Cei trei cǎlăreţi pǎtrund în hotarul satului pe uriş, merg departe de drumul principal ce duce la Ciclova și Oraviţa.
Deși abia se varsǎ zorile, se feresc să fie vǎzuţi de către sǎtenii care se duc la câmp cu noaptea în cap.
Ei coboarǎ domol dinspre Tufǎ, pe Mlacǎ, trec pe la Știubei, nu forţeazǎ caii, şi ştiu precis ce trebuie să facǎ.
Pe Ogaşul Mlǎcii se afundǎ în tufǎriş, și aici sperǎ să nu-i vadǎ nimeni deși nu garanteazǎ. Nu sunt poterași cǎlare, pentru că
aceia poartǎ haine și zorzoane cu fireturi speciale, uniformǎ recent introdusă pentru poliția cǎlare din Austro-Ungaria.
Par mai repede orǎșeni negustori, poartǎ pǎlǎrii cu boruri largi încât din caza mustǎţilor mari si a pletelor, cu greu li se poate distinge faţa, în rest bine îmbrǎcaţi, cu cisme în picioare ceeace le conferǎ un anumit grad de distincţie.
La ogașul Mlǎcii nu zǎbovesc mult, nu vorbesc între ei, ci doar prin semne se înteleg, astfel că unul dintre ei rǎmâne cu caii în fundul ogaşului iar ceilalți doi pleacǎ spre sat. Coboară pe Tramic, dar nu intră în sat pe la locul cu cruce, ci o iau prin dealul Cetate, remarcat încǎ prin biserica veche în ruine.
Nu merg pe bâjbǎite, pentru cǎ se observǎ cǎ sunt cunoscǎtori ai locurilor și stiu cu deamǎnuntul unde se aflǎ.
Dealungul grǎdinilor cu pruni pe drumul ce duce azi la cimitirul baptist nu-i oprește nimic pentru cǎ atunci nu au fost ca acum locuri îngrădite cu garduri si ziduri solide, fiecare satean își cunoştea locul lui, de lângǎ casǎ, numarul de pomi și nu lua niciodatǎ unul de la celalalt.
În acest fel este uşor să mergi prin gradinǎ și sǎ intri în casǎ din gradinǎ, farǎ sǎ fi nevoit să mergi pe drumul mare ca sǎ intri in casǎ pe poarta principalǎ de la stradǎ.
Oamenii nostri știau precis că una dintre aceste case din apropiere este a lui Sâma Lazǎr, birtaș cunoscut si om de vazǎ în sat.
Birtul lui Sâma Lazǎr se afla pe locul unde astǎzi este casa lui Miciconiu, langǎ casa lui Stefan Teicu- Becea, și cei doi știau că dacǎ intrǎ în gradinǎ, coboarǎ puțin panta, ajung în curtea birtului la fix. Așa au și fǎcut, aveau o misiune de urmat, dar totodatǎ sperau ca sǎ nu-i recunoascǎ cineva de aceea purtau haine de targoveţi și plete sub pǎlǎrie.
Cum au intrat în curte, o babǎ din casǎ îi vede, se mirǎ de ce nu au venit pe poarta de la drumul mare, dar mai la urmǎ a fost conștientǎ cǎ la carciumǎ orice client e binevenit, indiferent pe unde intrǎ.
– Iertare, maicǎ, zice cu supunere și smerenie, unul dintre ei, nu suntem de pe aici și am luat-o drept dupǎ turnul bisericii înspre sat, iar cineva la capul grǎdinii ne-a spus să o luǎm în vale, cǎ dǎm exact la birtul lui Sâma Lazǎr, și cum ne este și foame și sete asta am fǎcut, dar unde este birtașul? este acasǎ?
Apare în prag și birtașul, se bucurǎ de oaspeti, și-i poftește în soba mare (camera de la drum), rezervatǎ oaspeților cu dare de mânǎ.
Pânǎ eu v-am povestit, ceasurile au trecut și se apropiarǎ de zece dimineaţa. Afarǎ, deși este spre sfarșitul verii, este destul de cald.
La câmp se pregăteau ariile pentru treerat cu caii, cucuruzul este mare pentru cǎ a avut ploaie la vreme, așa cǎ sǎtenii nu prea erau în sat și normal cǎ și cârciuma este goalǎ.
Cei doi erau singurii mușterii, și trebuie recunoscut cǎ se aflau la o ora nepotrivitǎ pentru bǎuturǎ, dar cum la birtul lui Sâma Lazǎr poți oricând să iei și o gustare, oamenii noştrii au declarat într-un glas, mai întâi că le este foame și cǎ vin de mai departe, pentru a nu prea creea nedumeriri.
Birtașul știa să se poarte cu clienții, era un om jovial și găsea pentru fiecare câte o vorbǎ de duh.
-Bine aţi venit la mine la birt, și vǎ asigur ca atâta timp cât staţi aici o sǎ vă simţiţi minunat, dar vǎd cǎ domniile voastre nu prea sunteți paori de pe aici, atât dupa vorbǎ cât si dupa țoale, și vǎ mai întreb cǎ dacǎ în afarǎ de a vǎ ospata, vǎ voi mai fi de folos cu ceva?
– Apǎ-i ne-am bucura dacă ne dai ceva de-ale gurii înainte și totodata ceva de bǎut ca uite afarǎ s-o fǎcut cald, apoi vom mai vorbi si alte lucruri.
Imediat se dau ordine scurte, femeile din casǎ pregatesc o cǎiganǎ din multe ouǎ proaspete, cu cârnați din unturǎ, și cu clisǎ friptǎ, varzǎ acrǎ, și o coleşǎ puțin pripitǎ, asa cum e mai bunǎ.
Pentru vin, Sâma Lazǎr coboarǎ personal în podrum (pivniţă) și din vasul pe care numai el îl știe scoate trei bocale cu vin, roz si roșu, pentru ca mai apoi clienții să aleagǎ, dupǎ ce-l degustǎ, și sǎ închine și el împreunǎ cu ei.
Viile lui Sâma Lazǎr de la Mlacǎ și Scǎmnel erau foarte bine întreţinute, și scotea un vin foarte bun, vița era viță bǎtrâneascǎ, nobilǎ autohtonǎ, iar atunci, la vremea poveştii noastre, viile nu au fost atinse de filoxerǎ, așa că aceste vii au fost printre principalele bogații ale sǎtenilor, toate dealurile din jur au fost plantate cu vie. Dupǎ importul de filoxerǎ, viile nobile, bǎtrâneşti au fost distruse în circa cinci ani, încât au ramas dealurile golașe pânǎ în ziua de azi. În unele locuri au fost plantate vii cu hibrizi direct producǎtori, inferiori ca și calitate pentru vin, sau împǎdurite cu salcâmi, iar acum locul se cheamă, Viile părăsite.
Cum spuneam, Sâma Lazǎr cu ochiul lui ager, si deprins cu fel de fel de oameni, nu putea să-i scape, fîrǎ sǎ-i descoase discret, cine sunt, și ce vor de-adevăratelea.
Cǎigana și-a făcut misiunea, a cǎzut bine la burtǎ, iar când vinul din bocalǎ a fost degustat îndeajuns, s-au mai dezlegat gurile, și cum se întamplǎ întodeauna omul vorbește mai mult decât și-a propus la început.
– Iaca noi venim de la Biserica Albǎ, ne ocupăm cu comerțul de boi grași. Ni s-a spus cǎ prin aceste sate putem găsi așa ceva, putem sǎ dǎm si cǎpară (arvunǎ), pânǎ sǎ fac boii grași, dacǎ sunt viței, și pentru că ne-ai întrebat, am venit cu unul cu cocia azi dimineațǎ, pânǎ la rascrucea spre pustǎ, omul mergea cu cocia mai departe spre Macoviște, iar noi, cum am zǎrit satul, am zis că ne descurcǎm, și plecǎm pe jos, om gasi noi pe cineva sǎ ne ducǎ de aici spre Sasca.
– Pǎi, dragii mei, este cam periculos sǎ umblați singuri prin locuri necunoscute, și cu banii de cǎparǎ la voi, zice Sâma, dar fărǎ convingere, pentru cǎ nu i-a scăpat, sǎ nu observe sub cǎputul de cioarec, sub chimir ceva ce aduce a pistol.
– Dacǎ vreți boi grasi, aici nu prea cred cǎ aflați, uite vecinul nostru de peste drum, uica Pavel Gosta, ţine în permanenţǎ câte patru boi graşi, dar i-a arvunit la unul Ogrin de la Vrani, care ca și voi se ocupǎ cu negoţul ǎsta. Așa ar mai fi unii, dar nu vă sfǎtuiesc sǎ-i cǎutaţi, pentru cǎ și ei când au de vândut, apeleazǎ tot la Ogrin, și apoi pe partea cealaltǎ, boii grași se cumpărǎ toamna, după ce iese cucuruzul nou, sǎ mǎnânce, ca sǎ se facă frumoşi, graşi, sǎ le luceascǎ pǎrul, așa este rânduiala la noi.
Cei doi, dacǎ au vǎzut cǎ nu pre au spor cu negoţul, de boi grași, s-au lǎsat pǎgubaşi, au mai bǎut din vin, erau doar veseli, și nu ameţiţi, au vorbit de toate: de vreme, de vin, de şândarii ungureşti, cei temuţi, cu pene de cocos la pǎlǎrie, de lotri, si câte și mai câte. Sâma Lazǎr le povestea și la rândul lui ii asculta cu bunǎvoinţǎ, fǎcându-i sǎ se simtǎ bine la carciuma lui.
La un moment dat Sâma se apropie cu capul de capul unuia dintre ei, care pǎrea mai în vârstă, cu barbǎ, pǎr si mustǎţi sure și-i zice direct:
– Adame, nu te mai preface, pentru cǎ eu te-am recunoscut de îndatǎ ce ai păşit la mine în obor, doar ştii că am fost prieteni, si eu ştiu în amănunt cum s-au întâmplat lucrurile, dar de foarte mult timp nu te am vǎzut. Acum spune de-adevăratelea ce planuri ai.
Cei doi au tresǎrit mirați, primul lor gest a fost sǎ se uite in jur, prin odaie, dacǎ mai este cineva, lucru pe care Sâma Lazǎr l-a observat.
– Nu vǎ fie fricǎ, aici, cel puţin la mine sunteţi în siguranţǎ.
– Sâmo, nu mi-e fricǎ, pentru ce am fǎcut am ispǎşit mulţi ani în inchisorile imperiale Austro-Ungare, dar ce am fǎcut ?, am luat bani dela spăii și bogaţii și am dat la oamenii sărmani. Lǎzǎrică, prietenul meu, a fost împușcat la închisoarea din Oraviţa, când a vrut sǎ fugǎ, eu am ispǎşit, iar acum sunt bǎtrân și sǎrac, și nu ştiu unde s-o apuc. Dǎscalie nu mai pot face pentrucǎ sunt proscris, îl am aici pe omu ǎsta care mi-a rǎmas credincios, Goruianţu, care tot mǎ bate la cap, sǎ o luǎm de la capǎt, de la început, dar parcǎ nu a-și vrea.
Adam Duma, zis Adam Neamţu, a fost învǎţator la sat. Originar din Slatina Nera, a slujit o perioadǎ și la școala din Ilidia ca dascǎl. I se spunea Neamţu, pentrucǎ purta haine nemţesti. Pe vremea aceea, toţi locuitorii satelor românesti purtau haine ţǎrǎnești, indiferent cǎ erau primar, învaţǎtor, notar, numai şândarii purtau uniformǎ specialǎ, și popii.
În Ilidia a stat câtiva ani dascǎl, acolo a avut și o iubitǎ, Ileana, au locuit împreunǎ în casa de sub Oblița, unde a stat mai târziu baba Țorțoboaca.
Bun cunoscǎtor al aspectului social românesc din Austro-Ungaria anilor 1850-1860, a lăsǎt catedra și s-a fǎcut haiduc, bineînţeles închegându-și o ceatǎ de încredere, pe atunci a fi lotru,era o meserie de mare dispreţ, dar Adam Neamțu avea o justificare și un crez: lua dela bogaţi, pentru a ajuta oamenii nevoiași. Fiind un om titrat, citit, îndemn sǎ cred că l-a cunoscut pe Eftimie Murgu de la Rudǎria, sau dacǎ nu, cel putin a fost înfluiențat de ideile si patriotismul acestuia. Dupǎ ani grei de temnițǎ a fost eliberat, bǎtrân,dar în putere și neavând niciun sprijin, a mers și el, prima datǎ la foștii prieteni pe care i-a ajutat cu bani mulţi, ca sǎ îi roage să aibǎ grijǎ de el, la rândul lor, Nu s-a întamplat sǎ fie asa,
Primul drum a vrut sǎ-l facǎ la Ilidia, la Iosif Catina, zis în sat, Iosu Cǎcina, cǎruia i-a dat mulţi bani cu legǎmantul, ca atunci cand Adam va fi la strâmtoare, sǎ-l ajute la randul lui.
Iosu Catina era om de vazǎ în sat, dar așa cum se întamplǎ todeauna, si oriunde, Sâma Lazǎr, care și-a caștigat averea cu cârciuma, și negustoria, era invidios pe Iosu Catina care era cǎmatar, și știa toata lumea cǎ dădea bani cu camătǎ, bani care se știa de unde îi are. Averea lui în bani a fost mai mare decât a lui Sâma Lazǎr , care, vezi doamne, avea și el câteva case în sat, la drumul mare, si multe jugare (lanţe), de pǎmânt, așa cǎ acesta ii spune:
– Adame, l-ai făcut om pe Iosu Cǎcina, dar acum sǎ vezi ca nu te mai cunoaşte, ar fi bine sǎ treci azi pe la el ca sǎ te convingi.
Îndoiala a pus stǎpanire pe Adam, nu credea ce spune Sâma, chiar dacǎ au ajuns și pe la el unele vorbe, dar din alte surse. Deaceea nu s-a dus direct acasǎ la Iosu, cand au venit în sat, ci a vrut mai întâi sǎ vadǎ cum stau lucrurile.
Cu aceastǎ îndoialǎ in suflet, Adam împreunǎ cu prietenul lui, au pǎrǎsit birtul lui Sâma Lazǎr, nu înainte de a-i mulțumi și a-i plǎti cumsecade pentru ospitalitatea lui. Au ieșit la strada mare pe poarta principalǎ, au grăbit pasul pe aceeaşi parte a drumului. Pasul lor apǎsat ascundea o hotărâre și fermitate în ceea ce avea sǎ urmeze. Acum trec pe langǎ casele frumos șiriute, unde locuiesc azi familiile lui: Becea, Ilia Mǎrcia, Frenţ, Bǎlalǎ, pânǎ la Anisie. Acolo, s-au oprit un pic langǎ fântâna, din faţa casei lui, care pe atunci era fântână cu cumpanǎ. În tot acest timp Sâma îi urmǎreşte atent de la el din fața casei.
Iosu Cǎcina, statea pe prispa de piatrǎ de lângǎ poarta lor, impreunǎ cu baba lui, baba Vida, erau singuri pentru cǎ nu aveau copii.
Ziua a trecut puţin de amiazǎ, așa cǎ atunci pe drum nu a fost multǎ lume. Casa lui Iosu Cǎcina se aflǎ vis-vis de casa lui Anisie, și peste drum de casa lui Bordan, acolo unde a locuit mai tarziu Ion Didǎ, muzicant vestit la harmonicǎ, iar apoi Viorica a lui Licǎ.
Adam Neamțu, a trecut drumul, a intrat pe poartǎ în obor (curte),și i-a facut semn prin Goruiantu, sa intre dupǎ ei și Moş Iosu cu baba, aceştia erau la vremea aceea doi bǎtrâni cu o viaţǎ lipsitǎ de nevoi.
În curte Adam il intreabǎ scurt;
– Iosule, mǎ mai recunoști ?
-Nu te recunosc, cine ești tu, ca să-mi dai mie poruncǎ să vin
în casǎ dupa tine?
– Apǎi, eu mi-s Adam Neamţu, și ști bine cǎ în anumite împrejurǎri, atunci când ai avut mare nevoie, ţi-am dat ceva, iar acum am venit la rândul meu sǎ mǎ ajuţi.
Iosu Cǎcina s-a facut galben, semn cǎ l-a recunoscut pe Adam, dar s-a facut cǎ nu mai știe de el, în felul acesta, Sâma Lazǎr a avut dreptate.
– Nu te cunosc, și eu niciodatǎ nu am avut deaface cu lotrii, de aceea, te rog, sǎ ieși afarǎ din oborul meu.
Adam, fiind iute la mânie, în ciuda faptului cǎ acum a mai îmbǎtrânit, nu a putut rǎbda această ofensǎ, a scos pistolul, la fel ca si Goruianţu, și ia-u poruncit sǎ între în casă. Baba Vida, mai sprintenǎ, parcǎ a prevǎzut ceva grav, profitând de un moment de neatenție din partea celor doi, a fugit și s-a ascuns în grajd, sub iesle.
În casǎ, Iosu Cǎcina tremura ca varga, nu a vǎzut de mult atâta mânie adunatǎ într-un om. Dulapurile din camera din mijloc și din spate erau burdusite cu înscrisuri, chitanţe și obligaţiuni de plată ale ţǎranilor care au luat bani cu camatǎ de la el.
Adam Neamţu tăcea, nu a scos niciun cuvânt, doar cât îi poruncește lui Goruianţu;
– Adunǎ toate chitanţele, deschide toate dulapurile, ia toate ţădulele, și adu-le aici. Iosu Cǎcina nu putea sǎ facǎ nimic, doar se tânguia, când și când, bǎnuind ce o sǎ se întâmple, și a zis, implorând:
– Îți dau toatǎ averea mea, nu mǎ omorî !
Lui Adam nu-i trebuiau nici bani, nici averi, el trebuia să pedepseascǎ crunt pe omul acesta, în care a avut odatǎ încredere, iar acum l-a sfidat. A luat o mare parte din chitanțe și i le-a vârât în sân, iar ca să fie treaba completǎ, le-a uns cu untură luată dintr-o oalǎ care se afla tocmai la îndemânǎ.
– Așa Iosule, lasǎ sǎ mai răsufle uşuraţi, și oamenii nǎcăjiţi, la care le-ai dat bani, si apoi i-ai belit cu camǎtă împovǎrǎtoare.
A scos amnarul cu cremene și iascǎ, și nu a trebuit mult ca hârtiile, unse să ia foc.
Gândind Adam Neamţu, cǎ are oarecum, ceva bani lichizi-galbeni prin casǎ l-a întrebat:
-Ei acuma Iosule, spune-ne unde sunt banii?
Acesta, în chinuri groaznice a reuşit doar în ultimul moment să spunǎ:
– Banii-s în rǎchie… banii-s în rǎchie,!
Adam Neamțu a nesocotit aceastǎ mărturisire, el nu a venit nici sǎ facǎ percheziţie, nici sǎ scotoceascǎ, așa cum fac lotrii de rând, el, doar era cǎpitanul de haiduci, Adam Neamţu.
Iosu Cǎcina și-a dat sfârșitul după scurt timp, în miros de hîrtie arsǎ și carne prăjitǎ din trupul lui.
Vecinii încǎ nu au prins de veste, pentrucǎ nu s-a auzit nici-o pocniturǎ de pistol, Șândarii cu pene de cocoș la pǎlǎrie erau mai departe, și în acea dupǎ-amiază, ca de altfel și altǎ datǎ, au fost ocupați cu somnul de dupǎ masǎ, iar alarma nu a dat-o nimeni.
Așa stând lucrurile, Adam și cu Goruianţu au ieșit pe rând din curtea lui Iosu Cǎcina, au trecut drumul și prin curtea lui Anisie, care mai tot timpul era cu porțile deschise, s-au asigurat, cǎ nu-i vede nimeni, au urcat dealul la Cetate, deacolo, pe sub garduri, pânǎ la Ogaşul Mlǎcii, unde îi aşteptau caii odihniti, împreunǎ cu al treilea ortac.
Au încǎlecat, și-au fǎcut semnul crucii, ca sǎ-i ierte Dumnezeu, pentru ce au fǎcut, şi duşi au fost.
Nu mult dupǎ aceea şi-au refǎcut ceata, la peştera Rolului au fǎcut legǎmânt de credinţǎ, și toţi au fost de acord cǎ meritǎ sǎ se apuce din nou de haiducie, sǎ ia calea codrului, pentru cǎ românul, omul simplu, este încǎ asuprit, și o duce din ce in ce mai rǎu, iar nimeni nu-l apărǎ.
În sat, la Iosu Cǎcina, spre seara a fost zarvǎ mare, toti vecinii au vǎzut ce s-a întamplat, șândarii deja au început sǎ facǎ cercetări, pentru prinderea făptaşilor. Adam însǎ, era departe.
Despre Iosu Cǎcina, pǎrerile erau împǎrţite, deşi nimeni nu s-a bucurat de necazul omului, au fost totuşi unii care au rǎsuflat ușuraţi, pentru cǎ au avut mari datorii la el, și nu le puteau plăti.
Alții, din contrǎ, zic ca a fost un om săritor, cu frica lui Dumnezeu, și a ajutat pe mulţi.
A rǎmas de pe urma lui, inscripţia fǎcutǎ pe gardul de fier forjat, de la avlia (curtea) Bisericii Ortodoxe din Ilidia, „S-A FACUT CU SPESELE LUI IOSIF CATINA – ANUL 1866 ” , inscripţie care se vede și astǎzi pe poarta principalǎ.
Baba lui Iosif Catina, baba Vida, a stat ascunsǎ sub iesle, în grajd și nu a ieșit de acolo, decât atunci când a socotit ea cǎ nu mai este niciun pericol. A treia zi și-a îngropat omul, dupǎ datina creştinǎ, apoi s-a trezit ca-i vine foarte greu farǎ omul ei.
Cum nu avea stiintǎ de carte, nici socotelile nu le prea știa tine, galbeni nu prea avea, așa cǎ s-a gândit sǎ vândǎ din rǎchie. Răchie avea multǎ, de la prunii de la Mǎşcǎşeni, si o pǎstra în butoaie de dud și stejar, mai mici sau mai mari.
A gǎsit un birtaş de la Ciclova Montanǎ, cu cârciumǎ mare, acesta a gustat rǎchia, i-a plǎcut, și i-a spus cǎ pentru început îi cumpărǎ un vas plin de circa 300 litri, cu rǎchie.
Zis si fǎcut, baba s-a bucurat de banii pe care i-a luat și toata lumea a fost mulţumitǎ.
Acuma, să ne intoarcem puțin la momentul când Iosu Cǎcina era pe moarte, cu focul în san, a rǎspuns la întrebarea lui Adam Neamţu, cǎ „banii-s în rǎchie…” Adam nu a dat importanţa cuvenitǎ acestor vorbe, a înțeles căci cu banii pe care i-a avut, a cumpǎrat rǎchie, pentru ca apoi sǎ o vindǎ când prețul creşte, sau nu rodesc prunii.
Iosu Cǎcina avea însǎ, un secret numai de el știut, și nu a putut să-l spunǎ pânǎ la capǎt : „banii-s în rǎchie ” a fost un mare adevǎr.
Cu câțiva ani în urmǎ de la întâmplarea noastrǎ, a comandat cateva butoaie de stejar la un dogar din Ilidia, foarte bun meseriaş, Lazǎr Pintǎru ( Rusmir), și i-a cerut cu limbǎ de moarte, ca unul dintre butoaie sa fie făcut cu un fund dublu, fărǎ sǎ fie observat, care la nevoie sǎ poatǎ fi desfacut uşor. Moşu Pintǎru a murit, iar Iosu Cǎcina, dupǎ aceea s-a încredinţat cǎ secretul nu i-a fost trǎdat la fiul și nepotul lui care erau și ei dogari.
Acuma, butoiul cu pricina a ajuns, cum se spune , la birtașul din Ciclova Montanǎ pe numele lui de poreclǎ Bleambu, iar acesta când a golit și consumat rǎchia din el a observat, cǎ parcǎ a fost mai puţinǎ decât scrie pe parafǎ. Trebuie să spunem că fiecare butoi făcut de Lazǎr Pintǎru, avea imprimatǎ parafa familiei de meseriaşi, un fel de marca fabricii, şi automat capacitatea butoiului, care pe atunci se masura cu ocaua.
Lui Bleambu i-a trecut ceva prin minte, personal a studiat amanuntit butoiul, iar cu ajutorul unui nepot, a desfǎcut capacul
Evident că au dat de galbeni, mulți galbeni de aur, (galbenul din aur era moneda în circulație la vremea aceea), frumos camuflaţi și legaţi, în așa fel, încât sǎ nu facǎ zgomot la manipulare. Cred că s-a înţeles cǎ aceasta a fost tocmai comoara lui Iosu Cǎcina.
De atunci cârciuma lui Bleambu a prosperat, s-a mǎrit. Birtașul a cumpǎrat și alte acareturi, avea și localuri de lux pentru clienți mai spǎlați, și a funcționat mult timp, încât pânǎ la mijlocul sec. 20 se știa de Bleambu. În folclor, chiar a apǎrut un cântec cântat de bufenii, sosiți pe aceste meleaguri din Oltenia, ca muncitori, ce lucrau din greu la piatrǎ și la drumuri.
Seara, cu banii castigati, chefuiau la birt, se cânta „Toata ziua bat cu rangu/ Seara -mi beau banii la Bleambu…” în acompaniamentul lui Craiu la clǎnet.
Acestea fiind zise, se cuvine sǎ-l lǎsǎm, în continuare pe Adam Neamţu, și pe ai lui, în grija lui Damian Izverniceanu, pentru cǎ a scris și el o carte despre Adam Neamțu și ştie mai multe decât mine. Eu am scris această povestire care s-a transmis oral oral, „din tată-n fiu”, pentru că străbunii mei din vremea aceea, au fost vecini cu Sâma Lazăr și Iosu Catina.
Timișoara, 01 01 21
