Strămoșii noștri – cum s-or fi numit ei!-, au jucat hora atestată de arheologie pe la … Frumușica. Preistoria a tezaurizat-o și a transmis-o, strat după strat și azi o vedem rotindu-se, când euforia cuprinde comunitatea, la momente speciale, într-o magnetizare care aliniază totul pe linile de forță. Nu demult un important om de cultură, observând forța de manifestare i-a zis hora stacato, un fel de… tot pe loc, pe loc! Acest obicei al manifestării unității de-a împreună era o expresie a virtuozității și a bucuriei de-a viețui. De la o vreme, însă, au apărut vătafii care ne-au impus când și cum să cântăm, chiar fără pornirea naturală care nemurise obiceiul. Cercul acesta solar, de empatie și socializare firească, a fost transformat într-un artificiu al imaginii, cu orice preț, chiar dacă virtutea era viciată și starea reală a trăirii era ascunsă cu abilitate, pentru un anume scop, necunoscut celor manipulați. Jocul de sub o lănțuire seamănă cu cel al ursului pus să joace sub comanda vătafului care-i cântă: joacă ursule mai bine, că-ți dau pâine cu… măsline! (aici putem vedea dărnicia vătafilor care chiar au dat pâine, ulei, zahăr și alte atenții să se poată juca bine urna de vot!). Puterea ursului este mare, dar condiționată fiindu-i supraviețuirea joacă și de nevoie, pentru că lui i-a fost ascunsă spusa poetului cu : de ce uitați că-n voi e număr și putere?! (atât de important fiind numărul în jocul cu ursul puterii!).
Garda este paza pretoriului, acel loc unde sălășluiește dumnezeul puterii! Romanii îl identificase pe acesta lui pontifex maximus, adică Impăratului/Cezar, înainte de întronarea, cu acte în regulă, a Lui Dumnezeu, prin reprezentanții lui : regi, patriarhi,mitropoliți, papi, cardinali, mai nou președinți (de țară, ori de județ/baroni locali!). Armatele de pază, ale acestora, sub jurământ fiind, asigurau garda permanentă, în toate domenile de exercitare a puterii pământești. Garda murea, conform cu jurământul depus și nu se preda niciodată (mai apoi s-a găsit „șopârla” : niciodată să nu spui niciodată!). Dar acest lucru se petrecea când credința era autentică și fidelitatea era o datorie sfântă, de onoare și oamenii nu voiau să-și piardă sufletul, precum trădătorul Iuda, luat ca model al disprețului absolut. La un moment dat, ca și în ceruri, sfinții cei mari, tânjind după tronul suprem l-au uzurpat pe Uranus, pe Cronos, ba s-au revoluționat și împotriva lui Zeus, fără să reușească definitiv. Ce nu au reușit atunci, prin readaptare doctrinară vor fi reușit creștinii din catacombe, să altoiască triumviratele Romei cu spiritul înnoit al Domnului Zeu, cel mai mare, într-un imperiu imens. Mai târziu laicii luminați vor fi separat puterile troiței, și le vor declara autonome, unele față de altele… dar, iscând conflictul care la noi și-a câștigat o baladă nemuritoare. Așa e când se iau cuvintele Lui Dumnezeu în deșertul de dincolo de gura de rai. Dar asta este o mitologie teoretică cu doar un sâmbure de adevăr și acesta bine ascuns, uneori cu sutele de ani prin seifuri, arhive, să nu se smintească lumea. Ca să devină nemuritoare, ea, garda pretoriană (cu acest nume le vedem pe toate din câmpul realității!), își asumă prin forță și călcarea jurământului: călcarea cu moarte a celei căreia trebuia să i se dea sacrificiu. Iată întoarcerea pe dos! Una radicală: sluga devine rege, iar regele este dat morții! Garda veche își alege din sine un dumnezeu pământean. Om cu nume, dintre oamenii numiți ai gărzii, numita nomenclatură! Puci, lovitură de stat, „revoluție” în travesti… nu contează! Garda pretoriană să trăiască bine, că binele propriu a împins-o la răzvrătire și la încălcarea jurămintelor către fostul dumnezeu. Regele a murit! Trăiască regele!, ba chiar și președintele că la noi, la români, nu contează dacă sunt amândoi legitimi, ba chiar și împărații și regii rromilor că este loc pentru toți în statul nostru național și original, foarte!
Să nu teoretizăm prea mult, că tot am făcut trimitere la spațiul mioritic. Privesc spre patria noastră, târziu apărută pe harta lumii, cu propriul Patriarh (marcă a recunoașterii explicite, Miron Cristea, abia prin 1925!). Fusesem văzuți demult drept „grădină a Maicii Domnului”, dar una sălășluită în vasalitate, de peste o jumătate de mileniu, sub padișahul aflat la Stambulul lui Alah și a amasadorului creștin la curtea sa, de regulă un patriarh grec. Cu capul plecat să nu ne taie capul, otomanul ocrotitor; cu capul plecat, ascunși prin istoria Apusului, să nu ne tragă pe roată nesupunerea, împăratul Europei; să nu ne trimită în infern, sanctitatea sa de la Roma, pentru îndrăzneala schismei. Gărzi pretoriene peste tot, în toate vremurile! Unde ne era elita, acel duh al identității și garant al nemuririi duhului? În scena vieții, desigur!, făcând jocul dumnezeirii pământene și stigând: supunere!, smerenie!, Doamne ferește! împotrivire, chiar dacă viețile ne erau curmate, fără prea multă judecată! Viața de apoi, insinuată scop al vieții de dincoace, predicată prin altarele altei gărzi pretoriene, părea singura mântuire posibilă pentru turma dusă la păscut, mulsă sistematic, tunsă până la despuiere și trimisă în gura lupilor cei mari, în războaie care nu erau ale ei. Da!, elitele noastre își îndeplineau cu sârg jurămintele și doar arar cârteau și atunci pedepsele erau capitale. E plină istoria scrisă – uneori supralicitând eroismul episodic și mai mereu martiriul non-acțiunii, deși lipsa sfinților români din calendare/sinaxare arată mai mult sărăcia unei nedrepte recuperări a martirajului unui neam chinuit, parcă blestemat! Am avut desigur o elită care s-a închinat în grecește, în slavonă, ba a și scris până târziu pe ziduri istoria evreilor, cu slove de împrumut și în graiul necunoscut! Dar au existat, într-o lume ascunsă, paralelă (că tot se poartă azi, propagandistic, stafia „statului paralel”!), duhurile identitare, de aceea nepieritoare: limba maternității ancestrale, vorbită de la sânul mamelor; știința viețuirii impusă de relieful inconfundabil cu turme, grâne, eleștee, modelarea lutului, mineritul sării și al celor aurifere etc.; au existat sihaștrii prin chiliile asunse prin peșteri, care nu dădeau socoteală celor oficiale. Au existat și oameni cu șansa să își împroprieze duhurile identității, asaltate de atâtea eresuri aduse de păsăreturile migratoare și să dumirească și prin munca lor, într-o oralitate binecuvântată, apoi să însămânțeze mai multora crezul patriei și neamului, care se legaseră cu veșnicia lui acasă! Târziu, într-o afluență consistentă, din răsădirea acestora, au recuperat creșterea limbii strămoșești și a patriei cinstire!
Se făcuse dimineață în evul mediu răsăritean și un moșnean va fi văzut la Padeș urgia tagmei jefuitorilor ( și asta o liotă, ca o gardă, pusă pe propria propășire, că despre poporul-națiune istoria încă nu se pronunțase!) și va isca revolta pandurilor! Alții vor fi denunțat ierarhia bisericească grecizată excesiv și vor fi dorit mitropolit român, apoi chiar ocrotitorul otoman va fi renunțat la fanarioții din Valahia și Moldova, puși cu un veac în urmă să pedepsească niște ierarhii politice, trădate în regula rotirii puterilor, prin interesul repoziționării gărzii pretoriene, să-și pună în scaunul gospodarului, propriile beizadele (cazul Brâncoveanu-Cantacuzinii, este edificator și în marea dispută greco-română, tranșată, nu fără resentimente, în anul când ne-am dobândit propriul Patriarh!). În această băltire, o mlaștină a stagnării, în care dialectica nu poate opera, contrariile fiind foarte dezechilibrate și lupta inegală, revoluționările sunt încercări sortite apriori eșecului, dar rămân fapte pe care experiența de viață a mulțimii le reține și le înțelege în logica lor, cu… vremea. Totul pare o rotire în jurul cozii, într-un cerc al stagnării, un îngheț istoric al mentalului, un reflex de mult învățat, dincolo de cel al conservării, un adevărat cerc vicios înlemnit, mai larg, în fixatele rădăcini vorbindu-ne veacurile, cu atâtea gărzi în paza ordinii convenite de dumnezeirile, rotindu-și dinastiile pământene, uneori întreite imperii, umbrindu-ne dinspre toate punctele cardinale. În marele vortex al omenirii, generator de tornade locale – cum va fi anno domini 1848!- mulțimea este cuprinsă de amețeală, uită de consemnul spiritului de conservare și își permite strigătul atâtor dureri, ba încearcă să dezarmeze garda pretoriană și să deconspire falsa elită care ar fi, vezi Doamne!, călăuza înnoirii și a mântuirii, încă din viața aceasta.
În acel 1848, elita innoirii, pătrunsă de marele curent al națiunilor a dat semnalul… deșteptării din somnul cel de moarte! I-a adunat pe oameni de-un neam și un crez să se trezească și să creadă în mântuirea din propriul pământ. Iași, Islaz, Blaj, Troianul Vâlcii, bastionul moțesc al Apusenilor, sub îndrumarea unor tribuni, care vor suferi cu toții exilul și prigoana gărzii pretoriene, după încercarea lor fără reușită, vor fi căutat mântuirea, fără izbânda imediată, nefiind acum sorocul! Dar zorii se arătau prin evul nostru întunecat și prin mlaștina noastră feudală, în care starea de rumânie, adică supușenie fără crâcnire, era ca o viitoare emblemă de statalitate la consfințirea Statului Român, încă neizbăvit din protectoratul, oferit unui câine ținut în cușca milenară a imperiilor care ne târcoleau mereu, mereu într-o pustitoare frăție creștină, venind dinspre răsărit și apus, și o asumată suzeranitate de veacuri a Sultanului, în complicitate cu patriarhul ecumenic, cărora le vom fi închinat atâtea…
La 1848, în vădită cladestinitate s-a stigat: Deșteaptă-te române! După 1990, acum în spiritul noii constituții, regulă de funcționare a noii gărzi, de fapt aceeași nomenclatură, cu costumația schimbată, Deșteaptă-te române!, este un strigăt care exprimă adevărul trist în care băltim încă! Se confirmă, iată!, după aproape trei decenii că atunci, când cu evenimentele din 1989, eram în noaptea minții și că acum suntem în aceeași stare nefericită, clamând încă deșteptarea. Gura păcătosului, fără să vrea, adevărul grăiește, spune înțeleptul anonim!
Să vedem ce am făcut cu izbăvitorii noștri în trecutul nu prea îndepărtat! Pe Alexandru Ioan Cuza, cel cu unirea recunoscută a principatelor, l-am trimis în exil! Pe Carol I, înainte de-a ne cucerii independența de stat – după Berlin, 1878!-, l-am atenționat cu revoluția de la Ploiești, din 1870, apoi după 1947, noua gardă pretoriană a vrut grijă să-l scoată din paginile de istorie, cu toți urmașii lui (Ferdinand, Regina Maria, Carol al II-lea și Mihai!), prigoana continuând și după 1989, prin interdicția împusă abdicatului Mihai, când acesta a vrut să-și vadă țara eliberată de cele rele (oare așa să se fi întâmplat în acel decembrie însângerat de terorismul, niciodată identificat, decât ca o repoziționare a gărzii pretoriene, care își împușcase dumnezeul căruia îi jurase credință?). Dinastia Brătienilor, stigmatizată ca burghezo-moșierească, trecută în uitare. Marii ierarhi ai bisericilor, elită a redeșteptării nației (umăr la umăr la Blaj, în 1848, la Alba Iulia în 1918!), băgați în temnițele ateismului, izvorât în răsăritul revoluționat prin crime împotriva umanității (de care este suspectă și revoluționarea, de aceeași inspirație, de la București, inclusiv celebrele mineriade, ca învrăjbiri barbare ale oamenilor nevinovați și intoxicați cu minciunile manipulărilor, ca și azi!). Cum să-l ocultezi pe Iuliu Maniu, cel care a preîntâmpinat în 1918 revoluția bolșevică de la Viena, pe cea din 1919 de la Budapesta?; pe el, cel care a organizat Marea Adunare Națională, de la Alba Iulia și a trudit pentru impunerea administrației românești, în mult pătimita Transilvanie? Cum să uiți că venea pe linia de sânge a lui Simion Bărnuțiu, tribunul de la Blaj, a memorandistului Iuliu Coroianu (redactorul, din 1894, a Memorandumului!) că a slujit țara și a dat mai departe pe seniorul Coposu?, apoi să-i mulțumești pentru aceste servicii cu… temnița de la Sighet?, iar la centenarul, din 2018, să uiți? – câtă imbecilitate! -, să-i pui o coroană la monumentul de la Alba Iulia, tocmai lui, unul dintre organizatorii mărețului eveniment! Nu pot să nu spun aici, că am fost oripilat, citind în 2019 cartea primită de la un om, zice-se de cultură, și să observ că un emul, partizan al doctrinei creștin-ortodoxiei, să-l considere pe acest imens patriot, mare dușman al nației române, într-o carte cu vădit spirit propagandist și anti-ecumenic, nemaivorbind aici de poziționarea în izolaționismul care ne face buricul pământului, de capul nostru, în lumea asta mare, care culmea ne-a afirmat ca nație, ne-a sprijinit în regăsirea unității teritoriale și încă ne veghează o pace în lumea asta atât de belicoasă! Există , da, o gardă pretoriană care își face misia intoxicării, în mod permanent, slujind nu Lui Dumnezeu, invocat ostentativ, ci lui Mefisto, abilul drăcușor care știe să cumpere conștiințele, să dea somniferele și să ne țină în somnul secular al nopții minții.
Vorbeam de Constituția, legea legilor, pentru funcționarea statului român. Am participat la referendum și am votat-o cu ochii închiși, fiindcă nu mă deșteptasem, după cum, chiar ea, consacră simbolul Imnului Național! Documentul se revendică de la „revoluția română” din 1989! Eveniment contestat, cu proces pe rol de aproape 30 de ani, pentru crime împotriva umanității! Miile de morți tineri nu și-au primit … dezvelirea adevărului pentru care au fost împușcați! Mai binele promis s-a adeverit un drum spre un infern, pavat cu marile promisiuni și ademenirile otrăvite. Se tânguia Eminescu, pe la Timpul… lui, că pier păsăreturile din cauza drumurilor de fier care se insinuau, tot prin corupție și atunci, în peisajul României. Îi spunem peste timp, să fie liniștit în nemurirea lui că acum pier căile ferate și s-au înmulțit păsările puse pe pradă. Să-i spună și colegului, Conu Iancu, care se vedea spartanul Leonida, în luptă cu reacțiunea, că și azi scrisorile ticluite, încă se folosesc la alegeri, că listele vin de la centru, că pe ele intră catindații care și-au plătit biletul de intrare, indiferent de partidul din scena ca un teatru de comedie. Apoi, că înscenările cu procese împotriva potrivnicilor, sunt năpaste la ordinea zilei, cu soluții contradictorii pe treptele puterii judecătorești cu partizanate și ele etajate. Cât mai sus fiind așezați inchizitorii șefi, membri hiperpolitizați ai Curții Constituționale, un fel de vârf al gărzii pretoriene. Să-i spună lui Slavici să stea departe de București, că peste tot acum sunt și baroni locali care își văd de moara lor cu… noroc!
Constituția cea nouă făcută noaptea, de o constituantă grăbită, să repună în drepturi garda pretoriană, se croia printr-un CPUN și un FSN (nu lămurim acronimele, care exprimă tranziția dinspre foștii partizani, către noii politicieni, care și-au ars identitatea politică veche și au renăscut fenicși autosalvării lor, de fapt a gărzii pretoriene, neputând fi opriți de… agresivul punct 8, al unei scrieri de pe la Timișoara!). Ce a urmat apoi? Ceea ce se cunoaște demult! Președintele a fost împușcat, altul trebuie să-i ia locul… demo(ni)cratic! Hai la lupta cea mare, încă pe viață și pe moartea unora…, incomozi! Nu trebuie nimic întinat, grăit-a Zaratustra! Rob cu rob să ne unim! și să alegem, în duminica orbului, pe repede înainte (să folosim și noi această expresie, care își are acum o viață a ei, impusă de discursurile imbecile!), înainte de trezirea din anestezia exuberanței de circ și de pomenile din visteria fostului (lăsată fără datorii și cu ceva în plus, nu prin băncile străine, cum s-a mințit cu nerușinare!), așa ca o creștinească pomană, pentru cel declarat bolnav apriori, de moarte și totuși judecat ( ca pe o concesie creștinească!), ca pentru o execuție exersată și cu alții prin istoria noastră generoasă în astfel de evenimente: Decebal, Vlad Țepeș, Bogdan al II-lea, Vlad al III-lea, Radu de la Afumați, Ioan Vodă, Alexandru Lăpușneanu, Ștefan Tomșa, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Grigore Ghica, Horia, Tudor Vladimirescu, Barbu Catargiu, I.Gh.Duca, N. Iorga, I. Antonescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghiu Dej, și toți legionarii, ierarhii greco-catolici, intelectualii incomozi, exterminați prin temnițele feudalismului întunecat al românilor de aripa dură a permanentei gărzi pretoriene, care întâi execută și abia apoi somează (Câte condamnări fără judecată ! ). Ce bine sunt hrăniți câinii de pază se vădește și azi în soldele de fidelitate date foștilor torționari și prin drepturile salariale, speciale!, ale celor ce împart dreptatea într-o societate coruptă și cu legi fabricate de nechemații fără vreo expertiză, decât cu apartenența la gașca de partid, remarcați în lipirea afișelor de consacrare a îndobitocirii turmei, ținută în adormire! Toți aceștia au aruncat blestemul anomiei instituționale și nesiguranța zilei de mâine. Au declanșat hemoragia, fără precedent, o forței vitale către alte țărmuri îndepărtate.
Elita care slujise un realism impus de o frăție roșie, după ce vestejise prin temnițe verdele și culorile potrivnicilor doctrinari, se va fi dat din nou peste cap, într-o espectativă clarificatoare asupra puterii dominante. Aservirea, cu angajament nou, a devenit evidentă prin tribunii deveniți șefi de partide. Apoi prin limitarea numărului formațiunilor politice credibile au început, printr-o migrație browniană polarizările, precum fluturii pe lămpile mai marilor. Cei cu nume au fost, imediat angajați, ca vectori exersați ai noii propagande. Pentru baza de susținere s-au pus în mișcare mașinile de fabricat diplome academice, doctorate strălucite. Cu frecvență limitată, la distanță, chiar fără frecvență, mereu cu masterate și specializări blitz, întotdeauna cu susținere politică, cancerul personulităților a otrăvit societatea post-revoluționată. O debilzare vădită, o anemie s-a instalat peste lumea, încă euforică. Ca ciupercile după ploaie au apărut, sub patronajul unor nume sonore, marile centre de smintire a scării valorice. Orice neica nimeni, pe bază de buletin și cu banii în mână, devenea licențiatul… umplut de tradiționalul respect. Banii cheltuiți, pentru accesul în paradis, uneori pentru servicile în contrapartidă și pentru tovărășia la marea revoluționare sângeroasă, își aveau sursa din investiția noi gărzi. Pentru stăpânirea… puterilor, nu conta prețul! Legi speciale autorizau fabricanții de documente, ca să arunce în aer adevărul despre proprietate. Parafe, cumpărate la colțul străzii, dădeau formelor schiloade, puterea lucrului judecat, cu sentințe definitive cumpărate la tarabă. Că despre judecată, după dreapta judecată publică, văzută la televizor, nu putea fi vorba! Cine are puterea taie și spânzură și își fabrică cele necesare susținerii cauzei! Aceeași execuție, fără somație, același cerc vicios! Dreptatea este pentru cei mari, ne atenționa fabulistul.
Birocrația, adică puterea birourilor repopulate de clienții politici, că de competențe nu mai poate fi vorba, a uitat de profesiunea de credință. Partidul dominant, e-n toate cele ce sunt! Dacă cumva se schimbă culoarea dominantă, toți fac pasul, cameleonic, în noua tabără! Între ei, șefii incompetenți, în mod obligatoriu străini de procesele primite în responsabilitate. Toți, primeau solda partizanatului, că ei, lupii cei mari, corbi ai celor în descompunere, aveau meritul… algoritmului! Despre separarea puterilor troiței? Să fim clari! Noi suntem noul … dumnezeu, care are toate puterile! Pe noi ne-a ales electoratul adormit și momit cu pomenile – ca niște droguri așteptate!-, după surle și trâmbițe, strigând raiul… În fapt infernul, care vine, vine, calcă totul în picioare și apoi, mereu, nu dă nimeni socoteală, dintre autorii cauzelor! Același cerc, adevărat blestem, se rotește implacabil între iluziile stârnite și plata credulității a prea adormitei noastre stări de veghe !
Între rarele excepții de oameni responsabili, de caracter, o masă de imbecili și răufăcători, cu minciunile lor trâmbițate adevăruri, a populat casa poporului , ca să slujească imbecilitatea partizană și relele, prin legi strâmbe și în vădită contradicție cu nevoia celor ce i-au trimis acolo să doarmă pe multe parale… O structură depersonalizată în care votul, deși secret, trebuie văzut să nu se abată persoana de la regula gărzii de partid. Pentru controlul votului, a conștiinței persoanei, uneori se iese din sală! Halal libertate de expresie a voinței celor pe care îi reprezinți!
Dihonia istorică între „a părea” – acum imaginea cosmetizată, cu orice preț!-, și „a fi” -autentic, în adevărul exprimat fără posibilitatea deturnării sensului!- ne-a obligat să trăim cu cele două stări simultane… dilema căii de urmat, ca o echilibristică pe o punte foarte îngustă. Mizeria, în principal morală, s-a ascuns sub preșul unei minciuni imense cât țara. Surâsul ilescian, chipul auster al geologului înarmat până-n dinți (cel din primul val, nu cel învins de garda pretoriană, pe vremea țigaretelor!), șarmul poliglot și școlit pe-afară al telegenicului fără gât (profetul dezindustrializării pentru recolta fierului vechi, că despre pariul cu agricultura era prea devreme, când revendicările pentru reconstituirea proprietăților depășiseră de două ori suprafața țării! Va veni un… lup să o facă in integrum!), telegenia , maestrului TVR-ist, în dirijarea forțelor anti-teroriste, autoritatea regizorală și impecabila interpretare a rolurilor ( unii s-au făcut mereu că lucrează, alții au pus în scenă eroismul revoluționarilor, iar regizorul s-a arătat demn de teatrul românesc, piesa pusă în scenă atunci ne-a marcat existența precum regizorului Pericle, după ce a învins Perșii prin Atena – pe scena Odeonului desigur!, iar nu prin teroriștii de negăsit de prin Bucureștiul asediat, și a celor din restul țării!). Despre disidentul poet, jucând rolul nemuncii atunci, se știe că și-a primit altă cetate și bucătărește cu mai multă pricepere, rafinamente culinare, pentru noua elită a gărzii… Trăim cu obsesia profeției născute pe la Dămăroaia, a unui care slujise multe cauze și care ne va fi ratat termenul sorocit precum Dumas-fiul, cu ai lui, după douăzeci de ani, că noi am depășit cu încă zece sorocul și încă ne afundăm sub mlaștina în care băltim somnul nostru românesc, fără vreo intenție a trezirii din atâtea orăcăieli batraciene, cu care ne-am obișnuit!
Viciul lui a părea altceva în ochii celor mulți lăsați în semilibertate să pască ce li se năzare s-a insinuat ca o molimă prin erupțile campaniilor electorale, adevărate carnavaluri, cu măști și paiațe, dar mai ales teatre de păpuși în care cei legați cu sfori erau viețuitoarele, precum ursul invocat, jucând, a câta oară jocul pe furate, momit cu zahăr, ulei și câte altele, necesare subzistenței.
O revoluție care nu schimbă radical starea de fapt este o acțiune eșuată, dar poate fi o lecție învățată pentru o schimbare mai lentă (interminabila noastră tranziție!), cu condiția să știm direcția și sensul spre limanul căutat, înainte ca privilegile vechi să-și pună picioarele înainte și să ne oprească din drumul lumii, implacabila curgere a tuturor! Să ne opunem odată, pentru numele Dumnezeului Cel adevărat, acestui cerc vicios și să-l obligăm să dea o nouă spiralare spre mai binele lui de sus! Să luăm aminte la spusa lui Seneca care ne atenționa că de nu știm ținta, de prea adormire!, niciun vânt în pânze, nu ne este favorabil. Să ne depășim treapta fiziologică, baza scării lui Maslow, pe care se susțin etajele superioare ale piramidei ierarhice, și să punem mintea trează la treabă, lăsându-i stomacului somnolența fermentației cu rodul lui de flatulențe politicianiste și urât mirositoare! Deșteaptă-te române!
