Unul dintre conceptele care structurează lumea, istoria, cu poveştile ei salvatoare şi rezumate pustiitoare, este ceea ce spunem, încă, cu umanitate: CASA Robert Etienne în Viaţa cotidiană la Pompei (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, cu o prefaţă de Răzvan Teodorescu, unde istoricul român se prevalează de un limbaj regretabil, o mentalitate păgubitoare, care, în timp, pe lângă zonele relativ emergente, benefice, va răspândi germenii ideologiei ceţoase, comuniste) salvează conceptul de palimpsest, instituind, prin descriere şi tandreţea erudiţiei, tandreţea mesajului, unde povestea salvează de moarte, iar rezumatul, în afara gramaticii, gramaticalităţii, morfologiei culturii, este deşertul vieţii. Aşa teoretizează, în acest sens, Ernst Bernea despre Muzeul Ţăranului Român, unde fiecare element, fiecare structură, de fapt, metastructură, prinde semnificaţie din informaţie, despre care am discutat şi altădată.
Casa teoretizată de R. Etienne este diferită de cea amintită aici, teoretizată de şcoala de sociologie românească, cum e şi firesc, sunt despărţite de aproape milenii de arhitectură, de cod cultural, incomparabile, dar şi una şi alta au ceea ce s-ar putea numi suflet (tymos). Sufletul, atunci şi acum, avea libertatea privirii, prin spaţii ample, tandreţea conceptului, unde profesioniştii amenajează interioarele, prelungindu-le în natura naturală, prin grădini, prin florile de apartament, prin aranjamentele florale ca arhitectură, prin opere de artă, completând sau structurând o existenţă, prin spiritul critic pliat în funcţie de recesiuni economice sau ale destinului, prin arhitectură.
Vorba lui Martin Heidegger: “în chip poetic locuieşte omul”, “desprinsă dintr-o poezie târzie a lui Holderlin”, “În dulcele azur înfloreşte turla bisericii cu sclipiri de metal” ar putea sugera ce înseamnă “locuire”: “locuirea noastră actuală este hărţuită de muncă, este instabilă din pricina goanei după avantaje şi succese, ţinută sub ceaţă (Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu traduc “ţinută sub vrajă”, ceea ce n-ar fi în spiritul textului…) industriei plăcerilor şi a recreării”.
Locuirea este un fenomen complex, a locui în lume în chip poetic nu înseamnă a fi rupt de real, a nu vedea: “în ce condiţii istorice şi sociale se desfăşoară viaţa oamenilor de astăzi, a colectivului, cum obişnuiesc sociologii să o numească”.
Înseamnă, însă, în conceptul lui M. Heidegger, trecut prin Holderlin: “Fără doar şi poate, vorba lui Holderlin, nu afirmă că «a locui» înseamnă a fi proprietarul unei locuinţe”.
Kierkegaard fusese mai tranşant: nu contează posesiunea, ci bucuria imaginarului posesiunii. De fapt, filosoful nu discută despre proprietate, care este un concept al stabilităţii, imperial pentru sufletul uman, proprietatea are un grădinar, care se aproximează prin colo-colere, colui, cultum, posesia incumbă barbarul, castratul, incapabil să cunoască stilizarea şi hieratismul, mucenicia trupului şi construcţiei, în care divinitatea îşi desăvârşeşte perfecţiunea.
Revenind la aserţiunile lui M. Heidegger, prin metamorfozele fişei de lectură, reţinem: “existenţa umană” se instituie pornind de la esenţa locuirii, “trebuie să gândim esenţa creaţiei poetice ca pe o activitate care lasă să survină locuirea sa. Căci omul îngrijeşte lucrurile care cresc pe acest pământ şi ocroteşte ceea ce îi parvine prin creştere (das Zugewachsene). Îngrijirea şi ocrotirea (colere, cultura) reprezintă forme ale construirii.
Omul construieşte în sensul lui aedificare, nu spontan, ci prin caznă. Omul are merite doar în sfera purei cazne. Dar omul are totodată posibilitatea ca în sfera purei cazne, pornind de la ea şi trecând prin ea, să îşi îndrepte privirile către cereşti (die Himmlischen). Dimensiunea nu se naşte prin aceea că cerul şi pământul sunt, fiecare, întoarse unul către celălalt.
Esenţa Dimensiunii este conferirea intervalului, adică a înălţării către cer ca o coborâre înspre pământ, conferire ajunsă în lumină şi astfel pe deplin măsurabilă…
“Locuirea omului rezidă în măsurarea cu ajutorul privirii care se înalţă, deci în măsurarea Dimensiunii căreia îi aparţin deopotrivă cerul şi pământul… Creaţia poetică este cea care aduce omul pe pământ, către pământ, îl aduce astfel în locuire:
“Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte
Omul pe acest pământ…”
Omul fiinţează ca cel care este muritor. El a primit acest nume deoarece are putinţa de a muri. Omul este singurul care moare, şi moare fără încetare, atâta vreme cât sălăşluieşte pe acest pământ, atâta vreme cât locuieşte. Dar locuirea sa rezidă în poetic. Holderlin vede esenţa poeticului în luarea măsurii prin care se împlineşte măsurarea delimitativă a fiinţei umane. Zeul prezent în acest context este, cum a spus filozoful, închiderea ce se deschide, deschiderea ce se închide. Folosim cuvântul imagine pentru a denumi înfăţişarea şi aspectul unui lucru. Esenţa imaginii este: a face ca ceva să fie vizibil. Copiile şi imitaţiile nu sunt în schimb decât variante degenerate ale imaginii autentice. Rostirea poetică conţinută în imagini strânge laolaltă într-o unică expresie luminozitatea şi ecoul strălucitoarelor apariţii cereşti, întunericul şi tăcerea a ceea ce este străin”. Străinul ne intrigă pentru a putea deveni apoi familiar. Povestea de dragoste se naşte în exil pentru a intra apoi în familiaritate. Toate se întâmplă sub “umbra nopţii”. Omul poate locui în măsura în care poate construi şi acum putem vorbi despre adevăratul sens al construcţiei, adică a locui în lume în chip poetic. Luând măsura raportării la cer şi destin aşa cum o făcuse şi regele Oedip, chiar dacă putem spune că a avut un ochi mai mult. Aşadar, omul, prin arhitectură şi celelalte, arhitect, artifex, locuind atâta timp cât există graţia, bunăvoinţa, pura bunăvoinţă, care cheamă sensurile lumii, locuind “în preajma inimii” în aşa fel încât să se orienteze către măsură, către măsurare, către locuire, construire, gândire, semnifică “o viaţă care locuieşte”. Măsurarea este semnificaţia fundamentală, esenţa ei este vastitatea, deschisul, cercul de lumină, care se întinde şi se lărgeşte în vastitate.
Istoria Govorei, complexul tematic al ceea ce ar putea înseamna Govora în istoria mentalităţilor ar putea avea ca desfăşurare, ab initio, discursul, stilul şi scriitura din prefaţa la celebra “Enciclopedia României”, editată sub patronajul regelui Carol al II-lea. Prefaţa este scrisă, evident, de Dimitrie Gusti, sociologul de prim-plan în bibliografia europeană şi românească. Aici este prezentată şi Govora, volumul II, pagina 513 în 15 de rânduri, importante, dacă ar fi să discutăm după metoda de mai târziu a lui Alexandru Piru, în economia valorizatoare a “Enciclopediei României”.
“Băile Govora, comuna urbană aşezată într-o regiune deluroasă spre mijlocul judeţului. Staţiune balneară de întâiul ordin, situată la 17 km de Râmnicu Vâlcea şi la 12 km de staţia C.F. Govora (Linia Bucureşti-Sibiu).
Are 987 locuitori (cifra probabilă la 1 iulie 1936).
Bugetul oraşului pe exerciţiul 1935-1936 (prevederi): venituri şi cheltuieli 1.230.300 lei.
2 bănci (una populară)
Secţie a Ligii Culturale, o bibliotecă populară, un cinematograf.
2 Biserici ortodoxe
2 şcoli primare
Primărie, Serviciu sanitar, Serviciu veterinar, Poliţie, Oficiu P.P.T, Oficiu telefonic, Percepţie
1 sanatoriu militar, 1 dispensar de Stat.”
Oraşul Drăgăşani este prezentat în 27 de rânduri. La un prim strat de interpretare, am putea discuta despre elementele civilizaţiei mai prezente la Drăgăşani, decât la Băile Govora (Drăgăşaniul, datorită mai ales unei calităţi excepţionale a vinurilor, profitului economic, “travaliului” în paradigma les sens mouettes) revarsă asupra zonei, mai puţin tarkovschiană şi mai mult creativă, precum la Gib Mihăescu, cu intersecţiile şi interstiţiile dintre maladia slavă şi neasimilarea Occidentului. Banca comerţului, Banca viticolă, banca Drăgăşani, Banca ţăranilor şi Banca populară Drăgăşani sunt un argument pentru frenezia unei localităţi care va avea Staţiune oneologică. Dacă Drăgăşaniul stă sub semnul efervescenţei din conceptul de deal dezvoltat de Horia Bernea şi cel de câmpie mănoasă, adică între reflexivitate şi vitalitatea actanţială, o adevărată minune a pământului germinant.
Vom reveni asupra conceptelor de a construi, a locui în chip poetic, de structurat sub semnul noicean al lui ce va să vie specifice nordului Băilor Govora şi conjuncţiei, disjuncţiei din alternanţa deal-vale.
Înregistrând stilistica discursului literar şi metaliterar, am putea înregistra subtitlul: “Stilistica genetică şi arta interpretării”, prevalându-ne de celebrul volum “Poetică şi stilistică – Orientări moderne, prolegomene şi antologie” de Mihail Nasta şi Sorin Alexandrescu, editura Univers, Bucureşti 1972, cel puţin următorii autori şi titluri: Karl Vossler – “Limbile naţionale ca stiluri”, Leo Spitzer – “Despre forma artistică a unei romanţe spaniole”, Roman Ingarden – “Structura fundamentală a operei literare”, Iuri Tinianov – “Noţiunea de construcţie”, Viktor Sklovski – “Arta ca procedeu”, O. Brik – “Ritm şi sintaxă”, Roland Barthes – “Gradul zero al scriiturii”, William Empson – “Definirea polivalenţei semantice”, Roman Jakobson – “Poezia gramaticii şi gramatica poeziei”, Lorenzo Renzi – “Stilul tradiţional al cântecelor bătrâneşti”, Paul Zumthor – “Text şi textură: interpretarea poeziei medievale”.
Dimitrie Gusti povesteşte: ‚’Era în 1920, la Cluj. Treceam cu Vasile Pârvan, atât de timpuriu smuls ştiinţei şi prietenilor, prin sălile de curs şi prin bibliotecile de seminar ale Facultăţii de Litere. Eram, împreună cu d-l N. Iorga, cei trei membri ai comisiei de naţionalizare a Universităţii transilvănene pentru numirea de profesori la Facultatea de Litere şi ne începurăm eroic lucrările.
Ne opream dinaintea bibliotecilor de seminar şi de institute ştiinţifice, Ungaria avea încă dinainte de rasboiu, nu una, ci două enciclopedii. Enciclopedia însemnă pentru ea o manifestare de cultură, de protestare şi de revendicări. Luăm în mâini acele volume grele şi frumos legate şi ne întrebăm, când vom pune în locul Enciclopediilor ungureşti, o Enciclopedie a nouei Românii unite. Era nu numai o constatare şi o părere de rău, în treacăt, ci un fel de legământ, de la începuturile României Noui, de acţiune viitoare în acea direcţie’’.
