Prin intermediul călugărilor români de la Sfântul Munte Athos, ne-a parvenit o scrisoare zguduitoare, pe care şi ei au primit-o pe căi ocolite din partea Ierodiaconului Nicodim Şchiopu din Bălţi, Basarabia.
«În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care-au ocupat Basarabia, armata roşie a făcut zeci de mii de prizonieri militari. În oraşul Bălţi, au fost concentraţi cea. 50.000 militari ai armatei române, care ţinuseră piept hoardelor dezlănţuite. Din cei cincizeci de mii, 80% erau români, iar ceilalţi erau aproximativ: cinci mii germani, două mii unguri, iar restul cehi şi polonezi. În Nord-Estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formează mlaştini, KGB a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul, înconjurat de garduri înalte cu sârmă ghimpată. Chinurile acestor prizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoţit de lipsa de higienă; bolile, frigul şi umezeala produceau decese fără număr. Din acel lagăr, unii mai curajoşi au evadat, dar au fost mitraliaţi. Totuşi au mai fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a mai găsit nimeni, decât atunci când s-au făcut singuri cunoscuţi, după destrămarea Uniunii Sovietice.
Informaţii despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în “Curierul de Nord” din oraşul Bălţi, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul mai apare şi acum, dar ştrangulat şi ameninţat de către cei care urăsc tot ce este românesc. Din declaraţiile celor evadaţi s-au stabilit crimele KGB săvârşite în Bălţi.
Toţi cei cincizeci de mii de prizonieri au fost împuşcaţi în ceafă de militarii KGB-ului şi aruncaţi în şanţurile mocirloase pe care tot ei şi le-au săpat la ordin (exemplu tipic al asasinilor KGB-işti, întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai numărul celor asasinaţi).
Îndată ce au fost date în vileag cele întâmplate, s-au făcut sondaje în mlaştini, în anii 1991-1992. Rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârleţele, nici lopeţile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulţimii scheletelor şi osemintelor răspândite în aceste mocirle.
Inimile îndurerate ale bunilor români, ale evlavioşilor creştini şi ale celor de la săptămânalul “Curierul de Nord”, i-au împins pe aceştia să facă o piramidă de oase şi cranii, care au fost strânse pe un loc mai uscat, peste care s-a aşternut o mare cantitate de pământ bătătorit şi s-a ridicat în felul acesta un deluşor mai înalt, o movilă în trepte, tot din ţărână, iar pe partea ei de sus s-a aşezat o troiţă. Troiţa de lemn sculptat a fost darul credincioşilor din raionul Răşcani, din apropierea Bălţilor.
Pe data de 7 mai 1992, s-a sfinţit această troiţă de către Preasfinţitul Petre de Bălţi, cu sobor de preoţi şi monahi, la care sfinţire au participat mii de credincioşi români şi autorităţile orăşeneşti. Atunci, cu ocazia cuvântului solemn, întocmit de Ierodiaconul Nicodim Şchiopu, s-a lansat chemarea ca pe acel loc să se construiască o “Biserică sau Mănăstirea Oaselor”, pentru ca zi şi noapte prea cuvioşii monahi şi cucernici preoţi să pomenească sufletele celor 50.000 de martiri nevinovaţi, ucişi mişeleşte cu gloanţe trase în ceafă, de către militarii sovietici.
Preasfinţitul Petru de Bălţi a învestit ca preot paroh al viitoarei “Biserici a Oaselor” pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Eparhiei Bălţi.
După aceea, lucrurile au luat o întorsătură tragică: Preasfinţitul Petru a fost atacat cu arme şi bâte chiar la sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări şi preoţi, adepţi ai Arhiepiscopului Vladimir Căntăreanu, care ţine de Patriarhia de Moscova. Atacurile au fost extinse şi la cele două mănăstiri din Eparhia de Bălţi şi mai continuă şi azi, după doi ani, împotriva a tot ce este românesc.
În scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilor moscoviţi, arhimandritul trădător Marcel Mihăescu. Biserica a rămas numai în proiect, un plan făcut de arhitecţi inimoşi, din cauza lipsei de fonduri, din cauza sărăciei, în care se zbate Biserica românească din Basarabia, sub persecuţia moscovită.
Oare de ce nu se vorbeşte nimic despre acest genocid împotriva poporului român? De ce nu se stabileşte adevărul în privinţa masacrelor făcute împotriva neamului nostru? Căci şi aceste crime monstruoase ce sunt altceva decât tot holocaust, trecut însă sub tăcere? Oare nici chiar morţii nu sunt toţi egali în faţa lui Dumnezeu?»
Aici se încheie cutremurătoare a scrisoare a cucerniciei sale, Ierodiaconul Nicodim Şchiopu.
