P.Cichirdan: Bună ziua domnule profesor.
Al. Popescu Mihăeşti: Bună ziua, bine aţi venit pe la noi!
P.C: Sunteţi domnul profesor…
Al. P. M: Mă numesc Alexandru Popescu Mihăeşti, şi suntem chiar la Mihăeşti la terenul unde a fost casa părintească la care mai târziu, ca urmaş, am făcut aici o căbănuţă unde să dau câte o fugă în momentele de repaos…
P.C: Sperăm să ne prezentaţi şi nouă acest loc, care mi se pare ieşit din comun, ca frumuseţe!… florile aceastea;… cine le îngrijeşte?… sălciile!… aveţi timp şi de Forum, şi de Seniorii, şi de Facultate?…
Al. P. M: Toată viaţa mea am fost în criză de timp; niciodată nu mi-a ajuns timpul, şi niciodată nu am fost mulţimit de ceea ce am făcut. Nu m-am considerat niciodată în concurenţă cu cineva, ci în concurenţă cu mine, dacă pot, faţă de o etapă precedentă, să mă depăşesc. În condiţiile acestea, dorind să fac atât de multe, am constat că rămîn foarte multe nefăcute faţă de ceea ce am dorit eu să realizez. Însă din când în când dau o fugă aici la casa părintească, moment de relaxare, dar şi de alergătură, fiindcă tot ceea ce vedeţi aici gospodărim eu cu nevasta mea, fără a avea ajutoare din altă parte, fără a folosi oameni la lucru cu plata. Vrem ca acest „altar” să ne lege sentimentele, care să rămână tot aşa de pure ca şi energia în care au crescut părinţii mei, bunicii mei – în apropiere, aici, şi la care m-am întors ca ţăran ce sunt!… să simt mirosul de ţărână, al brazdei, pentru că investiţiile pe care le fac aici, chiar în această grădină, unde am nişte pomi fructiferi, şi mai pun şi legume, netratate chimic, investiţiile de aici costă mai mult decât dacă aş alege produsele respective din piaţă, fără, însă, efortul pe care îl fac în momentul de faţă.
P.C: Domnule profesor, v-am citit biografia şi cred că este de mare interes pentru noi să aflăm mai multe… Înainte de a discuta probleme care v-au frământat toată viaţa, aş avea o curiozitate asupra copilăriei dumneavoastră, când aveaţi şi timp liber, şi timp de muncă, şi timp de învăţătură…
Al. P. M: Tot timpul m-am implicat încă din copilărie într-o stare activă cu intenţia de a face ceva şi pentru semeni. Probabil că aici este punctul filosofiei mele, personale, pentru că aici, fiind şi şase copii plecaţi la şcoli, au fost uneori dificultăţi materiale; şi părinţii nu puteau cuprinde chiar toate cheltuielile care s-au făcut. Eu, în felul meu de a fi activ, am făcut pe furiş, căci părinţii nu mă lăsau, în clasa a I-a, un coteţ de păsări, pentru că am văzut iarna, cum găinilor agăţate prin pomi le degerau urechile. După aceea, când eram încă în clasa a III-a primară, am făcut primul grajd… Aveam fânar, dar nu aveam grajd; astfel am făcut doi pereţi de cărămidă, fără a şti cum se fabrică cărămida; fără mortar;… luam huma de jos de lângă biserică, şi, amestecând această humă cu pleavă de fân am construit aceşti doi pereţi de cărămidă după care, culegând resturi de blană din curte, scoţând cuiele din ele, am făcut şi ceilalţi doi pereţi – plus o uşă, bineînţeles fără balamale. Am folosit potloage de cârpe în loc de balamale şi, după un timp, am cercuit aceste ziduri din scândură cu beţe şi am adus iarăşi humă, şi am tencuit ca şi cum era un grajd veritabil.
P.C: Am înţeles că şi în cartea lui Nelu Barbu, „Alifantul”, apare cuvântul „potloage”, e bine potloage?
Al. P. M: Resturile acestea de la îmbrăcăminte şi încălţăminte, în graiul local, sunt bine individualizate prin acest cuvânt.
P.C: În cartea respectivă, dumneavoastră apăreţi cu numele Alex Popescu.
Al. P. M: Da, într-adevăr, m-am bucurat oricâtă smerenie aş avea!… faptul că alţii se ocupă de vieţiile oamenilor şi crează opere dramatice… Într-o piesă pe care a scris-o Nelu Barbu, profesorul de la Băbeni, apar şi eu; în piesă, el prezină momente din şcoala de acum mulţi ani în urmă, şi în care a adunat mai mulţi foşti elevi, ai acelei şcoli, dar care ulterior au urcat nişte trepte în viaţă; şi, deşi eram în generaţii diferite (fiindcă mă număram şi eu printre ei), autorul ne-a considerat una şi aceeaşi generaţie, reuşind să esenţializeze, să dea o imagine acelor vremuri.
P.C: Eu am citit piesa, şi mi-a plăcut, deoarece este una care transfigurează relaitatea, punând-o în esneţa vremurilor;… şi, deşi nu îi cunosc pe ceilalţi, dar nici pe dumneavoastră atunci, în carte păreţi mai intelectual ca ceilalţi, care mai toţi, atunci, se jucau între oi. Care este explicaţia?
Al. P. M: Da este adevărat, am avut de mai multe ori noroc în viaţă, mulţumesc lui Dumnezeu. Noi am fost 6 fraţi, fraţii mei, mai mari, au fost şi ei şcoliţi, unii cu studii superioare, alţii cu liceul. Eu fiind cel mai mic auzeam problemele vieţii lor şi îmi formam o perspectivă despre ceea ce avea să se întâmple în viaţa mea. Câteodată ei învăţau de exemplu poezii cu voce tare, iar eu reţineam mare parte din ele, astfel m-am trezit a şti poezii ce erau în manuale înainte de a fi şcolar. În plus, mama, care avea cinci clase primare, dar era dotată cu o inteligenţă şi o harnicie şi omenie deosebită; tatăl, care era cantor bisericesc!… toţi erau însetaţi de lectură, şi în biblioteca familiei aveam manuale de liceu şi în plus foarte multe cărţi de literatură naţională.
P.C: Dar această zonă, propusă pentru oraş, era încă de atunci o zonă mai „subţire” (cum zicem noi pentru zugravii „de subţire” din începutrile artelor plastice deja mai savante-sec XIX) decât cea a băbenarilor?
Al. P. M: Mihăeştiul a fost o zonă de efervescenţă culturală poate mai activă decât a băbenarilor, prin destin. Aici a avut moşie şi conac Vintilă Brătianu care era foarte preocupat de cultură şi de ideea de a ne înălţa (ca popor) prin noi înşine. El a construit aici, în vecinătate, o casă de sfat sau un cămin cultural pe care l-a dotat cu o bibliotecă foarte bine aprovizionată (de la savant la ţăranul simplu) cu blibliotecar plătit de el pentru a da îndrumări;… cu lumină electrică, pe cheltuiala lui şi pe motoarele lui, cu un salon mare pentru teatru de amatori, unde erau constituite echipe; iar aici la sanatoriu, în pădure, veneau vara ei şi cu alţi boieri cărturari, şi dădeau mari banchete câmpeneşti plătite tot de ei, substanţial. Brătianca cunoştea oamenii din sat şi nevoile lor, şi de exemplu, fata care a cusut cea mai frumoasă ie primea o vacă sau un premiu substanţial. Deasemenea mai erau alte probe sportive sau culturale,… băiatul care caştiga la trânte sau la cântat etc … aceştia primeau un cal sau lemne sau chiar teren să îşi facă o casă. Premiile erau substanţiale şi pe unii îi scoteau din sărăcie. De aceea, de-a lungul anului, sub conducerea unui mare însetat de cultură – preotul Petre Petroşanu, care slujea aici la biserică, la Măgura şi la Capul Dealului, şi care a fost întâi actor la Teatrul Naţional şi s-a preoţit pe urmă căci aşa au dorit părinţii acestuia, drept urmare, absolvind şi Institutul Teologic, acesta nu putea trăi decât în efervescenţă culturală; avea deci un cor pregătit, care se întreţinea cu „Bobeii” de la Bărbăteşti şi cu „Popianii” de la Bistriţa, avea deasemenea formaţii de dansatori pe generaţii, făcea seri culturale, discutându-se despre marii scriitori sau (şi), punându-i pe elevi să înveţe!… Am profitat de aceste adevarate manifestări culturale create de generaţia de deasupra mea, care, iată, avea un teatru şi plecau la reprezentaţii cu căruţele cu coviltiruri şi decoruri…Pe urmă am făcut şi eu după modelul lor, generaţia mea de teatru de amatori, de aici, în clasa a 7-a, astfel că marile sărbători aveau serbări organizate de mine…
P.C: Atunci, în acei ani ai copilăriei, aici era tot aşa de frumos ca acum?
Al. P. M: Din punctul meu de vedere anii copilăriei întotdeauna ţi se par frumoşi deoarece tot ce întâlneşti este inedit, descoperi ceva nou, iar pe vremea aceea nu exista nici televizor nici radio, nimic prin care să ai contact cu restul lumii. Dar în această localitate cu activitate culturală veneau boieri cu trăsuri pentru a participa la marile serbări de la lacul cu nuferi proprietate a lui Vintilă Brătianu. Am crescut în aceast mediu cutural, nu mai vorbesc că Vintilă Brătianu, nu-l laud politic, dar îl laud pentru ceea ce a făcut cultural, pornind de la ideea că meritul cuiva este ceea ce lasă în urmă, pentru semeni. A adunat de exemplu toţi copiii orfani şi i-a şcolit pe cheltuiala lui. Pe unii, în funţie de capacitate, i-a dus la şcoli superioare, iar altora le-a dat servici ca să poată trăi în viaţa lor năpăstuită.
P.C: Eu vă cunosc destul de bine, sunteţi preşedintele Forumului Cultural al Râmnicului, preşedintele Ascociaţie Seniorilor, v-am citit biografia când v-aţi sărbătorit vârsta, anul trecut; spuneţi-mi, după o viaţă de muncă, ce consideraţi dumneavoastră că vi s-ar potrivi cel mai bine ca meserie sau latură de activitate?
Al. P. M: Cred că destinul meu a fost să lucrez cu oamenii, de când recitam la şcoală poezii, de când, mai târziu, la liceu aveam trupa mea artistică, desigur, peste toate acestea de când mă consider om al Mihăeştiului. În primii ani, tatăl meu şi mama doreau să mă facă preot. M-am apucat de muzica psaltică, tatăl meu fiind „burduf” în acest domeniu, şi, deja de pe nouă ani eu ţineam slujba în locul dascălului la biserică. Aveam în gând urmarea Institutului Teologic, dar când am văzut că preoţii erau persecutaţi, copiilor de preot interzicându-le să meargă la şcoli, că sunt excluşi, realitate care a fost în multe localităţi, în altele nu, după cum conducătorii politici de atunci erau mai mult sau mai puţin inţelepţi. Atunci m-am reorientat să nu mă mai fac preot, ci să ma fac învăţator. Deci tot domeniul educaţional, în care eu să mă dăruiesc cât pot de mult, ca dascăl, transmiţând ceva semenilor mei.
Am simţit vocaţia şi plăcerea de a fi de ajutor semenilor. Mi-aş permite să spun, şi puţini m-ar crede, că atunci când am fost cadru universitar am dat meditaţii celor săraci, gratis. Sunt zeci de oameni, acum în funcţii înalte care au fost meditaţi de mine fără să le iau un ban, ba, unora, care erau mai nevoiaşi, le-am mai şi dat sub formă de împrumut, iar altora, ca şi ajutor să depăşească un anumit prag. Bineînţeles că nu făceam gratis, meditaţii, cu cei ce aveau putere economică, ideea era atunci, doar o plată convenabilă. Mi-a făcut plăcere să intru în contact mai ales cu oameni timizi, şi necăjiţi, şi să îi ajut să depăşească pragurile psihice. La facultate am avut cabinet de cercetări psihopedagogice, unde m-am implicat ca şi psihiatru sau psiholog,şi unde veneau al mine studenţii cu problemele lor de viaţă pentru sfaturi, pentru îndemnuri, pentru tratament psihic. Am avut şi două cazuri: un student şi o studentă care vroiau să se sinucidă. Studenta de care vorbesc avea părinţi medici, dar care greşiseră, căci pe un fond psihic debil şi fragil nu au dus-o la psihiatru, au dus-o la neurolog. Neurologul îi spune prima data unui bolnav psihic că e bolnav, dar acesta se crede normal şi atunci trebuie să îi câştigi încrederea din prima întâlnire, spunându-i că e normal, şi cei din jur nu au drepate; iar apoi poţi începe tratamentul fără ca el să creadă că e sub tratament, vorbind despre alţii pentru a-i da judecăţi de valoare ca să depăşească pragurile psihice.
P.C: Domnule profesor vă pun o întrebare foarte importantă, pentru mulţi: aţi făcut magie?
Al. P. M: Am făcut spiritism, magie nu. Am intrat în contact cu spiritismul acum vreo 50 de ani la o familie care vorbea cu spiritele. Am văzut cum lucrează şi după aceea şi eu, şi părinţii mei, cu mama şi cu alţi prieteni, din când în când, am făcut acest spiritism, chemând câte un spirit care ne-a fost mai apropiat, uneori de pilda pe bunica. După ce a murit mama, cu care lucram, am chemat-o şi pe ea şi am stat de vorbă cu un frate care a fost pe front; …lucrurile sunt uimitor de interesante, dar aş aborda mai puţin acest aspect căci este tabu, mai ales în credinţ noastră ortodoxă.
P.C: Eu mi-am permis să vă întreb şi mulţumesc pentru răspunsul interesant şi corect, dar vă pun, totuşi, încă o întrebare: dumneavoastră cum explicaţi această manifestare, stiinţific?… există în realitate sau este doar o putere a subconştientului?
AL. P. M: Consider că este o realitate pentru că, uneori, noi am procedat în felul următor: întrebarea era pusă în gând pentru ca cei din jur să nu o cunoască… şi doar spiritul să răspundă la ea. Au fost situaţii în care, eu, de pildă, fiind odată la Sibiu cu fraţii mei am dorit să vorbesc cu mama sau cu un frate de al meu. Mai erau în jurul nostru nişte fini care doreau să afle ceva din viitor despre copii lor. Apărea mereu un spirit care nu era rudă cu noi şi îl rugam: spirite lasă-ne căci noi vrem sa vorbim cu cutare etc. După ce a revenit de multe ori, iar eu l-am tot alungat m-am gândit că poate omul are ceva de spus şi l-am întrebat. Era un cetăţean care a murit pe front în Al Doilea Război Mondial şi care avea un nepot beţiv, bolnav de ficat, care avea deja ciroză şi despre care noi nu ştiam. El făcuse analizele la Sibiu şi nu i se desoperise ciroza. Acest spirit ne-a spus să se ducă la Tg. Mureş căci acolo o să i se descopere boala. A fost acolo, i-au descoperit-o, şi a fost tratat corespunzător… Au mai fost tot aşa lucruri comunicate despre viitor pe care noi le gândeam după ierarhia logică într-un alt chip. Acest lucru m-a făcut să cred că există această comuniune între noi şi acele suflete din lumi paralele cu anumite drepturi şi libertăţi pe care noi nu le cunoaştem şi au uneori plăcerea de a comunica cu noi, iar alteori au reţineri către această chemare. De pildă odată, chemând-o pe mama mea, cu insistenţă, nu a venit. După multe insistenţe a venit şi mi-a zis dojenitor: nu ai văzut că nu pot să vin?
P.C: A venit ea sau aţi chemat-o dumneavoastră?
Al. P. M: Rugăciunea mea de a veni era receptă de ea şi de forţele divine, dar, probabil, în acel moment avea altă sarcină.
P.C: Deci credeţi că spiritele există şi credeţi şi în materialitatea sufletului?
Al. P M: Eu cred şi în spirite şi în suflet cu atât mai mult cu cât s-a dovedit ştiinţific următorul lucru: greutatea sufletului este de 12gr indiferent la ce vârstă moare omul. Cel în pragul morţii este pe cântar şi în clipa în care iese sufletul este mai uşor cu 12 gr. La alţii prin electrografie se vede sufletul cum se înalţă ca o bilă, ca un abur.
P.C: Domnule profesor, noi, în generaţia nostră munceam (ca să câştigăm bani) când eram elevi. Am o curiozitate: am auzit atâţia oameni spunând că aţi lucrat la circ şi aţi fost mare sportiv… Cum este cu mirajul acesta al muncii?
Al. P. M Eu socotesc că unul dintre harurile pe care ţi le dă Dumnezeu este hărnicia, că ne naştem cu un grad de compentenţă mare, şi, că acest grad creşte în timpul vieţii prin diferite aspecte: cunoaştere, învăţare, exerciţiu. Am avut această plăcere a stării active, dar a unei stări active care să folosească cuiva. Din copilărie mi-am propus nişte principii care mi-au aparţinut, căci nu îmi aduc aminte să fi avut vreun model. De pildă la un moment dat mi-am pus în gînd să aflu de ce anume înjur eu. Fiind copil alergam după vacă şi mă loveam de un lemn şi înjuram, după un timp, formându-se un automatism în acest sens. După aceea am analizat la ce foloseşte această înjurătură; am luptat cu mine însumi să nu o mai fac. A durat foarte mult până să scap de această carenţă pentru că se formase acel automatism. Asta era pe la 9 ani!…Pe la 12 ani m-am consultat pe mine însumi şi mi-am zis: „de ce mint”? Dacă eu minţeam pentru faptele mele înseamnă că ele nu sunt cele rezonabile. Am constatat că nu minţisem niciodată pentru a mă apară pe mine şi faptele mele. Minţisem la sugestia altora, de exemplu verişori sau prieteni, care îmi spuneau să zic că am fost cu ei. Apoi mi-am promis să nu mai mint. Nu a fost uşor, căci am intrat în confilct ba cu cei ce vroiau laude fără să le merite, ba cu cei ce au urcat nişte trepte şi credeu că întâmplarea urcării, acestor trepte, este şi merit, confundând succesul cu meritul.
Odată am minţit, după ce am terminat facultatea, minţind chibzuit, calculând minciuna să aibă efect. Un coleg de al meu vâlcean, coleg de liceu pedagogic şi coleg de facultate, de grupă, care învăţa bine şi care învăţa cu mine (aveam 3 colegi care învăţau cu mine, pe notiţele mele, în sesiunile de examene), înainte de examenele de licenţa, şedeam la facultate şi ne întrebam cine va fi în comisia de licenţă. Acest coleg al meu, care acum nu mai trăieşte, era de fel din Bistriţa şi a aflat că în comisie, la pedagogie, va fi conferenţiară decăniţa noastră, Giurgia Maria. El a spus că nu îi e frică de Maria, că Maria e proastă. A auzit un asistent şi i-a spus profesoarei, care şi-a propus să nu îl treacă niciodată la licenţă. Era un act de nedreptate căci pe mine şi pe alţii nu ne satisfăcea cursul profesoarei. Noi făcuserăm liceul la pedagogic şi cursul ei ni se părea sub acel nivel, deşi ea avea doctoratul la Moscova. Examenul era oral şi Maria l-a trântit de dragul de al trânti şi a zis: cât voi trăi eu el nu va lua licenţa. Pe atunci nu aveai voie să dai licenţa, decât de două ori. Atunci eu mi-am propus să îl salvez. M-am dus să văd orarul conferenţiarei şi am văzut că are pauză o oră de curs; mi-am inchipuit că nu va pleca acasă şi mi-am pregătit o minciună. Toţi colegii mei îmi scriau, la Mihăeşti, şi eu ştiam pe unde sunt repartizaţi şi care e problema lor. M-am dus cu o floare la profesoară; m-a întrebat ce ştiu de colegi, întâi m-a întrebat de două studente care îi erau mai dragi, i-am spus, pe urmă am adus vorba de colegul meu şi i-am spus numele. Când am vrut să vorbesc de el, dumneaei, a făcut o grimasă ca şi cum: nu o interesa. I-am sups că e foarte bolnav de plămân, are o cavernă şi că mai are foarte puţin de trăit, şi că îi pare rău că nu a apucat să îşi ia şi el licenţa, ca să îi scrie pe cruce profesor. A impresionat-o şi nu l-a mai „trântit”, iar acesta a meritat, căci a ajuns lector universitar, deci era un om al cărţii.
Pe mine, faptul că nu am minţit, m-a răsplatit Dumnezeu… Eram la Sibiu la un frate ce avea o soţie doctoriţă şi el lucra în învăţământ. Ea m-a întrebat cum mă simt cu sănătatea şi i-am spus că odată am urinat mai colorat. De atunci doctoriţa m-a tot îndemnat să mă duc să fac analize. Mi-a tot dat telefon în ianuarie, aprilie, etc. M-am gândit să îi spun că am fost ca să se liniştească ea. Dar începeam să mint, deci mă degradam prin încălcarea principilor. Numai la îndemnul ei m-am dus să îmi fac analizele şi …aveam deja cancer la vezica urinară, în faza a doua. Minciuna mi-ar fi adus moartea de acum 10 ani. La doctor am descoperit cancerul pe care l-am operat şi sunt şi acum în viaţă.
P.C: Nu mi-aţi spus cum a fost când rupeaţi lanţuri… la circ!
Al. P. M: Un frate de al meu, mai mare, care murise pe front văzuse un program de circ. Avea har în a povesti şi a reprezenta fenomenul şi povestea ce văzuse la circ: mers în mâini, flic flac, salt mortal etc. Povestind el aceste lucruri, eu îmi imginam mişcările fiind copil de vreo 5-6 ani. Din acel moment m-am apucat să fac gimnastică acrobatică fără să fi văzut vreodată aşa ceva. După vreo 2 luni deja puteam merge în mâini şi mergeam printre vecini astfel încât s-au mai luat şi alţii după mine. Apoi am făcut foarte multă gimnastică pentru flexibilitatea organismului. Când m-am înscris la Liceul Pedagogic din Râmnicu Vâlcea am văzut prima dată Circul Bernea. Am fost la ei, am demonstrat în arenă, şi au vrut să mă angajeze ca circar, căci aveam stofă doar că mişcarile mele erau mai brute şi necizelate. Ulterior am invăţat să ţin şi gamba întinsă etc. Colegii mei din liceu îmi ziceau Sandi Bernea după acele demonstraţii la circ. După aceea m-am gândit la altceva; eu am fost timid şi fricos prin structura mea, comparându-mă cu cei de vârsta mea, când vedeam că sunt mai fricos decât ei. Atunci mi-am zis că dacă o să învăţ să boxez şi să fac greco romane nu o să îmi mia fie frică de ticăloşii aceia care te agaţă şi îţi iau banii şi îţi dau două palme cum se întâmpla în Vâlcea noastră, unde erau găşti din acestea. M-am apucat în acel moment de gimnastică, de forţă. Mi-am făcut din două lemne de salcâm bară fixă pentru gimnastică, mi-am făcut paralele la fel, ridicam bolovani, mă băgam la muncile cele mai grele ca să îmi dezvolt forţa. Cu timpul s-a constatat că forţa mea era mai mare decât cea normală pentru greutatea corpului meu. Am făcut şi box la Casa Armatei din Râmnicu Vâlcea, am făcut şi lupte greco romane cu doi oameni, unul din Vâlcea, Mihai Weber şi altul cu o istorie demnă de o lucrare scrisă, lucrase la circ apoi se căsătorise cu cineva de la noi din Mihăeşti, făcuse şi lupte greco romane şi box, era pensionar. Acesta rupea lanţuri şi zicea că eu aveam forţa mai mare ca a lui şi m-a pus într-o situaţie prin care să trec de un prag psihologic şi să rup şi eu un lanţ. Veneam pe jos din Râminc, ne-am oprit la cârciumă, unde erau nişte care cu lemne şi oamenii intraseră să bea o ţiucă, şi el mi-a zis: domnu Sandu, hai să bem o ţuică. Eu am zis că nu am baini; a zis şi el că nu are bani, dar că vom face în aşa fel încât să avem pentru cât ne trebuie de o ţuică! S-a uitat la carele cu lemne, a văzut un lanţ pe care el l-ar fi putut rupe, bănuia că şi eu îl puteam rupe, şi a intrat în cârciumă şi a strigat: El (eu) e tânărul acrobat care poate să rupă lanţuri! Se uita lumea la noi şi au făcut pariu pe băutură. S-a dus şi a luat lanţul acela şi m-a pus să îl rup eu fiind disperat că ştiam că nu-l pot rupe. De spaimă, am tras cu putere şi s-a rupt. Am băut o ţuică, dar am depăşit pragul psihologic. Altă dată, a venit un mare, mare om – puternic, care fusese campion la lupte şi la box, Titi Boldescu, avea 130 de kilograme. Din când în când venea să-şi demonstreze forţa iar biletele de la intrare îi rămâneau lui. Am mers la o sală mare lângă gara din Râmnicu Vâlcea, se numea „La bombă”, care era o magazie mare unde a făcut demonstraţia şi tinerii strigau Sandi Bernea! Mi-a dat lanţul pe care el îl lega peste piept şi îl rupea. Eu l-am rupt în mâini. Atunci el a luat un alt lanţ şi mi-a şoptit la ureche să nu îl rup că îl compromit pe el şi că îmi dă 100 de lei, cu o voce disperată de parcă şi acum o aud în ureche. M-am prefăcut că nu pot să îl rup, apoi el l-a rupt iar la final a venit să îmi dea suta de lei pe care nu am prmit-o căci aceea era existenţa lui. La facultate s-au făcut multe chefuri pe ruperea lanţurilor.
P.C: Erau lanţuri normale?
Al. P. M Lanţuri normale de la magazin. Mergeam la magazin şi luam un lanţ care îl puteam rupe, mergeam la restaurnatul „La căţeaua leşinată”, cum se numea, iar ei, colegii luau o bucată de lanţ din ăsta şi făceau pariuri cu ofiţerii care erau acolo, de la academie, şi care aveau bani.
P.C: Dar nu aţi lucrat la circ?
Al. P. M: La circ am demostrat la cîteva reprezentaţii, cu Circul Bernea.
P.C. Domnule profesor vă mulţumesc pentru moment şi vom relua conversaţia într-un alt cadru.
