R.S. – Am descoperit România într-o anume circumstanţă; o teză de licenţă despre Mircea Eliade mi-a cauzat prilejul de a cunoaşte România. Mă ocupam de filosofie, când profesorul mi-a spus: – Da, Mircea Eliade, dar el este în Statele Unite şi nu în România; te duci acolo, înveţi limba română, şi te ocupi de tinereţea lui…Aşa că, în 1974, am venit în România, cu o bursă, am stat cinci luni şi, vara, am participat la un concurs la Ministerul de Externe italian pentru un post de lector de limba italiană la Iaşi. Aşa am stat la Iaşi încă doi ani şi jumătate…şi, iată, prin Mircea Eliade, am rămas legat de România toată viaţa…
P.C. – V-am ruga să ne spuneţi, de când sunteţi profesor la Padova?
R.S. – M-am întors la Torino aproape după trei ani, în 1976, ca asistent la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din Padova, şi unde m-am ocupat de istoria religiilor – prima parte din viaţă, şi, pe urmă, din 1993, când am câştigat concursul de profesor de limba şi literatura română din cadrul acestei universităţi. Eram şi îndreptăţit, fiindcă cunoşteam româna…Am editat scrierile lui Mircea Eliade, i-am tradus cele mai multe lucrări în limba italiană, lucrările sale, cele mai multe, nefiind cunoscute în Italia. Am tradus Istoria Religiilor apărută în SUA, plus lucrările din tinereţe. Aşa m-am ataşat de elementul cultural românesc… Peste trei ani ies la pensie, pot să ies când vreau, fiincă am vechime suficientă…dar pot să stau până la 70 de ani. Acum am 67, şi, probabil, mai stau încă trei ani…Padova este la 47 km de Torino, şi eu fac naveta…
P.C. – Ar fi interesant pentru noi dacă ne-aţi face o comparaţie între România de atunci şi România de astăzi. Personal sunt curios, cum se vede România în ochii unui italian care o cunoaşte pe cea de atunci, dar şi pe cea de astăzi?…
R.S. Sigur, dar asta este o problemă foarte lungă, de durată, o astfel de comparaţie! Am venit în 74, am descoperit o ţară; imaginea României în străinătate era alta decât am descoperit-o eu ajungând aici; Ceauşescu, încă era cel care nu invadase Cehoslovacia, fiind antisovietic, mai precis, antirus! se spunea în afară, atunci, că în România este un comunism mai uman. Aunci când am ajuns aici, însă, începuse nebunia megalomană, el, Ceauşescu, autoproclamându-se preşedinte…Apărea în imagini cu tricolorul şi cu sceptrul, dacă vă aduceţi aminte! Ne întrebam cu toţii, în Italia, cum poate un preşedinte din ţară socialistă să conducă cu un sceptru? …Am descoperit imediat, că de fapt, totalitarismul impusese un control sistematic… Străinii erau controlaţi, discret, dar erau controlaţi. Am descoperit, în acelaşi timp, acei români foarte apropiaţi de noi, de italieni, cu care m-am împrietenit. Am simţit imediat că am de a face cu un popor latin, cu foarte multe caracteristici comune…Românii au fost, şi sunt, în general persoane cultivate, plini de sensibilităţi artistice, şi atunci am început să fac diferenţa: ăsta-i sistemul politic, ăsta-i poporul român, două lucruri diferite…M-am ataşat de România din punct de vedere artistic, cultural, ambiental-peisaj geografic, istorie! …Şi iată, fără a bănui măcar, mai târziu a căzut regimul!…oare cine se mai aştepta la aşa ceva! …După ce am funcţionat la Iaşi, între 1974 şi 1976, m-am căsătorit cu Liliana Ştefănescu şi ea m-a urmat îmediat, la începutul 1977, în Italia. Veneam destul de des în România, dar din anul 1980 am venit foarte rar…cred că de două ori! Deci, nu cunosc această perioadă teribilă din anii 80. Ştiam de la prieteni că există lipsuri teribile…încălzire, sănătate…După 1990 am venit destul de des. Acum putem spune că sunt diferenţe foarte mari, ţara, dezvoltându-se foarte mult. Sigur, sunt nişte probleme!…criza asta a cuprins toată Europa; din 2007, 2008 e foarte grav în toată Europa, nu numai în România. Sunt lucruri paradoxale însă, pe de o parte sunt lucruri extrem de moderne, în parte – informatica, şi în acelaşi timp lucruri care fac România eternă…Trece un cal cu atelaj, cu o căpiţă de fan, care sunt imagini de acum trei sute de ani, şi, trece o maşină ultimul model! Sunt contraste foarte puternice! Există încă diferenţe puternice între sat şi oraş!
P.C. – Există interes în Italia pentru limba română?…din moment ce există catedre de limba şi literatura română?
R. S. – Nu există un interes foarte mare, cu toate că în Italia există catedre de limba română de foarte multă vreme…Prima catedră a fost înfiinţată la Torino, în 1864; …când a existat o înţelegere între Ioan Cuza şi fostul primul ministru Cavour (1861) pentru susţinerea de cursuri în limba română… La Padova sunt cursuri de limba română din 1933…Catedra a fost înfiinţată de Ramiro Ortiz, un profesor care a înfiinţat prima catedră de italiană la Universitatea Bucureşti, 1909 până în 1933, cînd s-a întors la Padova, având o catedră de romanică la Bucureşti şi a ţinut şi cursuri de l română…Apoi s-au înfiinţa vreo 10 catedre în toată Italia: Roma, Genova …Nu sunt mulţi cursanţi; de obicei sunt studenţii care fac cursurile de portugheză, franceză, spaniolă, şi alţii care fac aceste cursuri din curiozitate, româna, fiind o limbă latină puţin deosebită…latina orientală. În ultimii zece ani, de când există o mare migraţie din România, sunt fiii de români, născuţi în România, dar cu şcoli în Italia…Şi atunci când ajung la 20 de ani la Facultate se înscriu ca să înveţe ceva din istoria şi cultura română, fiindcă ei nu au cunoscut-o decât în familie şi au mai mult o cultură şi limbă populară, nu educată…o română vorbită în casă, foarte primitivă…Unii dintre aceşti tineri vorbesc perfect italiana pentru că au făcut şcoala în limba italiană, dar nu ştiu bine l română şi de aceea se înscriu la cursurile de limba şi literatura română…
E. – Este limba română mai apropiată de limba latină, decât limba italiană?
R.S. – Este o problemă foarte veche. Acum, eu nu sunt un mare lingvist! pregătirea mea este de istoric şi filosof… Faptul că sunt însă profesor de română m-a obligat să studiez şi puţină lingvistică. Limba română s-a născut dintr-un mariaj lingvistic între limba dacilor, despre care nu se ştie foarte mult, şi limba latină populară vorbită de militarii şi colonii care ocupaseră Dacia, şi înainte de Traian, şi 164 de ani după, până la Aurelian; în limba română a rămas o mică parte din această latină…Cum s-a păstrat această limbă este chiar şi puţin mister…Cu toate că nu sunt multe cuvinte din latina populară, structura limbii române este mai aproape de structura limbii latine clasice! şi astfel ea a păstrat mai multe elemente decât celelalte: italiana, franceza, spaniola…Cazurile de declinare care sunt în latina clasică şi română nu sunt în franceză, spaniolă şi italiană…De ce sunt mai multe, pentru că, spun unii, România a rămas mai izolată faţă de celelalte, şi astfel s-au păstrat mai multe cuvinte, ori s-au modificat mai puţine…Au rămas, aceste cuvinte cu toate că au venit slavii în sec VI, de unde foarte multe cuvinte slave, care, nu sunt nici în franceză, italiană sau spaniolă…Foarte ciudată, l română fiincă are şi probleme de pronunţie, de fonetică, mai complicată..ţ, ş, î…În limba română un străin mai uşor citeşte decât vorbeşte…
P.C. – Ca om de cultură, surprindeţi în România elemente care să ne reliefeze, ştiu eu, personalităţi care să inereseze în mod deosebit pe cei din afara graniţelor ţării? O caracteristică de care trebuie să scăpăm sau să o dezvoltăm, dacă ne este favorabilă? Impresionează ceva în cultura română?
R.S. – Ceea ce impresionează la dumneavoastră este faptul că sunt talente naturale foarte multe! au rămas multe elemente originale, de tradiţie, când, peste tot aceasta a fost complet aplatizată, distrusă de sistemul contemporan, care reduce orice valoare…Până acum, România, parcă s-a apărat mai bine…Mi s-a întâmplat să discut cu persoane care au diferite înclinaţii artistice. De axemplu, specialistul din X ţară, care se ocupă de 10 ani cu aceeaşi problemă este total dezinteresat de restul, nu-l interesează nimic altceva. Dacă se ocupă de pictură, şi aici este tipic, nu ştie nimic de muzică, de teatru…sculptură, filosofie…Am prieteni pe care dacă îi scoţi din domeniu, în afară, nu mai ştiu nimic!…Mi-aduc aminte, când eram copil, medicul de familie îl ştia pe Dante pe dinafară sau îţi vorbea de muzică, sau de artă. Acum, toate aceste cazuri au devenit rarităţi. De exemplu, nu spun numai eu, am prieteni care spun, au observat, că românii sunt puţin altfel, par mai instruiţi, exceptând generaţiile acestea care nu ştiu de unde sunt, şi unde or să ajungă! Încă găsesc persoane care au interese personale mai ample şi nu sectoriale…
P.C. – Acesta este un lucru bun sau unul rău?
R.S. – Este un rău când vorbim de lucruri în care impresia de amatorism este mai mare decât de profesionalism…Partea negativă este atunci când acela care-i în această cauză este convins că ştie tot! …Eu mă ocup de muzică, de literatură, de artă, şi eu ştiu tot! Cine spune că ştie tot este un diletant!…Cine poate să ştie tot? Dar este şi un bine, atunci, când posibilităţile multiple acţionează sistematizat, şi, niciuna, nu se doreşte eshaustivă… Ceea ce este o regulă, acum, observ şi la voi mai mult decât la alţii, că majoritatea încep, lucrează un an doi, şi apoi se opresc. Nu există o continuitate, o consecinţă. Sunt atâtea lucruri în România,instituţională, când totul începe bine şi după un an doi totul se opreşte fără efect…De exemplu în ICR, totul a pornit bine – politica cărţilor româneşti în lume, totul a pornit bine, şi, dintr-o dată, totul s-a rupt! Ultimul an nu s-a mai făcut nimic!… este vremea paşilor înapoi…Orice popor are defecte; şi italienii au defecte, dar, aici se pleacă la drum şi se ajunge nicăieri!…Un exemplu la îndemâna oricui! nemţii pot fi conduşi, la fotbal, cu 5 la 0, dar ei se luptă până în ultimul moment! Românii, ca şi italienii, dar mai mult românii, când sunt conduşi cu doi, trei, la zero, gata, au căzut!
P.C. – Am fost de mai multe ori în Germania şi am observat că, el, neamţul nu se opreşte niciodată, nu-l inflenţează nimic, din ce are de făcut; nu improvizează nimic, este ca un tanc! …care merge, înaintează. Şi noi avem asemenea oameni, dar, cei mai mulţi au chestia asta orientală de a cădea în extaz. De a cădea în visare…
R.S. – Da, în România aspectul oriental există! l-am observat şi eu; acum, în general la latini, doamne fereşte – complet europeni, există şi o parte orientală…un exces de visare, uneori chiar mitologic.
P.C. – Credeţi că în viitor arta, cultura, va juca un rol mai important sau nu!?
R.S. – Eu nu sunt optimist, cel puţin acum; cel puţin acum eu observ o retragere; este un moment de sistare, de blocare, mondial…în ce priveşte manifestarea artistică…Pare că merge înainte numai arta afaceristă… promovată prin mass media şi prin scandal, cine e mai original! de exemplu arta fotografică a avut o explozie exagerată. Este un celebru fotograf, Mario Toscani, celebru în toată lumea, care a făcut campania pentru hainele Beneton. A exagerat, însă, cu fotografii din războiul cu Iugoslavia sau cu femei bolnave de anorexie nervoasă…caută numai urâtul!
P.C. – Noi, din contră, vorbim din ce în ce mai mult despre ecoartă, despre estetic optimist! Avem şi o Asociaţie, ECOSTAR 21, una la mână, apoi revistele Povestea vorbii 21, Cenaclul Artelor 21…În secolul 21 trebuie să privim altfel realitatea lumii!
R.S. – Se caută elementul de şoc, foarte mult mediatizat prin televiziune. Întotdeauna a existat comerţul cu artă şi este ceva normal, dar, acum, se pare că aceste elemente superficiale şi numai de şoc au invadat lumea…Apoi se caută imagini cu bolnavi de Sida! Nu se poate, nu se poate specula atât de mult oribilul, răul…pentru nu ştiu ce foloase.
P.C. – Aşa şi cu toate premiile românilor la festivalurile de lux, mondializate, şi care totuşi sunt consecinţe ale unor realităţi de nişă, cabroase, aşa zise comuniste (avorturi, copiii canalelor, …torţionarii din închisori…), şi care după atâţia ani, prin importanţa care li se acordă, nu una de nivel artistic, încep să deranjeze…Păi ce o să spună lumea, peste ani, de această perioadă, în care maidanezii, în România, mănâncă copii!
R.S. – Ideea creatorului de acum, cum este şi cazul fotografului nostru, este că el trebuie să fie mai şocant decât alţii…
P.C. – Iată noile principii de departajare în concurenţa din artă, între artă şi nonartă!
R.S – Problema devine progresivă…Astăzi un film violent , mâine un film şi mai violent. Nu mai pot să înţeleg, această violenţă care nu se mai opreşte…
P.C. – Comercial, totu-i la mâna comerţului, chiar şi literatura, chiar şi arta!
R.S. – Literatura, literatura, eh!? Mărturisesc, că nu mai reuşesc să citesc literatură, no, de ficţiune, adică romane sau povestiri contemporane, în nici o limbă; nu reuşesc, nu reuşesc…mi se pare tot timpul că este construită, inventată. Modelul ăsta de postmodernism, nu se poate citi!
P.C. – Cum înţelegeţi-explicaţi dumneavoastră postmodernismul, acum, nu acum treizeci de ani?
R.S. – Eh, o prostie! O modă! A devenit chiar o modă…Ai impresia că textele sunt construite pe dinafară, sunt construite la masa de scris, la computer, nu citeşte inima, nu citeşte nişte idei puternice cu substrat filosofic sau emoţional în acelaşi timp…nu mă mai emoţionez! Acum eu recitesc clasicii; …ce n-am citit când trebuia sau îi recitesc pe cei care-i ştiam, şi care sunt mai interesanţi decât cei din literatura contemporană. Nu-mi place nici cea din Italia, din Franţa, din Statele Unite…La cursurile mele fac numai literatură clasică…nu ajung decât până în 1945, no! să nu exagerăm, fac o parte din Tudor Arghezi, Ion Barbu, Blaga, o parte din poezia contemporană…Spre exemplu întotdeauna am pus poezia română mai presus decât proza…Poezia română modernă; dar, eu vorbesc de autori; spre exemplu, proză s-a editat foarte mult în italiană, fiind promovaţi tinerii prozatori români, dar eu nu am nici o emoţie, n-am descoperit până acum nici un autor care să mă emoţioneze puţin…Acelaşi lucru mi se întâmplă cu autori italieni, francezi, spanioli, poate sunt eu prea tradiţionalist…dar, prefer să citesc un clasic din literatura latină sau greacă în care întâlneşti toate elementele din istoria umană care înseamnă: viaţă, moarte, iubire…
P.C. – În textul Carminei Burana, de peste 800 de ani, eu găsesc şi contrapun experienţe colosale!
R.S. – Acolo găseşti toate elementele pe care poţi să le adaptezi la situaţii de astăzi. Citesc acum Marc Aureliu…pagini minunate despre viaţă şi oameni! e o literatură care îţi poate da elemente de meditaţie pentru orice situaţii…
P.C. – Limba latină se predă în şcoala italiană la fel ca limba italiană?
R.S. – Nu, se fac ore săptămânale, câteva…
P.C. – Ei bine la noi se predă l română din clasa I-a până a 12-a, nu credeţi că se exagerează?
R.S. – Ei bine în toate ţările este la fel…da, da, poate se exagerează puţin…şi iată, că limba italiană se vorbeşte pe zi ce trece mai prost! Italianul literar s-a născut la Firenze; da, sunt foarte multe dialecte…nu ca aici, la voi, unde limba este aproape aceeaşi în toate zonele ţării!…La noi la Padova există un fond de carte în limba română foarte bogat adus în 1933 de acest Ramiro Ortiz…şi acolo am descoperit foarte multe lucruri despre Leca Morariu, scrise de el. Un fond de carte şi de reviste…foarte bogat; cărţi cu dedicaţie; se cunoştea cu Ortiz! …Ortiz a murit pe la 1960, cred.
P.C. – Leca a murit aici, în 1963…
