Iertat să-mi fie jocul de cuvinte din titlu, dar el se potriveşte din mai multe puncte de vedere puţinelor rânduri care vor urma.
Este un fapt evident, de multe ori subliniat, că întreaga istorie a neamului românesc este împletită cu viaţa Bisericii – a Bisericii Ortodoxe-Răsăritene-Dreptmăritoare. Nu aduc dovezi-ilustrări, lucrurile sunt arhicunoscute, dar citez spre întărire câteva fraze din publicistica lui Mihai Eminescu. „Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai o co¬munitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce în lumea modernă e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericii române se arată ab antiquo. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică” (Timpul, 6 septembrie 1880). Textul continuă, dar trec la un altul (publicat tot în Timpul, la 10 septembrie 1880): „Lucrul asupra căruia apăsăm este absoluta deosebire între spiritul democratic de muncă şi iubire de adevăr care stăpânea şi stăpâneşte încă în multe părţi în biserica română, spre deosebire de formalismul gol al altor biserici şi de atârnarea acestora de puterea politică a statului. Ceea ce e revoltător pentru orice conştiinţă liberă este plecarea bisericii sub autoritatea statului, exploatarea credinţelor religioase pentru scopuri politice.” Şi, mai spre final: „Să venim acum la îngrijirea ce se dă acestei religii naţionale-române în România liberă. (…) Dispariţiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindenea.”
Scoase din context, unele fraze capătă un sens nou, neintenţionat de Eminescu, dar cât de actuale rămân toate! Şi pentru că de aceea le-am reluat, cum se leagă ele de viaţa şi activitatea celui omagiat aici, Preafericitul Justinian Marina, cel de-al treilea patriarh la Bisericii Ortodoxe Române, păstor al Bisericii într- una dintre cele mai frământate, deci complexe perioade a istoriei noastre din vremea din urmă( 1948-1977). Multe dintre cuvintele lui Eminescu pot fi ilustrate cu fapte ale Patriarhului Justinian, de la neatârnarea Bisericii de puterea politică a statului, la relaţia cu „veleităţile cezaro-papiste” ale „bisericii ruseşti”. Nu intru în amănunte, detalii sunt prezentate, printre multe alte locuri (a se vedea cărţile părintelui Constantin Pârvu şi dr. George Stan, a se vedea multele articole de presă, disponibile unele şi pe internet), şi cartea de acum doi ani, Patriarhul Justinian şi locurile natale (culegere de articole îngrijită de Zenovia Zamfir, Ed. Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2011) pe care o am acum în faţa ochilor. Detalii vor fi discutate, desigur, şi în volumul de faţă. Ca mai devreme, sintetizîndu-le, recurg tot la un citat semnificativ, de data aceasta dintr-un articol al ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, „Justinian patriarhul biruind în istorie”, publicat în revista Curtea de la Arges, în octombrie 2011. Spune Înaltul Ierarh de acum, despre Înaltul Ierarh de mai devreme cu o jumătate de secol: „În arhiva Cancelariei Sfântului Sinod se găsesc documente uluitoare. Un cap limpede, o inimă cuprinzătoare şi un condei cu putere evocatoare şi creatoare, ar putea aduce la vedere câteva tomuri cu cele mai dure realităţi cu care s-a confruntat un om fără seamăn al Bisericii. Acolo se vor putea vedea dramele şi tragediile sufletului său de luptător până la capăt.
În tot ce a întreprins n-a glumit. Pentru el Biserica era un ideal care trebuia apărat pe viaţă şi pe moarte. Lucrurile le făcea până la capăt. Aproximaţia era pentru el o nenorocire şi stăruia cu veghere multă şi neadormită ca orice făcea, să fie făcut aşa cum trebuie. Sferturile şi jumătăţile de măsură sunt boli de care n-a suferit niciodată. Îi învăţa şi pe cei din jur să fie la fel.”
Articolul se încheie astfel: „Cerul se veseleşte, că spaţiul acesta, de la poalele Carpaţilor, locul de promenadă al lui Dumnezeu, este gătit de nuntă. Din Altarele primenite crinii rugăciunii îşi deschid corolele uriaşe spre zările senine ale iubirii lui Dumnezeu, iar Justinian Patriarhul îşi priveşte zidirile de suflet ca potirele de aur în lumina soarelui.”
Fraza dinainte îmi prilejuieşte revenirea la titlul acestor rânduri şi la gândul care, de fapt, le-a motivat: Patriarhul Justinian s-a născut „în spaţiul acesta, de la poalele Carpaţilor”, la Sueşti, Vâlcea, în 1901. Acolo se desfăşoară, an de an, din 2009, la iniţiativa şi cu truda părintelui Ion Iliescu şi a mereu neobositei Zenovia Zamfir (desigur, cu ajutorul şi binecuvântarea Arhiepiscopiei Râmnicului, cu ajutorul altor oameni inimoşi din Vâlcea), ceremonii de reamintire. Se desfăşoară chiar lângă streaşina bisericii de lemn, veche de trei sute de ani, adusă din Maramureş de Patriarh şi pusă să străjuiască împrejurimile, „locul de promenadă al lui Dumnezeu”.
Îmi aminteşte acest lucru de faptul că şi argeşeanul Ionel Brătianu a adus din Ardeal încă înainte de Marea Unire la care el însuşi a lucrat o biserică de lemn, ctitorită, se spune, de Horea, în pericol de a fi dărâmată de autorităţile cezaro-crăieşti; a fost ridicată din nou bisericuţa la Florica, lângă Piteşti. Gesturi similare făcute de doi argeşeni ai istoriei recente a neamului, dar aş mai invoca unul: Justin Moisescu, al patrulea Patriarh al B.O.R, născut la Cândeşti-Argeş, în 2010, Patriarh între 1977 şi 1986. Apropiere de nume între cei doi patriarhi, de loc şi timp de naştere şi, mai ales, de vreme în care au păstorit Biserica Ortodoxcă Română. Doi cărturari, doi luptători.
Semnificativă mi se pare deci şi de toată lauda comemorarea anuală – iată, s-a ajuns la a cincea ediţie! în a Patriarhului Justinian. Pentru că astfel este reamintit gâdului de azi un înaintestătător al Bisericii născut pe dealurile subcarpatice, acolo unde Basarabii dintâi, înaintemergători ai Neamului, au ridicat zid de mănăstiri ortodoxe în calea prozelitismului apusean. Nicolae Alexandru Basarab l-a adus la Curtea de Argeş pe Iachint de Vicina, primul Mitropolit al Ungrovlahiei (1359-1372), a îtemeiat mitropolie, cu o Biserică Domnească uimind şi astăzi prin dimensiuni şi pictură, mişcând sufletul prin harul din cărămidă şi pictură, din turle şi din icoane. Uimind şi mişcând şi prin mormintele pe care le adăposteşte. Mircea cel Bătrân, numit admirativ astfel, chiar dacă la prima vedere ne-ar fi plăcut mai mult „cel Mare”, a dublat zidul Carpaţilor cu şiragul de mănăstiri care străjuiesc munţii, el însuşi odihnind într- una dintre ele, la Cozia.
De fapt, orice altă manifestare de felul acesta este de toată lauda şi merită plecăciunea celor de-acum şi recunoştinţa celor de mâine. Zidul de mănăstiri ale Basarabilor întemeietori era menit să stea în calea Apusului, a dorinţei acestuia de expansiune bisericească (dinspre Roma) şi politică (dinspre Budapesta) deodată. Întâlnirile precum cea de azi sunt precum mănăstirile din veac. Cu cât mai multe întâlniri care ne vor reaminti de înaintaşi vor fi organizate, nu numai la poala Carpaţilor, cu atât mai bine vom sta şi noi, cei de acum, în calea Lumii. De ani mulţi, globalizarea vine peste noi, inevitabilă, de dorit, dar cu multe bune şi cu multe rele – dez-naţionalizarea, dez-rădăcinarea, dez-românizarea fiind relele cele mai mari. Cel puţin aşa le percepem noi azi, gândindu-ne şi la cei de mâine. Uniformizării care va nivela deci aneantiza neamuri, limbi, culturi nu-i putem opune nici producţia de oţel şi tractoare, nici pe cea de grâne, dar putem rămâne un Neam prin limbă şi cultură. Şi prin reamintirea înaintemergătorilor! A Eminescului (observaţi cum cartea lui străjuieşte Limba Română, iar statuile lui, înşirate parcă dinadins de-a lungul graniţelor, înăuntru şi afară – de la Cernăuţi la Uzdinul sârbesc – străjuiesc fruntariile Ţării, dându-le tărie) şi a tuturor ca el, a Patriarhului Justinian şi a tuturor ca el (aş invoca „Istoria Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului”, apărută în 2012 la Editura AEM, pentru lista completă a mitropoliţilor Ungrovlahiei, de la întemeiere până la vremea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, ca şi pentru lista patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române). Pentru că, tot Eminescu o spune, „patriotismul nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară” (Timpul, 22 iulie 1880).
