INTERVIU CU NARCIS DORIN ION, MANAGERUL MUZEULUI NAȚIONAL PELEȘ DIN SINAIA

Liliana Popa: Domnule Narcis Dorin Ion, sunteţi un istoric recunoscut nu numai în țară, dar și un om de artă și cultură. Nu doar cercetarea a fost și este segmentul care vă preocupă. De-a lungul timpului ați fost și, iată, sunteți și azi directorul unui muzeu, și nu unul oarecare, ci chiar al Muzeului Național Peleș.

Narcis Dorin Ion: În primul rând, țin să vă mulțumesc pentru invitația de a realiza acest interviu despre un domeniu în care activez de mai bine de două decenii. În anul 1997 am terminat, ca șef de promoție, Facultatea de Istorie a Universității din București, luându-mi licența, sub coordonarea profesorului Ioan Scurtu, cu tema Partidul Național Țărănesc – Anton Alexandrescu, un subiect inedit despre unul dintre partidele satelite ale comuniștilor în anii preluării puterii (1945-1948), lucrarea fiind publicată ulterior în mai multe numere din „Revista Arhivelor”. Am urmat apoi, la aceeași facultate, în 1998, studiile de masterat, finalizate printr-o lucrare dedicată lui Gheorghe Tătărescu și Partidului Național Liberal (1944-1948), în care am urmărit evoluția celui de-al doilea partid aliat al guvernului condus de dr. Petru Groza. Am fost și preparator la Facultatea de Istorie, unde am avut bucuria să lucrez direct cu studenții, în pregătirea seminariilor la cursurile generale susținute de profesorii Ioan Scurtu, Dinu C. Giurescu și Mihai Retegan, de care mă leagă amintiri de neuitat.

Liliana Popa: Deci, inițial, ați început cu studiul istoriei contemporane a României?

Narcis Dorin Ion: Exact, și se părea că acesta îmi era drumul, dar destinul a făcut să mă îndrept și spre un alt domeniu: cel al istoriei artei, monumentelor istorice și patrimoniului, căruia i-am dedicat întreaga mea energie. Dar, așa cum se întâmplă în viață, sunt decizii care îți pot schimba un întreg parcurs biografic și, în cazul meu, una dintre ele a fost aceea de a renunța la postul de la Facultate, cu mare regret, și de a mă angaja, în februarie 1999, la rugămintea profesorului Mihai Retegan, ca redactor la Editura Fundației Culturale Române, condusă pe atunci de regretatul scriitor Costache Olăreanu, în timp ce Fundația Culturală Română îl avea în frunte pe scriitorul Augustin Buzura. A fost pentru mine o nouă școală, în care am învățat ce înseamnă nu numai munca de redactor de carte (o meserie, pe acele vremuri!), dar am putut observa direct care este drumul de la manuscris la cartea tipărită, spectacol fascinant din care am avut multe de învățat. În plus, aici am avut ocazia să cunosc scriitori, artiști, istorici și oameni absolut fermecători.

Liliana Popa: De cine vă amintiți, în mod special?

Narcis Dorin Ion: Aș povesti aici despre o întâlnire care mi-a schimbat viața profesională: aceea cu regretatul academician Răzvan Theodorescu, plecat recent din această lume, un savant cu o operă istorică a cărei valoare străbate timpul. Am fost redactorul unei cărți speciale a domniei sale, Picătura de istorie, apărută în toamna anului 1999, prilej cu care am lucrat împreună timp de o jumătate de an și de atunci i-am rămas aproape, bucurându-mă de nesecatul izvor de cunoștințe care era și colaborând, din anul 2001, și instituțional, în cadrul Ministerului Culturii și Cultelor, unde am câștigat un concurs fără ca ministrul, Răzvan Theodorescu, să știe că îmi doream să lucrez acolo. Cum avea dreptul să își formeze o echipă, a fost foarte surprins că nu am apelat la domnia sa pentru a mă angaja la Minister și a evocat acest lucru, de mai multe ori, la unele dintre lansările mele de carte.

Liliana Popa: Știu că ați realizat și o carte de interviuri cu profesorul Răzvan Theodorescu.

Narcis Dorin Ion: Da, se întâmpla în anul 2015, când am făcut înregistrarea acelor interviuri, iar cartea a apărut în 2017 și i-am dat titlul Despre cultura de ieri și românii de azi. Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu. Este o lucrare care venea în continuarea unui proiect personal închinat unor istorici cu care colaborasem îndeaproape. Cu un an înainte, în 2016, apăruse volumul Portretul unui aristocrat al spiritului. Convorbiri cu academicianul Dan Berindei, iar mai înainte publicasem un amplu interviu cu istoricul și genealogul Mihai Dim. Sturdza. În anul Centenarului Marii Uniri, 2018, am reușit să tipăresc Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu, în care am reconstituit viața și opera fostului meu profesor de la Facultatea de Istorie, căruia i-am fost și asistent o perioadă. În fond, aceste trei cărți constituie un alt fel de biografii, personale și intelectuale, ale celor trei mari istorici contemporani – fiecare cu personalitatea sa aparte, cu destine care s-au intersectat – și mă bucur nespus că am avut șansa unică să culeg aceste mărturii despre cultura și istoriografia română în veacul XX și să le pot prezenta cititorilor în forma unor elegante volume.

Liliana Popa: Să ne oprim, vă rog, la prima dumneavoastră carte, care a fost prefațată chiar de academicianul Răzvan Theodorescu!

Narcis Dorin Ion: Da. Prima mea carte de autor, Castele, palate și conace din România, a apărut în decembrie 2001, la Editura Fundației Culturale Române, când eu nu mai lucram acolo, și aici am avut întregul sprijin al ministrului Răzvan Theodorescu, care nu numai că a făcut prefața volumului, subliniind importanța temei pe care o propuneam în premieră, dar a și ajutat la tipărirea ei prin sponsorizarea acordată de Ministerul Culturii. A fost un gest pe care nu îl uit și care a făcut ca această carte – al cărei prim tiraj s-a epuizat în două luni – să fie retipărită în alte două ediții, semn că subiectul era interesant pentru foarte mulți cititori. Am lansat-o în februarie 2002, la Palatul Suțu, clădire emblematică a Bucureștiului, și au prezentat-o trei membri ai Academiei Române: Dan Berindei, Constantin Bălăceanu Stolnici și Răzvan Theodorescu, fapt care m-a onorat peste măsură și pentru care le-am rămas mereu recunoscător, cu atât mai mult cu cât și alte cărți ale mele au fost lansate tot de domniile lor: Mogoșoaia. Trei secole de istorie (în 2003, la palatul Mogoșoaia și la Sala Dalles, alături de Dan Nasta, Dinu C. Giurescu și Radu Ionescu), București. În căutarea Micului Paris (în 2003, la sediul Ministerului Culturii), Elitele și arhitectura rezidențială în Țările Române (în 2011, la Palatul Cantacuzino, alături de doamna academician Georgeta Filitti și de regretatul genealog Mihai Dim. Sturdza), Palate din București (tot la Palatul Suțu, în 2013, împreună cu doamna Georgeta Filitti) sau Carol al II-la. Portretul unui rege (în 2013, la Hanul lui Manuc).

Liliana Popa: Văd că istoria Bucureștiului și a monumentelor sale v-a preocupat permanent.

Narcis Dorin Ion: Deși sunt născut la Pitești, de la 18 ani mi-am petrecut studenția și tinerețea în București, oraș a cărui istorie m-a fascinat dintotdeauna și ale cărui monumente – fie ele clădiri publice, palate regale sau aristocratice, case boierești ori monumente de for public – le-am descoperit singur prin lungile mele peregrinări pe străzile și prin cartierele Capitalei. Pasionat de arhitectură și atras de palatele regale și de casele boierești al căror stil a dat cândva orașului supranumele de „Micul Paris”, am căutat să evoc aceste clădiri nu doar printr-o descriere seacă, ci și printr-o incursiune în istoria lor și a familiilor care le-au ctitorit și locuit până la instaurarea comunismului nivelator în țara noastră. Imaginațivă că toate aceste reședințe urbane evocau o lume aparte, un univers propriu comanditarilor elevați din Belle Époque sau din perioada interbelică, adăpostind valoroase colecții de artă și prețioase biblioteci, risipite aiurea în anii „puterii populare”, când au devenit pline de chiriași pentru care ele nu mai reprezentau decât un simplu spațiu locativ. Multe dintre ele au fost demolate în anii comunismului, iar altele, la fel de multe, după 1990, pentru a face lor unor noi dezvoltări urbane, ce nu mai au nimic comun cu Bucureștiul de altădată. Cercetând aceste clădiri și istoria lor, am reușit să scriu câteva cărți: București. În căutarea Micului Paris (2003), Monumente din București (2012), București. Memoria unui oraș / Bucharest. Memory of a City (2012) sau Palate din București (2013).

Liliana Popa: Știu că ați fost director al Muzeului Naţional Bran, unde au fost probleme și unde, în ciuda adversităţilor, v-aţi impus punctul de vedere, aţi revigorat un muzeu care ajunsese uitat de lume, schimbările de proprietate v-au obligat să retrageţi întreaga colecţie, care nu aparţinea proprietarilor, în clădirea Muzeului Vămii Medievale, aţi reorganizat aici totul de la zero, aţi deschis expoziţii….

Narcis Dorin Ion: În vara anului 2002, arătând că are încredere în mine, ministrul Răzvan Theodorescu m-a numit director al Direcției Muzee, Colecții, Arte Vizuale și am colaborat perfect în acel mandat ministerial al său în care s-au înființat nu mai puțin de 16 muzee, ceea ce nu e puțin lucru într-o țară în care grija pentru patrimoniu, pentru trecutul istoric nu pare a fi pe primul plan. Știu că nu l-am dezamăgit, mi-am făcut treaba cum am putut mai bine și în toamna anului 2003 traseul meu profesional se schimba din nou, tot datorită lui Răzvan Theodorescu. Ce se întâmplase? În primăvara și vara lui 2003, la castelul Bran avuseseră loc două sustrageri de patrimoniu, situație nouă cu care se confrunta Ministerul Culturii și Cultelor și pe care a încercat să o rezolve prin numirea unui nou director la Muzeul Național Bran: Florin Ionuț Filip, în vară, și, din 3 octombrie 2003, eu. Am găsit la Bran o stare conflictuală cu care nu mai fusesem confruntat până atunci, o atmosferă grea într-un colectiv dezbinat, cu un director demis, Mihai Raul, care a și murit în primăvara anului 2004, și cu un fost director, Ioan Prahoveanu, care nu se obișnuise cu statutul său și făcea tot felul de reclamații nefondate, doar cu speranța deșartă că va fi repus în funcția din care fusese destituit la începutul anilor ʼ90. Astfel am intrat, la 29 de ani, într-un lung parcurs administrativ (am fost director al Muzeului Național Bran timp de 13 ani, până în aprilie 2016), care mi-a dat numeroase satisfacții în plan științific și muzeografic, dar m-a pus și în situații aproape imposibile, ce au presupus lungi procese cu Primăria comunei Bran, pentru recuperarea unui teren ce aparținea statului și pe care își desfășurau activitatea numeroși comercianți de suveniruri. Acel proces l-am câștigat în instanță după nu mai puțin de 11 ani de judecată!

Liliana Popa: Când a fost retrocedat castelul Bran?

Narcis Dorin Ion: În luna mai 2006, în cadrul unei ceremonii speciale desfășurate în sala de muzică a castelului Bran, au fost semnate decizia de retrocedare și acordul de funcționare a Muzeului Național Bran, parafat de ministrul Adrian Iorgulescu și arhiducele Dominic de Habsburg, fiul principesei Ileana a României, care redevenea – alături de regretatele sale surori, Maria-Magdalena Holzhausen și Elisabeth Sandhofer – proprietarul castelului de la poalele Bucegiului. În aceste condiții, am mai administrat castelul Bran până în vara anului 2009, continuând programul pe care îl desfășuram la muzeu din toamna lui 2003: am organizat anual mai multe expoziții temporare, am îmbogățit expoziția permanentă, am organizat zece sesiuni științifice dedicate reginei Maria, am publicat cărți, broșuri și alte materiale de prezentare a colecțiilor muzeului. Tot la Bran – și dintr-un motiv prozaic, în castel neexistând, până la venirea mea ca director general, grupuri sanitare pentru personal și pentru turiști – am fost nevoit să demarez un amplu proces de restaurare și reamenajare: construirea unor grupuri sanitare în castel, pentru personal și pentru vizitatori, alimentarea cu gaz metan a castelului, realizarea unui gard împrejmuitor al întregii proprietăți și – lucrul cel mai complicat – restaurarea complexului „Vama Medievală Bran”, care se afla, de ani de zile, într-o stare avansată de ruină.

Liliana Popa: În clădirea Muzeului Vămii Medievale, aţi reorganizat totul de la zero, aţi deschis expoziţii….

Narcis Dorin Ion: Exact. Și aici a fost o premieră în plan național: evacuarea patrimoniului dintr-un mare muzeu național, reorganizarea instituției (cu complicata redistribuire a personalului) și organizarea, într-un timp record, a unui nou muzeu în clădirile Vămii Medievale, cu patrimoniul cultural mobil care aparține, conform legii, statului român. Și aici vorbim de două categorii de patrimoniu: cel care fusese expus în castelul Bran sau care se afla în depozitele muzeului – care provenea parte din patrimoniul regal, parte din achizițiile statului de după 1957, când s-a înființat Muzeul de Artă Feudală în castel –, și cel care aparținea Secției Etnografice a Muzeului Național Bran, piese etnografice de mare valoare pentru zona Bran-Moeciu. În aceste condiții, în 31 mai 2009, am inaugurat – în prezența ministrului Culturii, Toader Paleologu, a oficialităților județene și locale, dar și, spre bucuria mea, a numeroși directori de muzee din țară – noua expoziție permanentă a muzeului în clădirea principală a ansamblului „Vama Medievală Bran”, recent restaurată, iar în dependințele sale am organizat noile depozite de patrimoniu. Din păcate, după doi ani de la plecarea mea la Peleș, în vara lui 2018, muzeul a fost evacuat și din această clădire, funcționând azi într-un sediu impropriu care nu mai are nicio legătură istorică cu castelul și cu ansamblul medieval de la Bran.

Liliana Popa: Revenind acum la cariera dvs. științifică, v-ați susţinut teza de doctorat cu tema Elitele şi arhitectura rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX), o teză despre castelele şi palatele nobilimii române, majoritatea lăsate în paragină.

Narcis Dorin Ion: Da,o temă foarte dragă mie, încă din studenție, când am cercetat, la Arhivele Naționale ale României, fondul Castele și palate regale, de unde am extras documentația necesară redactării primei mele cărți dedicate castelelor și conacelor din țară. Am insistat asupra domeniului nou de cercetatre pe care îl inaugurasem și am aprofundat subiectul în cadrul acestei teze de doctorat, susținută în anul 2006 în fața unei comisii formate din academicienii Dan Berindei, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu și profesorul coordonator Ioan Opriș, reputat specialist în istoria patrimoniului nostru. Din amplul material al tezei – în care am tratat istoria arhitecturilor rezidențiale din cele trei provincii românești, pe baza unor documente inedite de arhivă, a unei vaste bibliografii, dar și a unor interesante investigații de istorie orală, cu descendenții boierimii române pe care am avut șansa să îi cunosc –, am publicat în 2011 cartea pe care o evocați mai sus, lucrare distinsă, doi ani mai târziu, la categoria istoria artei, cu premiul „George Oprescu” al Academiei Române. Este, în fond, nu doar o carte de istorie, de istorie a artei și a arhitecturii de pe aceste meleaguri, dar și una care privește istoria și genealogia familiilor boierești și aristocratice, alături de istoria mentalităților, pentru că am tratat reședința boierească, aristocratică sau regală, urbană sau rurală, ca pe un mic univers în care s-au dezvoltat aceste familii, în care s-au născut, au trăit, au iubit și au murit, în care au creat, în care au colecționat bunuri artistice și inestimabile valori bibliofile, în care au luat decizii politice importante pentru țară. De aceea, pentru mine – care colecționez frenetic vechi fotografii și cărți poștale ale acestor clădiri – subiectul pare a fi inepuizabil și provocator, cu atât mai mult cu cât soarta acestor edificii cândva private – devastate de comuniști după 1949 și transformate în sedii de C.A.P.-uri, de I.A.S.-uri, de spitale, de orfelinate sau, în cazurile cele mai bune, de școli și de primării – a fost și mai tristă după 1990 și, mai ales după anul 2000, oricât ar părea de paradoxal, când multe dintre castelele și conacele spațiului românesc au căzut pradă uitării și ruinării, parcă adeverind încă o dată zisa lui Jean Cocteau: „LʼOrient commence là oú lʼon cesse dʼentretenir”. Și e mare păcat, pentru că – dacă le-am fi știut păstra, restaura și pune în valoare – am fi putut avea azi o rețea de unități de cazare în astfel de clădiri istorice, cum sunt câteva exemple notabile, dar atât de puține, în țară: conacul lui Maldăr din Măldărești, în Vâlcea, de fapt o ctitorie a Pleșoienilor, conacul Polizu din Maxut, în Iași, conacul Daniel din Tălișoara, în Covasna, și tot în acest județ conacul Mikes din Zăbala, castelul Haller din Ogra, în Mureș ori conacul Hagienoff din Manasia, în Ialomița, ca să nu citez decât exemplele unde restaurarea și valorificarea au fost un succes garantat în timp.

Liliana Popa: După ani petrecuţi la conducerea unor muzee, ce considerați că lipseşte şi ar trebui făcut de urgenţă la nivel naţional în acest domeniu ?

Narcis Dorin Ion: Anul acesta împlinesc 20 de ani de când conduc muzee și am avut șansa să coordonez activitatea a două instituții naționale subordonate Ministerului Culturii, fiecare cu câte 140 de angajați, care aveau ca puncte centrale de atracție trei castele, Bran, Peleș și Pelișor, monumente istorice de o valoare excepțională pentru România. Nu știu dacă e mult sau puțin, dar în cele două decenii mi-am făcut o idee despre ce este plus sau minus în acest domeniu delicat al culturii, vitregit financiar în toate vremurile, interesant pentru mulți sau pentru puțini turiști, români ori străini, dar care păstrează, tezaurizează, conservă, protejează și valorifică expozițional și publicistic un patrimoniu mobil și imobil ce constituie zestrea noastră culturală și de civilizație. În fond, cele mai mari valori culturale ale noastre sunt adăpostite în cele peste 600 de muzee din țară, fie ele de rang național, regional, județean sau local, dintre care mai puțin de un sfert sunt acreditate și funcționează conform legislației în vigoare. Ca vechi membru al Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, am putut observa problematica complicată cu care se confruntă muzeele mari și mici ale țării. Mulți reclamă lipsa unui cadru legislativ unitar (ne chinuim de ani de zile să finalizăm acel Cod al Patrimoniului), care să fie respectat de toate autoritățile, centrale, județene sau locale, și care să protejeze aceste instituții în fața măsurilor nu de puține ori abuzive ale unor șefi locali, care postulează comasări și desființări de instituții, fără a avea o soluție pentru patrimoniul constituit de decenii al acestora, valoros pentru istoria locală sau regională. Subfinanțarea cronică duce automat la subdezvoltare, cu repercusiuni negative asupra protejării patrimoniului, care nu se poate face doar cu pasiune și bune intenții. Tot așa, nici restaurarea patrimoniului imobil și mobil nu se poate face fără resurse, iar accesarea fondurilor europene la acest capitol este mai mult decât modestă. Și ar mai fi atâtea de spus…

Liliana Popa: Complexul Muzeal Peleș este unul dintre cele mai importante din țară avînd în vedere patrimoniul său. Care sunt noutățile, ce nu știu încă cei care au văzut sau revăzut Castelul Peleș?

Narcis Dorin Ion: Firesc, Muzeul Național Peleș – instituție publică de cultură în subordinea Ministerului Culturii, care administrează cele două castele-monument de categoria A, Peleș și Pelișor – este unul dintre cele mai importante și mai vizitate din țară, și aceasta se datorează în primul rând specificului său: muzeu de istorie și artă, emblemă a istoriei regalității din România, muzeu memorial dedicat regilor și reginelor României, adăpostit în cel mai valoros castel al țării, care nu încetează să își uimească vizitatorii, străini sau români, și care rămâne și astăzi un important reper artistic și architectural al fenomenului istorismului european. Așadar, un monument cu valoare europeană, unic în țară și în Sud Estul Europei, care a păstrat numeroase colecții de patrimoniu de o mare diversitate și de o necontestată valoare artistică, cele mai multe colecționate de regele fondator de dinastie, Carol I. Cea mai recentă apariție editorială a Muzeului Național Peleș este Comorile Peleșului, un catalog de 740 de pagini, bogat ilustrat și temeinic documentat, tipărit în condiții speciale, care prezintă iubitorilor de artă și istorie tocmai aceste colecții în ce au ele mai spectaculos și valoros. Cât despre surprizele pe care le rezervă cele două castele regale din Sinaia, îi pot asigura pe cititori că – de șapte ani de când conduc acest muzeu, din 2016 – am putut constata direct bucuria cu care turiștii revizitează Peleșul și Pelișorul, descoperind de fiecare dată lucruri interesante, povești noi, detalii peste care au trecut altădată, noi expoziții temporare și elegante apariții editoriale ce valorifică istoria regalității noastre, a celor două reședințe montane și a celor peste 60.000 de piese de patrimoniu artistic pe care la administrăm.

Liliana Popa: Muzeul Național de Artă al României a organizat, în 2022, o „Întâlnire la muzeu”, în Sufrageria Palatului Regal din București, unde ați fost invitat de onoare. A fost un dialog între dumneavoastră, Narcis Dorin Ion, directorul Muzeului Național Peleș, și Călin Stegerean, directorul MNAR.

Narcis Dorin Ion: Am fost onorat să fiu invitat, în 28 iunie 2022, la Muzeul Național de Artă al României pentru a tine o conferință despre regele Carol al II-lea al României, un personaj controversat al istoriei noastre contemporane, asupra căruia m-am aplecat încă din studenție, când, în 1995, profesorul meu, Marcel-Dumitru Ciucă, m-a luat părtaș la editarea celor șase volume de Însemnări zilnice ale suveranului. Intram astfel, în urmă cu aproape trei decenii, într-un univers fascinant, într-o viață plină de aventuri a unui personaj regal, fost prinț rebel, devenit în vara anului 1930 rege al României Mari, pentru un deceniu la finele căruia vedea sfărâmată integritatea teritorială a țării sale. De la finele anului trecut am reluat tipărirea jurnalului regal într-o nouă ediție, la Editura Publisol, care se bucură de atenția cititorilor. În timp, cercetarea arhivelor și a unei vaste bibliografii a dus la publicarea mai multor studii și chiar a unei cărți, în 2013, care m-au apropiat de mult hulitul rege-playboy (ca să citez titlul cărții unui istoric american) pe care am căutat să îl înțeleg în toată complexitatea firii sale.

Liliana Popa: Dialogul a fost fascinant urmărindcontribuția regelui Carol al II-lea la edificarea climatului cultural efervescent din perioada interbelică, dar și poziția sa de beneficiar și victimă a climatului politic din România anilor ’30.

Narcis Dorin Ion: Farmecul dialogului a fost dat de substanța temei propuse, controversele în jurul acestui rege-ctitor nefiind deloc puține și, de cele mai multe ori, chiar în medii cu pretenții, colportate fără un studiu atent al problemelor dificile cu care s-a confruntat în cei zece ani de domnie. A fost om, în primul rând, supus greșelii și păcatului, și-a asumat o tinerețe care a ieșit din tiparele și din statutul Casei Regale, a încălcat voit multe reguli, s-a căsătorit morganatic cu Zizi Lambrino, la Odessa, în 1918, după ce a dezertat de pe front, a renunțat de trei ori la tron pentru ce credea el a fi iubita momentului sau femeia fatală a vieții sale, Elena Lupescu, cu care se va și căsători în vara lui 1947, pe meleaguri braziliene. Cu toate acestea, revenit în țară în 8 iunie 1930 și proclamat rege, într-un entuziasm general, a avut și realizări, nu puține, în domeniul culturii și urbanismului, dorința sa sinceră fiind aceea de ridicare a poporului său la un înalt standard de civilizație. Oricâte păcate ar fi săvârșit în plan politic, nu puține și acestea, nimeni nu îi poate contesta inteligența superioară, cultura vastă, dorința de modernizare a societății românești, implicarea directă în actul de guvernare (deși statutul de monarh nu îi cerea acest lucru) tocmai pentru a urgenta anumite lucruri, colaborarea cu marii scriitori, intelectuali și artiști ai vremii și uimitorul său mecenat cultural, care îi venea dintr-o vocație lăuntrică și în care a rămas inegalabil, meritându-și pe deplin titlul de „Voievod al Culturii”.

Liliana Popa: Sunteți autorul unei monografii în cinci volume despre regele Carol al II-lea al României.

Narcis Dorin Ion: Apropiindu-mă de acest personaj fabulos al istoriei noastre și adunând, de peste un sfert de veac, o vastă documentație (din arhive publice și din colecții private, dublată de cercetarea unei ample bibliografii), am reușit în anul pandemic 2020 să redactez o monografie cu titlul Carol al II-lea al României. Un rege controversat, în care – în cele cinci volume însumând 2.138 de pagini, bogat ilustrate cu imagini puțin cunoscute – prezint nu numai biografia regelui, văzut în legăturile sale cu familia, cu clasa politică, cu oamenii de cultură, cu diplomația și armata epocii, dar și fresca României interbelice în deceniul domniei sale, sub toate aspectele politice, economice, diplomatice, militare, culturale sau de civilizație. Ce am reușit, vor decide cititorii, acum și mai târziu, dar cel puțin am avut îndrăzneala de a prezenta și părțile bune, nu numai aspectele negative din viața și domnia ultimului rege al României Mari, pe baza unor documente inedite, a unor surse bibliografice variate, care arată că lucrurile nu au stat chiar așa cum au fost prezentate înainte de 1989 și chiar și după această dată. Dacă nu ne dezbărăm de clișeele epocilor trecute și nu analizăm viața și faptele suveranului în contextul dificil al epocii interbelice, când totalitarismele de dreapta și de stânga ne înconjurau și își vor da mâna pentru distrugerea României, nu ne putem forma o imagine cât de cât clară. Recursul la documentul de arhivă, la sursa primară, la izvoarele istorice editate după 1990 m-a ajutat să conturez nu numai viața lui Carol al II-lea, dar și epoca sa, deceniul în care România a cunoscut o dezvoltare care era dată ca exemplu și în manualele de istorie din vremea comunismului, unde anul 1938 era prezentat ca vârful dezvoltării economice a țării. După 1990, raportarea la interbelicul recuperat livresc a dus la o imagine idilică a acelei epoci, strălucită din punct de vedere cultural, dar care avea destule hibe în plan politic, evident infinit mai benigne decât ce a urmat după abdicarea forțată a regelui Mihai I.

Liliana Popa: În anul sărbătoririi centenarului Marii Uniri ați atras atenția asupra unei realități – făuritorii României Mari, în special Regele Ferdinand I al Românei, Regina Maria a României și Ion I.C. (Ionel) Brătianu nu au monumente … Capitala României încă nu se poate mândri cu astfel de realizări. Ați declarat în presă: „Din păcate – și nu e prima dată când spun acest lucru –, principalul făuritor al României Mari, Ionel Brătianu, nu are încă în București o stradă care să-i poarte numele, ceea ce nu ne face deloc cinste. Poate că măcar în acest an aniversar, 2018, cineva se va gândi să dea numele acestui mare român unui bulevard important al Bucureștiului”.

Narcis Dorin Ion: Din păcate, nici azi, când realizăm acest interviu, la cinci ani de la aniversarea Centenarului Marii Uniri, situația nu s-a rezolvat în ce-l privește pe marele om politic Ion I.C. Brătianu, cel care ne-a condus destinele în anii Marelui Război, contribuind decisiv la realizarea Unirii celei Mari și a reformelor administrative ce au dus la unificarea concretă a României Mari. În cazul acestui om de stat pot fi socotit subiectiv, deoarece în 2020 am scris o carte, Florica. Vatra Brătienilor, în care am încercat să redau viața membrilor acestei ilustre familii, o adevărată dinastie politică, legată de locul emblematic din Argeș: conacul Florica din Ștefănești, unde în același an am reușit amenajarea unui muzeu memorial, Muzeul Național Brătianu, la a cărui realizare am participat cu mare bucurie. Tristețea legată de acest loc este dată de ruinarea în anii din urmă a fermei lui Ionel Brătianu, devenită proprietate privată, monument de arhitectură realizat de arhitectul Petre Antonescu, păstrat și restaurat de comuniști și distrus de capitaliști, în anul Centenarului, spre rușinea noastră infinită. În rest, au apărut prin țară busturi și statui ale reginei Maria și regelui Ferdinand I, uneori chiar și ale lui Ionel Brătianu, ale lui Iuliu Maniu, ale unor generali distinși în Primul Război Mondial, dar multe dintre ele nu au nicio calitate artistică, dar au cel puțin meritul că statuează în timpul recent memoria unora dintre făuritorii României Mari.

Liliana Popa: Volumul „Ferdinand I. Regele Întregitor de Ţară“, editat de Muzeul Naţional Peleş, unde coordonator de proiect editorial ați fost, cuprinde: un cuvânt înainte al Custodelui Coroanei României, Principesa Margareta, urmat de o suită de studii, după cum urmează: „Ferdinand I – Regele Întregitor de Ţară“ de dr. Narcis Dorin Ion, „Regele Ferdinand – Omul“ de prof. univ. dr. Ion Bulei şi „Regele Ferdinand – Omul politic“ de prof. univ. dr. Ioan Scurtu. Aceste studii sunt urmate de un catalog inedit: Memorabilia Ferdinand Rex. Fiecare dintre aceste texte reprezintă câte o incursiune în personalitatea atât de complexă a Suveranului Întregitor de Ţară.

Narcis Dorin Ion: Este un proiect editorial care face parte dintr-unul mai larg, început în 2016, în primul meu mandat de manager al Muzeului Național Peleș, în care mi-am propus ca, în fiecare an, să evocăm expozițional și livresc, câte un rege sau o regină a României, dar și câte o expoziție temporară sau colecție de artă importantă a Peleșului. Au rezultat astfel, grație eforturilor personale și ale unor reputați istorici din țară, membri ai Academiei Române și profesori universitari, mai multe monografii regale: Regina Elisabeta a României. Un secol de eternitate (2016), Ferdinand I. Regele întregitor de țară (2017), Maria a României. Portretul unei mari regine (două volume, 2018), Regele Carol I. Ctitorul României moderne (două volume, 2019), Carol al II-lea al României. Un rege controversat (cinci volume, 2020-2021), Centenar Regele Mihai I (2021). Sunt toate cărți temeinic documentate, monografii istorice publicate în forma unor albume de artă, bogat ilustrate și tipărite în condiții grafice deosebite, care se bucură de atenția cititorilor și a iubitorilor de istorie și artă. Se adaugă acestora cataloagele de expoziții și de colecție realizate de către colegii noștri: Arta flamandă și olandeză în colecția regelui Carol I al României (2016), Artă și ceremonial la mesele regale (2017), Artele Focului. Ceramică și sticlă din colecțiile Muzeului Național Peleș (2017), Familia regală și Marea Unire (2018), Castelul Peleș. Muzeul și colecțiile sale (2018), Colecția de mobilier a Muzeului Național Peleș (Liliana Manoliu, 2018), Karel Liman. Arhitectul Casei Regale a României (2019), Colecția de orfevrărie a Muzeului Național Peleș (Corina Dumitrache, 2019), Colecția de sticlărie a Muzeului Național Peleș (Cornelia Dumitrescu, 2019), Portretistica regală. Artă și memorie (2020), Colecția de ceramică a Muzeului Național Peleș (Rodica Rotărescu, 2021), Centenarul Încoronării. Alba Iulia. 1922 (2022) sau Comorile Peleșului (2022). Nutresc speranța că toate aceste lucrări vor mărturisi, peste timp, câte ceva despre contribuția regilor și a reginelor României la dezvoltarea țării pe care au condus-o timp de peste opt decenii, arătând încă o dată europenitatea noastră.

Liliana Popa: În anul 2022, România a aniversat un alt centenar, cel al Încoronării de la Alba Iulia, și Muzeul Național Peleș s-a remarcat prin expoziția organizată și catalogul editat atunci.

Narcis Dorin Ion: În 15 octombrie 2022 s-a împlinit un veac de la Încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria la Alba Iulia, ca suverani ai României Mari. Simbolistica evenimentului politic săvârșit în urmă cu o sută de ani în orașul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 era legată și de prima unire a țărilor române înfăptuită de domnitorul Mihai Viteazul. Ca expresie a puterii regale, ceremonia încoronării din urmă cu un veac de la Alba Iulia – în care Ferdinand I a fost consacrat ca rege al României Mari și prin ritualul religios al mirungerii – continua, în dinastia de Hohenzollern, tradiția inaugurată de regele Carol I, încoronat la 10/22 mai 1881 ca suveran al tânărului regat de la Gurile Dunării. Atunci, emblema Regaliei române a fost coroana de oțel confecționată – după desenul lui Theodor Aman – din țeava unui tun capturat la Plevna și văzută ca „simbol al Independenței și al tăriei României”, după cum însuși regele Carol I a declarat. Păstrător al patrimoniului cultural legat de istoria monarhiei române – între care se detașează, prin valoarea și frumusețea lor, mantiile regale folosite la ceremoniile Încoronării de la Alba Iulia și București –, Muzeul Național Peleș a organizat, la frumos ceas aniversar, expoziția Un veac de la încoronare. Alba Iulia. 1922, care a reunit piese excepționale din colecții muzeale publice și private, alături de documente de arhivă legate de acest eveniment, a cărui istorie și simbolistică am descris-o pe larg în albumul monografic omonim, publicat în excelente condiții grafice și lansat cu ocazia vernisajului. Albumul reunește studii ale unor distinși istorici, membri ai Academiei Române, profesori universitari, reputați specialiști în istorie, istorie militară, istoria artei, patrimoniu și muzeografie.

Liliana Popa: Tot anul trecut ați organizat expoziția Comorile Peleșului, însoțită de un spendid album de artă.

Narcis Dorin Ion: Într-adevăr, albumul Comorile Peleșului este o lucrare unică în peisajul nostru muzeografic, reunind – în cele 740 de pagini ale sale – tot ce este valoros din patrimoniul artistic al Muzeului Național Peleș și oferind publicului o splendidă imagine a evoluției artelor pe parcursul mai multor secole. Prin publicarea acestui catalog selectiv al Comorilor Peleșului propunem iubitorilor de artă și istorie o fascinantă incursiune în istoria colecțiilor de artă decorativă care îmbogățesc patrimoniul celui mai important ansamblu arhitectural al fenomenului istorist din România. Colecțiile regale – pictură, arme, mobilier, tapiserii și covoare, ceramică și sticlă, orfevrărie, orologerie, sculptură, numismatică și medalistică, vitralii, valori bibliofile – arată nu numai gustul artistic al lui Carol I, dar și grija cu care suveranul și-a ales operele de artă și piesele care să-i decoreze cele mai dragi spații din Castelul Peleș. Am vrut prin acest album să omagiem pe marele colecționar de artă care a fost regele Carol I, dar și să prezentăm iubitorilor de artă și istorie colecțiile cele mai reprezentative ale reședinței regale din Sinaia, de care se leagă intrinsec. Contemporanii au remarcat pasiunea cu care regele Carol I și-a constituit colecția de pictură europeană, una dintre cele mai valoroase colecții regale din vremea sa, de care a fost extrem de atașat și pe care, prin testament, a lăsat-o moștenire țării pe care i-a fost dat să o conducă.

Liliana Popa: Știm că regele Carol I a avut o importantă colecție de arme la castelul Peleș.

Narcis Dorin Ion: Armele au constituit o pasiune cu totul specială a regelui Carol I, care îi venea din familie. Crescând în ambianța castelului de la Sigmaringen, unde tatăl său, principele Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen, îmbogățise galeria de arme a strămoșilor, principele Carol a păstrat și în noua sa țară gândul de a-și forma o colecție de arme, apelând la consultanța unui specialist reputat în epocă, vienezul Julius Scheuerer, cu care poartă o asiduă corespondență, care îi procură piesele cele mai importante și întocmește un catalog ilustrat, păstrat azi în colecțiile muzeului. Pentru adăpostirea colecției ce sporea de la un an la altul – ajungând la peste 4.000 de piese –, suveranul va ordona amenajarea în Castelul Peleș, între anii 1903 și 1906, după proiectul arhitectului Karel Liman, a trei săli speciale: Marea Sală de arme, Sala Armelor de Vânătoare și Camera Tezaurului cu Sala armelor orientale. În afară de colecția de pictură și cea de arme, de care regele Carol I era atât de mândru și pe care le considera piesele de rezistență ale reședinței sale de la Sinaia, trebuie precizat că tot atât de importantă pentru decorarea Peleșului a fost colecția de mobilier, care cuprinde nu mai puțin de 2.300 de piese și care ilustrează, prin varietatea tipologică și bogăția decorativă, mai toate stilurile importante ale Europei secolelor XVI-XIX, de la Renașterea italiană până la neo-renașterea germană, cărora li se adaugă piese de mobilier oriental sau regional, piese în stil Art Nouveau sau creații artistice ale reginei Maria, cea care s-a implicat atât de mult în decorarea interioarelor Castelului Pelișor. De asemeni, ceramica europeană (spaniolă, olandeză sau britanică) și faianța italiană sau cea istoristă franceză, constituie – alături de porțelanurile atât de dragi ctitorului Castelului Peleș, realizate în ateliere celebre din Germania, Austria sau Boemia – nucleul colecţiei regelui Carol I al României, care numără peste 5.000 de piese. Aș mai menționa colecţia de sticlă, cuprinzând peste 1.500 de piese, care s-a constituit prin achiziţiile şi comenzile Familiei regale române, între anii 1866-1941, la care s-au adăugat achizițiile numeroase făcute de Muzeul Peleș în anii regimului comunist. Un loc important în ambientarea interioarelor Castelului Peleș a avut colecția de orfevrărie, pe care regele Carol I a strâns-o cu pasiune timp de mai multe decenii. Două au fost sursele de constituire a acestei colecții speciale: achizițiile făcute de rege sau cadourile primite din partea familiei, a unor capete încoronate sau a unor instituții, pe parcursul domniei sale de aproape o jumătate de secol.

Liliana Popa: Pentru că aveți în administrare și castelul Pelișor, nu putem trece peste rolul reginei Maria a României, ea însăși o mare iubitoare și creatoare de artă.

Narcis Dorin Ion: Dacă vorbim despre regina Maria a României, pe care o prețuiesc în mod special și care, după 1990, și-a redobândit adevăratul loc în istoria noastră, ar trebui să facem un inverviu separat. Iubitoare și creatoare de frumos – în domeniul arhitecturii, decorației interioare și artei peisagere –, scriitoare de talent, regina Maria a fost o neobosită și pasionată colecționară de artă. Piese alese cu grijă din târguri și magazine de antichități românești sau străine au decorat reședințele atât de iubite ale reginei Maria, multe dintre „casele sale de vis” purtând amprenta inconfundabilă a gustului estetic al nepoatei reginei Victoria a Marii Britanii. Într-un fel propriu, principesa și, din 1914, regina Maria a României a continuat în mod strălucit tradiţia de colecţionar inaugurată de regele Carol I şi a achizitionat piese de ceramică și sticlărie în stil Art Nouveau, cu care a decorat interioarele Castelului Pelişor din Sinaia, reședința atât de impregnată de spiritul creator al celei rămase în amintirea românilor drept unica și incomparabila regină a României Mari. Principesa moștenitoare a României a achiziţionat lucrări de Emile Gallé, René Lalique, Auguste şi Jean-Antonin Daum sau Louis Comfort Tiffany. Ca patroană spirituală, din 1902, a Societății „Tinerimea Artistică”, principesa Maria a avut un rol esențial în constituirea colecției de pictură românească a reședinței regale din Sinaia.

Liliana Popa: Vă mulțumesc pentru acest interesant dialog.

Narcis Dorin Ion: Eu vă sunt recunoscător pentru ocazia oferită de a evoca pagini frumoase din istoria noastră contemporană.

Narcis Dorin Ion (n. 5 iunie 1974, Pitești) este un istoric român. A fost director al Direcției Muzee, Colecții, Arte Vizuale din Ministerul Culturii și Cultelor (2002-2003) și director general al Muzeului Național Bran (din octombrie 2003 până în aprilie 2016). Din 20 aprilie 2016 este manager al Muzeului Național Peleș din Sinaia. Între 2014 și 2022 a fost vicepreședinte al Comitetului Național Român – ICOM. Este membru al Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor din cadrul Ministerului Culturii (2003-2004 și din 2013 – ). A absolvit, ca șef de promoție, Facultatea de Istorie a Universității din București (1997) și a obținut masteratul la aceeași facultate în 1998.Este doctor în istorie din 2006, cu tema Elitele și arhitectura rezidențială în Țările Române (sec. XIX-XX), lucrare distinsă cu Premiul „George Oprescu” al Academiei Române (2013). Pentru lucrările sale istorice a fost distins cu Premiile „I.C. Filitti”, „Nicolae Iorga”, „Dinu C. Giurescu” și „Ion I.C. Brătianu” ale Fundației Culturale Magazin Istoric (2018, 2019, 2021, 2022, 2023), cu Premiul „Constantin Brâncoveanu” al Fundației Alexandrion (2018), și cu diploma „Meritul Academic” a Academiei Române (2022).

Publicații

Castele, palate și conace din România, vol. I, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001 (reeditări în 2002 și 2003).
București. În căutarea Micului Paris, București, Editura Tritonic, 2002
Mogoșoaia. Trei secole de istorie (1702-2002), București, Editura Tritonic, 2002.
Castelul Bran. Reședință a reginei Maria și a prințesei Ileana, București, Editura Tritonic, 2003 (ediție apărută și în limba engleză).
Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989), București, Editura Tritonic, 2003 (în colaborare cu Mihai Retegan și Cristina Păiușan).
Gheorghe Tătărescu și Partidul Național Liberal (1944-1948), București, Editura Tritonic, 2003.
Reședințe și familii aristocrate din România, București, Institutul Cultural Român, 2007 (ediție apărută și în limba engleză; reeditări în 2008 și 2009).
Elitele și arhitectura rezidențială în Țările Române (sec. XIX-XX), București, Editura Oscar Print, 2011.
Monumente din București, Editura Noi Media Print, București, 2012 .
București. Memoria unui oraș / Bucharest. Memory of a City, Institutul Cultural Român, 2012, ediție bilingvă (română-engleză). Traducere în limba engleză: Samuel Onn.
Palate din București, București, Editura Noi Media Print, 2013.
Carol al II-lea. Portretul unui rege, București, Editura Oscar Print, 2013.
Karel Zdenek Liman. Arhitectul ceh al Casei Regale a României, București, Editura Igloo, 2013 (în colaborare cu Ruxanda Beldiman, Mircea Hortopan și Sorin Vasilescu).
Palatul Sturdza de la Miclăușeni. File dintr-un album risipit, Iași, Editura Doxologia, 2015 (în colaborare cu Sorin Iftimi).
Portretul unui aristocrat al spiritului. Convorbiri cu academicianul Dan Berindei, București, Editura Oscar Print, 2016 (reeditare, Editura RAO, 2019).
Despre cultura de ieri și românii de azi. Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu, București, Editura RAO, 2017.
Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu, București, Editura RAO, 2018.
Maria a României. Portretul unei mari regine, vol. I-II, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2018 (în colaborare cu Ion Bulei).
Regele Carol I. Ctitorul României Moderne, vol. I-II, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2019 (în colaborare cu Ion Bulei, Nicolae Șt. Noica și Doina Păuleanu).
Florica. Vatra Brătienilor, Ștefănești, Muzeul Național Brătianu, 2020.
Carol al II-lea al României. Un rege controversat, vol. I, II, III, IV, V, Onești, Editura Magic Print, 2020-2021.
Centenarul Încoronării. Alba Iulia. 1922, Onești, Editura Magic Print, 2022 (în colaborare).
Vânătorile regale, Onești, Editura Magic Print, 2023 (în colaborare).
Principele moștenitor Carol al României, Onești, Editura Magic Print, 2023.
Familii și conace boierești din Moldova, București, Editura Vremea, 2024.