vâlcea reprezintă o valoare care trebuie concordată și cu viitorul. Când vorbim de arhitectură nu putem să nu vorbim de viitor. Ori, dacă Matei Basarab a fost o stradă, un cartier care a reprezentat un exemplu în România de cum trebuie să tratăm vechea construcție comunistă și au fost refăcute fațadele blocurilor confort II și III din prefabricate de la fabrica noastră de prefabricate, și necesitau nu numai vopsitul estetic ci și refacere a structurii pentru o mai bună izolare a lor. Am lăudat cel puțin în douăzeci de numere din Cultura vâlceană această realizare, la timpul respectiv, și nu pot să vă ascund că am avut numai necazuri. Dar cum poți să iei Calea lui Traian, care din 1980 este mândria arhitectonică a orașului, formată din blocuri cu o arhitectură unica, cu cărămidă aparentă, cu aspect extraordinar, să pui peste cărămidă aparentă, peste zidul depiatră sau cărămidă, spumă poliuretanică!?… In primul rând strică tot aspectul blocului-nu se păstrează o arhitectură atunci și acum, viabilă! și apoi nu cred că este atât de rezistentă, să reziste patruzeci de ani cum a rezistat originalul! Eu am încercat să ard o bucată de spumă și din greșală am picurat cu benzină pe spumă. S-a topit imediat toată și mi-am explicat fenomenul de la Colectiv! Iată, că varianta arhitectonică și constructivă nu permite așa ceva. În plus niște costuri foarte mari care angajază pe oameni ani de zile la plată. Să vedeți ce o să iasă la blocul care se face acum. Oamenii sunt revoltați, eu mă revolt. În plus, să nu mințim oamenii că este izolare termică. Noi la aceste blocuri avem deja izolare foarte bună din felul cum ele s-au construit, cu blocuri de BCA, cu tencuială exterioară, tencuială interioară plus un strat de cărămidă roșie. La fel avem geamurile și ușile de termopan, să lăsăm măcar pereții să respire. La blocurile unde sunt pete pe tencuială trebuie să se pună schela și se repare. Se pot face multe lucruri bune, normale. Dar noi vrem să găsim, ca în basmele românești, oul de aur, lâna de aur falsă…
D. B. : – Oul de aur este pentru proiectanți și pentru executanți. Mai este un lucru. Există o Hotărâre de Guvern care interzice schimbarea aspectului exterior al clădirilor din apropierea imobilelor istorice. Cum ar fi ca blocul „Filipin” să fie tratat așa situat între imobile istorice: Liceul Lahovari, Liceul Mircea cel Bătrân și Episcopie? Ar fi ca un băț cioplit doar curățat de coajă, între ele. Sau poate vor să facă și Liceul Lahovari. Aici este vorba de economia culturii. Și trebuie aprobare de la ministerul culturii să faci așa ceva.
P. C.: – În concluzie această metodă pentru blocurile de confort II și III este foarte bună. Dar nu și pentru celelalte. Pentru apartamentele care sunt construite bine cum sunt cele de pe Calea lui Traian este o minciună că au nevoie de izolare termică. Dacă au ușile și geamurile de termopan ele vor deveni incubatoare și în viitor vor deveni inestetice, se vor jupui. Ele au o temperatură constantă care nu necesită alte adaosuri.
D. B.: – În altă ordine de idei, domnule Cichirdan, am răsfoit Cultura vâlceană pe care ați scos-o acum, revistă de analiză și informație culturală și mi-a sărit în ochi prima pagină cu o scrisoare deschisă adresată seniorilor Vâlcii. Despre ce este vorba? Nu am reușit în pauză să citesc tot articolul, dar…pare ceva incitant!…Scrisoare deschisă!!!
P. C.: – Noi în vara aceasta am avut două evenimente pentru personalități deosebite, în sensul că la Mănăstirea Bistrița, în Costești, Arhimandritul Veniamin Micle a împlinit vârsta de 80 de ani și am consacrat mai multe numere de ziar pentru această aniversare. S-a organizat foarte frumos o întâlnire și la mânăstire pe 7 iulie. Un alt eveniment tot legat de personalități care radiază la nivel național, a fost pentru scriitorul Constantin Zărnescu care în luna aprilie a împlinit șaptezeci de ani. Tot așa, mai multe numere au cuprins articole despre domnia sa făcute de scriitori, de oameni de cultură din județ. S-au strâns foarte multe pagini din județul Vâlcea, din Gorj, din toată Oltenia de sub munte care au scris despre el. Scriitorul Constantin Zărnescu, foarte cunoscut nouă, fiind vâlcean din Lăpușata, a avut o activitate la Cluj exepțională de-a lungul timpului, el fiind reprezentantul practic al românilor și în general al culturii de dincoace de Carpați în inima Transilvaniei în Cluj Napoca, ducând o activitate foarte importantă pe acest teren. El se prezintă într-un mod deosebit de important privind prietenia dintre unguri și români. Eu de câte ori am fost la Cluj, la o lansare de carte sau expoziție, în jurul meu toate națiile care participau la manifestare se comportau admirabil! foarte frumos, am adorat acest lucru. M-am simțit foarte onorat, mai bine ca acasă. Și au fost manifestări care mi-au demonstrat asta. Există o propagandă falsă privind relațiile dintre noi și unguri. Dar realitatea conviețuirii dintre oameni demonstează altceva. Se trăiește într-o mare unitate culturală și de bună înțelegere. Constantin Zărnescu s-a simțit dator să mulțumească celor care au vorbit despre el, și scrie o scrisoare deschisă! Scrisoarea deschisă este foarte interesantă pentru că e ca o mică istorie a culturii Vâlcii, fiindcă el se simte dator să mulțumească fiecăruia și să analizeze cultura regiunii noastre. De aceea am băgat articolul pe prima pagină deoarece consider că este deosebit de moral acest articol, chiar dacă el mai aduce și critici la oamenii de cultură vâlceni prin faptul că demonstrează, pe zi ce trece de la o anumită perioadă, o îndepărtare de una dintre politicile noastre cele mai realiste, a țării noastre, din Europa și din lume, aceea de a arăta latinitatea și statalitatea poporului român care devine într-adevăr un popor european după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman. E jenant să vină acum oameni de cultură care să-l înjure pe Traian, să-l facă bandit pe acest mare imperator al Europei. Toate țările dezvoltate, fără ca să aibe dovezile noastre, doresc să se încuscreze, să arate legăturile lor cu Imperiul Roman, fiindcă se consideră că în aceea perioadă era cel mai mare și cel mai evoluat. Eu consider că evreii au fost mai evoluați pentru că primul drept civil este creat de Moise. Dreptul roman este mult mai influențat de dreptul ebraic. Deci este o mândrie să spunem ce rol mare a avut Imperiul Roman în formarea noastră. Răzvan Teodorescu a spus încă de anul trecut că cel mai mare pericol este să ne îndepărtăm de statalitate și de originea noastră latină. Nu are importanță care au fost mai întâi, unii, susținând că dacii au fost mai întâi. Sigur că așa este dar asta nu schimbă cu nimic latinitatea noastră. Noi ne referim la Calea lui Traian sau statuia lui Traian care acum se reabilitează, se schimbă pavajul. Ar fi o rușine să cadă Traian de acolo. Tot ce a gândit această nație și Transilvania, și Tara Românească, aceste simboluri arată unitatea acestui popor. La Vâlcea sunt oameni care se pun invers, adică vezi doamne că strada Decebal are cinsprezece metri lungime și Calea lui Traian are o sută de kilometri. Strigă unul dintre acești: – „Este Traian este mai important ca Decebal?” Dar nu așa se pune problema. Ieri la bibliotecă în fața președintelui Consiliului Județean niște oameni aplaudau asta. Noi comunicăm-publicăm de o jumătate de an propunerea lui Constantin Zărnescu ca la Podul lui Hozoc, unde se vede Cetățuia, unde se vede Cozia, unde se vede Sibiul după munți, să punem o Lupoaică care să ateste originea noastră latină. Această Lupoaică, în Transilvania este în două sutede replici, în timp ce în Oltenia nu avem nici una sau una singură în Muntenia! Se spune: „Să nu punem o Lupoaică, să punem pe Decebal acolo”. Este, dacă vrei, iar o broblemă de cultură! De aceea, Constantin Zărnescu critică în articol, dar în rest laudă foarte mult realitate culturală, realitatea culturală a Olteniei de sub munte, a Vâlcii în special și noi știm că orașul nostru a dat mari oameni și, nu de acuma, ci de vreo șase sute-șapte sute de ani. Nu suntem cuiul lui Pepelea, dar există o mișcare europeană, est europeană dacă vreți, care s-a desfășurat pe acest magnific fluviu care este Oltul și care acuma este o ruină!!!
D. B.: – Cultura vâlceană, am răsfoit puțin în pauză, mai are niște articole foarte interesante, toate sunt interesante, dar ce mi-a atras atenția este articolul despre Regimentul II Dorobanți zis și Cățea.
P. C.: – Mi-ai adus o minge la fileu. Tocmai vroiam să prezint acest subiect, de fapt mult mai complex. Într-o dimineață cineva m-a chemat la Călimănești să-mi arate ceva. Ajuns acolo mă întâlnesc cu cel care a scris articolul cu regimentul, care de fapt a scris și o carte cu același conținut și căruia i-a făcut o recenzie nemaipomenită Felix Sima, este soțul doamnei Elisaveta Novac, care scrie cărți pentru copii. Este una dintre marile scriitoare pentru copii. Este din Cernișoara de la noi. Mi-am propus să le prezint în emisiunea ta. A realizat niște cărți foarte frumoase. Ce picturi!? Această Elisaveta Novac a reușit să țină împreună, în toată regiunea Argeș, formații de copii talentați în pictură și desen și care au realizat lucrări nemaivăzute. Am fost la festivalul de la Aref de acum zece ani cu un simpozion Vlad Țepeș și am văzut expoziția doamnei Elisaveta Novac, cu serieri de-ale domniei sale și cu picturi ale unor grupuri de copii din Aref, din Pitești, din Corbeni, din mai multe locuri.
D. B.: – Este foarte greu să creezi literatură pentru copii. Nu sunt mulți scriitori care se pot adresa copiilor. Ce coincidență. Am deschis cartea „Caligrafia Copilăriei” exact la pictura pe care a semnat-o Dragoș Serafim. Eu am stat la un moment dat pe aceeași scară cu doctorul Dragoș Serafin, un medic și un om extraordinar. Și iarăși mi-a atras atenția un articol, „Arhivele și poveștile lor înspăimântătoare; Un caz de pruncucidere la Râmnicu Vâlcea la 1836” de Bogdan Dumitru Aleca.
P. C.: – Întradevăr acest Bogdan Dumitru Aleca este un tânăr de excepție căruia eu îi văd un viitor de scriitor. El scrie articole bazându-se pe realitatea, scoasă din arhive, a Vâlcii, cum este cel de față și care a avut loc în anul 1836.
D. B.: – „Localizarea bătăliei de la Posada în stânga Oltului” este de asemenea un articol interesant. Noi am mai discutat o dată despre Posada și despre revendicarea poziției Posadei și de mai multe opinii ale diferiților istorici, Posada noastră de Vâlcea este la Perișani.
P. C.: – Mulți au fixat-o acolo, dar cei mai deștepti au fost totuși comuniștii. Ei au adus un străin care le-a făcut un mozaic pe clădirea Arhivelor vâlcene cu Bătălia de la Posada. Este o lucrare monumentală, unică în Europa la aceste dimensiuni. Acesta este un mozaic de artă, nu un mozaic oricare, făcut din bucățele de piatră colorată natural. E o bijuterie. E mai frumoasă ca Cronica pictată de la Viena. Acolo e o poveste pentru copii. Așa se scria istoria atunci. Deci aceștia au pus-o pe Arhivele din Vâlcea. Asta are semnificație că Posada a fost în Vâlcea. Dar sunt păreri care o susțin în dreapta Oltului, iar alții care susțin că a fost în stânga Oltului. Arhimandritul Veniamin Micle a venit cu două documente scrise chiar de Carol Robert de Anjou, și susține că bătălia de la Posada în mod sigur a fost în dreapta Oltului, și nu în stânga. Ori dacă nu a fost în stânga înseamnă că nu a fost în Loviște. Alt maestru în istorie spune că poate să fie în dreapta Oltului, dar la Câineni. Părerea mea, nu este atât de important locul, eu știu că a fost o mare victorie a românilor împotriva ungurilor, că s-a petrecut aici din moment ce vorbesc alții despre ea, adică cronica de la Viena, dar nu iau cronica de la Viena ca bună. Eu știu cum se scria istoria în, și înainte de secolul XIX; se scria mai mult în desene decât în cuvinte. Și atunci cum cronica este scrisă după 100 de ani după bătălie, nu putea fi localizată perfect căci nici nu erau hărți cu amănuntul, atunci. Arhimandritul Veniamin Micle este un savant, el justifică orice cuvânt scris cu documente.
D. B.: – Alt articol „Un omagiu adus marii istorii a românilor” și toate celelalte articole, pe care am să le citesc când ajung acasă. Și ce rămâne? Ce rămâne Petre Cichirdan?
P. C.: – Rămâne ceea ce despre care noi vorbim cel mai puțin; rămâne strada, rămân blocurile, rămân monumentele. N-o să rămână toate. O să vină alții și o să dărâme din ele, o să schimbe lucruri, o să schimbe și legea monumentelor, căci cea de acum a fost extrem de proastă. Ce a fost până acuma a fost prost. Revoluția în România abia acum trebuie să înceapă.
Vezi „Video Arhiva”, www.culturaarsmundi.ro, interviul cu titlul „FABRICA, FAMILIA ȘI STRADA –SINTAGMA MILENIULUI III”
