După ce mi-am cumpărat Renault-ul, Fuego, în iulie 1993, am făcut un film cu Lucian Marin, pe cheltuială proprie, filmările fiind efectuate la (şi pentru) Călimăneşti, eu fiind un american întors în România şi care retrăieşte clipe din trecutul său în peisajul de iarnă al staţiunii de pe Olt…Câteva zile mai târziu am plecat la Drăgăşani, împreună cu acelaşi Lucian Marin, un operator şi Daniela Ștefănescu, toţi de la Televiziunea “Vâlcea 1”, pentru a-l cunoaşte pe Dumitru Bălaşa, ştiindu-l rudă cu Sabin Bălaşa, pictorul celebru din anii 70, unul dintre cei mai adevăraţi din peisajul artistic al acelor ani… Constantin Lucaci (mare sculptor roman, contemporan) trebuia să monteze un Soare cinetic (sculptură cinetică în oţel inoxidabil) pe frontispiciul Teatrului Naţional, construit ca o pălărie (probabil din iconografia marelui Caragiale) în prima estetică (prima formulă arhitectonică a celebrului locaş-fiind modificată mai apoi), să-l monteze pe macheta teatrului (sc.1:20), aflată, alături de încă alte 14, în subsolul Comitetului Central. Pe aceasta, eu (ucenicul), cu ajutorul unei scări, trebuind să urc pe machetă şi să fixez Soarele.
Pereţii exteriori ai machetei, jur împrejur, erau pictaţi de Sabin Bălaşa într-o manieră extraordinară, care, prin culoare şi mişcare, semăna cu …Voroneţul! Erau 15 lucrări de acest gen, teatre naţionale, propuse ca ornament exterior (pictură, mozaic) de diverşi artişti plastici. Dacă acele machete se păstrează, împreună, ele pot constitui una dintre cele mai valoroase expoziţii de pictură din lume (1970).
Era acolo adunată întreaga simţire artistică a timpului, cea mai valoroasă, într-o manifestare demnă de un clasament Guinness book!
Interviu 1993, Drăgăşani
D.B. Fostul ministru de externe i-a făcut o expoziţie la Palatul Regal…Păi, copii! Ce facem noi?
R. Vrem să vorbim despre Sabin Bălaşa, când era într-o perioadă de revoltă, după Institut, când nu comunica cu ceilalţi, doar cu sculptorul Lucaci, când picta în afara Bucureştiului…Nu era încă afirmat…După care, la mulţi ani, a făcut fresca de la Iaşi…
D.B. Uite cum a fost…Când ne-am dus noi la el la nuntă, Baratski era naşul. El l-a cununat, şi a avut un critic de artă, nu jicnesc pe nimeni, un evreu, unul Bruter…
Şi el, după ce a terminat artele, acia, a candidat la un atelier de pictură, în Bucureşti. A candidat cu un tablou, pe care el Bruter I l-a respins. Tata lui Sabin Bălaşa e tot popă,fratele meu, şi Sabin a fost respins în canditatura sa la atelierul de pictură…
În 1956, Sabin Bălaşa, cu tabloul său, respins de Bruter, a participat la Festivalul Tineretului de la Moscova, unde a câştigat un premiu. Baratschi l-a trimis la Moscova şi i-a spus, Sabine te duci la Moscova şi acolo o să fie şi un concurs de pictură. Aş vrea să candidezi cu tabloul ăsta pe care ţi l-a respins Brutter, de n-ai păutut să obţi atelierul…Este un tablou reuşit.
Sabin a participat cu tabloul, eu nu l-am văzut decât în OGNIOK, revista ruşilor. Era un portret de băiat…Aşa şi ăştia i-a dat medalia de argint.
Cânda venit în ţară, Bartatschi i-a cerut declinarea competenţei de critic de artă ,lui Brutter. Şi mă-ntâlnisem cu el, cu Sabin, chiar la scurt timp după ce s-a întors de la Moscova. Şi i-a dat ăia o diplomă balşaia, şi eram în atelier cu el când a venit Bruter, criticul de artă…”Tovarăşul Bălaşa să-mi dai şi mie o declaraţie, zice el, că tabloul cu care ai candidat la Moscova nu este tabloul cu care ai candidat aicea pentru atelierul de pictură…” Şi ăsta îi zice…” Tovarăşe critic, ba ăla e! Cu ăla am candidat”! “Păi l-ai refăcut…” zice Bruter. “Nici n-am pus pensula pe el.” Am vrut să-l tai dar nu m-a lăsat tovarăşul rector. Aşa. Şi nu pot să-l decar ca refăcut, fiindcă ăia l-au fotografiat în Ognioc şi este fotografia şi la concurs…”Gândiţi-vă că îmi faceţi un mare bine”, zice Bruter . Şi doar a plecat Bruter şi Sabin a primit telefon de la Baratschi…”Vezi că vine la tine Brutter, să nu cumva să-i dai vreo declaraţie…”Păi acum a plecat de la mine”. “Şi ce-ai făcut?” “Păi i-am spus că nu l-am refăcut, că am vrut să-l tai!”
Eu am fost, odată, la el şi lucra un tablou, aşa, de vreo doi metrişi ceva…El dacă se apuca să lucreze, 2-3 zile acolo dormea, mânca, nu pleca nicăieri, acolo fuma…A luat cu mine de faţă briceagul şi, aşa şi aşa, l-a tăiat. “De ce nu mi-l dădu-şi mie?” “Păi eu nu vreau să rămână ce nu-mi place!”
…
După aceea, dacă nu i-a dat atelierul, Sabin a stat din ‘56 până în ’65; a fost la fund!. Deabia în ’65, când s-a dus la Pescara. Acolo a fost un concurs internat, de pictură, şi a obţinut medalia de aur. O medalie balşaia pe care ăştia i-au luat-o. El era cam ţăcănit: “Păi dacă-i a mea de ce să v-o dau?” L-au chemat să declare aurul şi să depună medalia la ei…
…
Acum ştiu, e altfel; a apărut o carte mare “Luceafărul” lui Eminescu, undeva prin Serbia, ilustrată de el…Da, i-am văzut şi fresca de la Universitatea din Iaşi, am catalogul cu toate lucrările lui…
…
El nu a avut servici. A trăit numai din pictură. A făcut-o şi pe Ceauşeasca, iar asta i-a dat 50 000 lei pe tablou; erau bani atunci! Pe Ceauşescu l-a făcut aşa, în balcon, când a fost chestia cu Cehoslovacia, în ‘68…
R. A fost un concurs pentru decorarea exteriorului Teatrului Naţional, unde a participat şi Sabin Bălaşa, pe o machetă, acoperişul, revenindu-i lui C. Lucaci…În 1970.
Atunci, ca să nu-l premieze, au schimbat planul Teatrului Naţional (şi atunci, ca şi astăzi, pe alocuri, un Sabin Bălaşa şi un Constantin Lucaci nu puteau să fie autorii unei asemenea grandioase lucrări; să fie semnătura lor pe Teatrul Naţional; nu admitea conducerea inferioară de partid şi de stat, specialiştii…Spuneam mai înainte: pe alocuri, deoarece, fără a compara situaţiile, când s-a hotărât amplasarea monumentului AFDPR în centrul oraşului Râmnicu Vâlcea, în scuarul din faţa Muzeului de Istorie, apoi în faţa Tribunalului, un architect renumit, din comisia de amplasare stabilită ad hoc, s-a întors către mine şi a exclamat: “cum băi Petrică, să stea monumental tău în centrul Râmnicului?”, n.n). Atunci, proiectul făcut de el nu mai avea nici un rost…
D.B. L-a chemat la Craiova mitropolitul Firmilian şi i-a spus: “ Să faci pe cutare şi cutare”. “Nancule, mie să-mi dai păretele doar; eu vă fac un Iisus aşa cum mergea el desculţ şi cu lumea după el, cu hainele lui”…Mai apoi: ”nu mai viu”, mi-a zis el, “ce să fac, să fac ce-mi comandă el?”
…
D.B. Copii, staţi niţel, ce facem noi acuma?
R. Facem pentru arhivă părinte, vorbiţi liber…Se face montaj…
D.B. Eu sunt preotul Dumitru Bălaşa din comuna Guşoeni, judeţul Vâlcea. Acolo m-am născut, în satul Dealul Mare, un sat frumos de unde vedeam, când era senin, munţii. Şi am fost şapte copii la părinţi.
Comuna Guşoeni este o localitate veche, etimologia ei fiind de natură dacică. Cel mai vechi document, privind Guşoenii este de pe la 1498, din timpul lui Radu cel Mare. Este o localitate foarte veche care, în timpul lui Ceauşescu, s-a desfinţat, ataşându-se la comuna Creţeni…Şi-atunci, nici nu vă spun, eu cercetător istoric, prin ce am trecut; i-am scris lui N. Stoicescu de la Institutul de Istorie Naţională, la Bucureşti: ce faceţi… aşa… dacă desfiinţaţi satele care sunt amintite în documente de acum 4-500 de ani? Tăiaţi complet rădăcinile noastre? Dacă un document vorbeşte de satul cutare şi noi l-am desfiinţat, cum mai putem să arătăm că suntem aici pe vatra străbună? În Dealul mare au demolat o mulţime de case…15 km de la Drăgăşani pe linia cu Măciuca. Între Măciuca şi Drăgăşani. O regiune a viilor…De-acolo, de pe dealuri, se vedeau munţii când era senin…Apoi, în partea astălaltă vedeam Oltul…
Satul a avut două Biserici, patru propriuzise, vechi, din lemn, şi noi (există o situaţie, eu trebuiesă spun) am avut în comună 3 moşieri. Majoritatea erau clăcaşi. Şi noi ne duceam vara (asta-i realitatea), când veneam de la şcoală, să facem clacă.
Eram la seminar la Râmnicu Vâlcea şi acolo era unul Alexandru Oiţă, directorul Căminului de ucenici ai Tipografiei “Matei Basarab”, acolo, sub Capela, lângă statuia Independenţei. Şi ăsta scotea o revistă, “Curierul Muncii”, un săptămânal, iar eu îi dădeam poezii…”Bă Mitică, îmi zice nea Lisandru, ia fă tu o poezie, nu ca ăsta, Lisandri (Alecsandri, n.n)!…Scrii şi tu că Ion, când ară, e năcăjit, că nu-i mai merg boii…Că nu aude păsărelele când cântă…Ce mai, era socialist! Şi am scris poezia:
„ Într-un palat în sala mare,
Împărăteşte, Dyonisos bea peste-o-adunare;
Şi se aud cânturi, în cele patru vânturi!
Eu, singur, în căsuţa mică
Privit-am trist cum frunza pică;
Plâng cu gene ude, dar, din patru vânturi,
Nimeni nu m-aude.”
Nişte treburi din ăstea… Poezia mi-a publicat-o nea Lisandru în “Curierul Muncii”. Eu nu ştiam că el e socialist sau ce este socialismul. Treaba asta se petrecea prin ‘28-’29 şi m-am trezit chemat la Siguranţă, cum îi spunea atunci; m-a băgat acolo şi m-a pus să dau nişte declaraţii, nişte treburi din astea…Şi pînă la urmă l-am văzut şi pe Lisandru Oiţă, purta barbă, el era şi directorul Tipografiei „Matei Basarab”, cam pe unde este astăzi localul nou al Poştei (Romtelecomului, n.n), care mi-a spus că vor să-mi facă proces de lezmajestate (jignire adusă unui suveran, n.n). Motivul? Fiindcă am scris „Într-un palat în sala mare, Împărăteşte…”
R. Aveam un rege atunci…
D.B. Bine, dar ăla era un rege bun, nici nu mă gândeam că face el treburi din astea, ca în poezia mea. După aia a venit Carol al II lea şi a instalat dictatura regală. Mie îmi pare rău că el a fost tata lui Mihai, că eu pentru Mihai am toată stima… Dar nu pentru acest lucru nu am plecat eu la studii în străinătate! Uitaţi ce s-a mai întâmplat; am luat licenţa în Teologie cu Magna cum laude şi obţinusem o bursă la Atena, să plec în Grecia. Eu am terminat Teologia la Bucureşti…Mi-au dat 5000 lei de geamantan, aşa se zicea atunci, 5000 însemna mult, băniciorul de boabe de porumb costând 20 lei. Am plecat din Bucureşti, fiind căsătorit, să vorbesc cu nevastă-mea, să-i spui (se ridică şi îmi cere de pe un raft, din spatele meu, o poză cu o femeie frumoasă, pe care ne-o arată mândru: “uite ce frumoasă era!”) că plec pentru trei luni de zile, după care o să vină şi dânsa…Am luat billet şi unul strigă după mine: “Părinte, părinte, dumneata te dai jos la Balş”. La Balş mă dau jos, am crezut că mă cunoaşte. Îmi zice apoi: “Cunoaşteţi pe avocatul Mihăilescu, din Balş?” Îl cunosc cum să nu…Era cel mai bun avocet ţărănist, manist. “Vreţi dumneavoastră…” și mi-a dat un pacheţel, cât jumătate din pachetul de şerveţele, legat, “să-i daţi pachetul ăsta. Şi ca să nu-l desfaceţi vă dau un exemplar din conţinut”. Era o scrisoare a lui Iuliu Maniu către Patriarhul Miron Cristea. Erau o mie de bucăţi, litografiate pe foiţă…
M-am urcat în tren, şi, în compartiment, mă gândeam cine să fie ăsta? Să fie av. Graur de la Braşov? Am deschis scrisoarea ce mi-a dat-o el şi am citit: “Înalt Prea Iubite Patriarh şi iubite amice, guvernul pe care îl prezidezi tu (era în 1938, când se dădu-se dictatura regală de se desfiinţase-ră toate partidele politice, când Patriarhul Miron era Preşedintele Consiliului de Miniştri, iar Simion Mehedinţu, într-un articol, l-a numit patriarhul de paie al Bisericii Ortodoxe Române pentru faptul că se băgase în politică şi a admis ca să-i omoare pe legionari, pe cuzişti şi pe goghişti, pe toţi naţionaliştii, şi care a fost înlocuit de Armand Chiorul <Armand Călinescu>, îi spunea aşa că nu avea un ochi şi cu care, în timpul mandatului acestuia de ministru de interne, a făcut aceste crime) eu am fost ca să-l formez. Dar, ca fiu al Ardealului, n-am primit să trec ţara prin teroare şi prin sânge. Te sfătuiesc şi pe tine, ca fiu al Ardealului, să părăseşti acest post…” Nu o ştiu toată pe de rost…Era un manifest care trebuia împrăştiat în toată ţara, un manifest pe care Maniu îl împărţea la toţi ţărăniştii…Am băgat-o în buzunar şi când m-am dat jos, în Gara Balş, doi jandarmi m-au arestat: “În numele legii eşti arestat!”. Eu n-am vrut să mă predau, că Balşul era oraş şi jandarmii nu acţionau în oraşe…Iată că trece un accelerat şi am aruncat pachetul, cu hârtiile de la Bucureşti, între vagoanele sale…Nenorocirea a fost că exemplarul dat mie personal îl aveam în buzunar. A luat unul carabina de ţeavă şi mi-a dat două peste şale, mi-au pus cătuşele şi m-au dus până la Leoteşti, 16 km de Balş, acolo unde aveau ei garnizoana de jandarmi. M-au trimis la Caracal din post în post, m-au condamnat, şi de la Caracal m-au trimis la închisoarea militară de la Craiova. Aici m-a ţinut o lună de zile, m-a judecat în vinerea paştelui şi mi-au dat trei luni şi o zi. Când îţi da şi o zi îţi lua toate drepturile…Atunci nu se dădeau pedepse mari, dar îţi lua toate drepturile…Am pierdut bursa la Atena. N-am mai putut să fiu nici preot, aşa, am făcut închisoare, apoi m-am dus la “Scrisul Românesc” din Craiova, ca zeţar la tipografie.
Să mai spui că o lună stătusem la închisoare până la proces, apoi ne-au dus în lagăr la Sadoglia, în Basarabia…Treaba se încurcase urât. Ne-au ţinut acolo până i-a spânzurat pe cei treisprezece legionari, pe doctoral Banu, pe băiatul lui Christian Tell, acolo, la Băneasa…Odată cu ei l-a omorât şi pe Codreanu…I-a urcat pe toţi într-un autobuz, o dubă, i-a legat de mâini şi de picioare, de scaune, şi în spatele fiecăruia era câte un jandarm, care, lângă Băneasa, l-a ştrangulat, cu un laţ, pe cel din faţa sa…
…
R. Era Codreanu mai bun decât ceilalţi?
D.B. Uite cum a fost Codreanu, copile dragă!
Când a fost el student, a făcut la Râpa Galbenă, la Iaşi, o tabără unde au făcut o sută de mii, nu ştiu mai câte, de cărămizi ca să-şi facă un cămin al lor. După ce au terminat cărămizile a venit Manciu, prefectul Iaşiului, care era ovrei…Să nu se supere nimenea. A venit acolo şi l-a pălmuit pe Codreanu şi a vrut şă le fărâme bancurile de cărămidă. Atunci Codreanu, când a venit Manciu a doua oară, acolo, l-a împuşcat. Aşa. S-a predat apoi la Poliţie, Codreanu, şi procesul s-a judecat la Turnu Severin. Era Curtea cu Juri atunci…”De ce l.-ai împuşcat?” “Am vrut să mă reabilitez”, zice Codreanu. 120 de avocaţi, să-l apere pe Codreanu, s-au înscris din toată ţara. Şi l-au achitat!
Voi nu ştiţi! În 1933, Duca cu Titulescu au deschis porţile comunismului, la noi. Pentru prima dată pân-acia nu puteai comunica cu Rusia. În 1933, Duca a iniţiat pactul cu URSS la îndemnul lui Titulescu, care a fost semnat în 1934. În ’33, prin decret, Duca a desfiinţat Garda de Fier…Nicadorii, trei inşi, un român şi doi macedoneni, Nicu Constantinescu, Caranica Ion şi Doru Belimache ( iniţialele numelor a dat naştere la denumirea grupului, n.n), l-au împuşcat. Cînd s-au predat au declarat că l-au împuşcat pentru că începuse propaganda comunistă.
Atâta vreme cât va exista comunism, extremă stângă, vorbesc, va exista şi extremă dreaptă, se naşte de la sine…Vezi acuma, şi cum fac ăştia ai noştri, comunismul nu-l condamnă; condamnă numai naţionalismul, vedeţi? Şi din această cauză este o lege naturală asta…Teoria ondulaţiei…Legea contrariilor. Aşa. A vorbit, spre exemplu, Iliescu despre cei 260 000 de oameni care au murit la închisoare? Eu am fost la închisoare, atâţia ani de zile şi am ieşit în 1964.
…
R . Există o recunoaştere oficială.
D.B. Nu este domnule…Spune treaba asta, aşa, dacă am făcut rău condamnă-mă, dacă nu….Dumneata ştii că dacă-mi da ciorbă furajeră, eu ceream apă, şi ei nu-mi da apă, îţi da gamela cu ciorbă furajeră, sărată; am avut noroc cu un doctor de aici, de la Leleasca, care ne-a spus: oricât v-ar fi foame să lăsaţi pe fundul gamelei un deget de ciorbă, aşa, era apa sărată, căci sarea se lăsa la fund…Ăi care au băut gamela toată s-au dus, au murit, li s-a dus ficatul…Era mai bine dacă te-mpuşca.
…
R. Să ne întoarcem în 1934…
D.B. În 1934 s-a făcut pactul cu URSS. Atunci, Alexandru Sahia, care era comunist, agent comunist aicea la noi, s-a dus şi a făcut prima excursie în URSS, oficial, cum să spun, cu liberali, cu de-ăştia, cum să spun… Şi când a venit din URSS a tipărit notele lui, că era literat! Era bun băiatul ăsta, Sahia., comunist, asta e! Au fost şi între ei oameni cuminţi…Şi a tipărit o carte URSS azi, o carte groasă…
…
R. De ce această deschidere către URSS, din partea liberalilor…(?)
D.B. Titulescu, aşa, a dezvoltat mişcarea naţionalistă la noi… Această mişcare a intrat în conflict cu Regele Carol al II lea. Regele ăsta era cu evreica aia, cu Elena Lupescu… Aşa…Şi a expediat-o pe Regina Elena, a dat-o afară din ţară, pe ăsta, pe Mihai, copil, trebuia să-l îndepărteze de mama sa… Mihai, până la urmă, a plecat şi el în Serbia, la mamă-sa, a venit înapoi, între timp s-a întâmplat chestia asta…”Cum să ne conducă pe noi un copil?” …A intrat conflict între dinastie şi majoritatea poporului…
În acelaşi timp era război în Spania. În Spania erau comuniştii; bisericile, toate, erau devastate; cruci aruncate, nu mai ştiu ce… În timpul războiului ăsta, au plecat acolo şi cinci comandanţi legionari ca să lupte împotriva…ăstora! Tata lui Petre Roman, Valter Roman, era de partea comuniştilor, iar ăilalţi de partea lui Franco. Şi acolo a murit Ionel Moţa şi cu Vasile Marin, doctorul, iar Ionel Moţa era cel mai mare în rang…Comandantul Bunei Vestiri! Aşa erau ei „trecuţi”, erau toţi o credinţă… Ei spuneau: „noi luptăm împotriva diavolului, a puterii diavoleşti! A puterii răului!” Ei au fost corecţi. Eu am fost ţărănist, dar nu am făcut politică… Era unul Pârvănescu, preot, ajutor de comandant legionar, şi i-am zis: „Bine mă, tu preot, şi ajutor de comandant la legionari?” El mi-a răspuns: „Uite ce ne-a spus Codreanu… Că preoţii nu trebuie să facă politică… Eu sunt aici că nu-i altul! Ne-a mai spus Codreanu, că, Statul trăieşte din crimă şi se menţine prin crimă…Dumneavoastră, preoţii aveţi datoria să vă rugaţi la Dumnezeu pentru ca Mişcarea Legionară să biruiască. Faţă de puterea care este la răsărit, singură, doar puterea lui Dumnezeu ne poate scăpa!” Apoi Codreanu a fost arestat; Iorga i-a făcut proces. Dar mai întâi, Codreanu i-a scris o scrisoare în care-i spunea: „Domnule profesor, dacă dumneata, care-ai făcut naţionalismul (că Iorga a făcut o mişcare naţionalistă, la început), a-i fi avut duşmanii pe care i-avem noi acuma… Iorga a făcut o greşală, s-a îmbrăcat în rezident regal, ăştia ai lui Carol II au făcut nişte regiuni, şi la fiecare, câte un rezident regal, şi a înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale…ăştia aveau uniformă. Eu l-am văzut pe Iorga cu şapcă cu cozoroc, ca elevii de la liceu, în fine, şi Iorga s-a înscris în rândul celor care au aprobat asasinatele… Singur, Maniu, care s-a retras, spusei, şi aci după ce l-a împuşcat pe Iorga.
…
R. Era dictatură deja…
D.B. Renaşterea Naţională era a dictaturii deja. Cum îl chema pe ăla? …Sidorovici… Şeful străjerilor; da, făcuse o organizaţie paramilitară, ca să-i combată pe legionari… Şi atunci, ei au făcut în fiecare şcoală o organizaţie cum este acum cu copiii…Şoimii patriei, şi i-a făcut proces lui Codreanu… Că l-a insultat! Nu ştiu mai multe că în acea perioadă eu eram închis, eram la Sadoclia, în Basarabia, tocmai lângă ruşi… Au venit la noi şi ne-a luat o declaraţie…nu ştiu ce şi cum, şi ne-a dat drumul după ce îi spânzuraseră pe ăştia… Apoi ne-au luat ungurii cu nemţii, cu italienii, fraţii noştri, dar ei ne-au luat atunci Ardealul… Contele Ciano, care avea o metresă unguroaică…
…
D.B. Copii, noi nu facem politică! …Apoi a venit treaba ailaltă cu ruşii, cu pactul Libentroff – Molotov, când ne-a luat Bucovina, Basarabia şi Herţa, şi Cadrilaterul… Şi din toată România a rămas ceea ce este şi astăzi… Şi atunci, Carol al II lea, când a văzut că nemţii s-au apropiat acia, deşi nemţii ne-au făcut cel mai mare rău, Hitler, că ei au făcut pactul, cu Ardealul, tot ei au fost şi cu italienii, şi când a văzut ţara ciopârţită, el Carol al II lea, şi cu Lupeasca, ptr. că ea era evreică, el a plecat din ţară şi l-a lăsat pe Mihai… Atunci Mihai s-a dus şi a adus pe maică-sa în ţară…în 1940, Mihai era de vreo 14 -15 ani… Avea Consiliul de Coroană… A venit cu maică-sa prin Craiova… Au venit prima dată prin Timişoara, şi a oprit în toate gările mai mari… La Craiova a oprit, a existat o primire… Eram preot în Craiova, mă reabilitasem, chiar în 1940, şi când a venit vagonul regal, ea regina, a stat numai la fereastră… Prefectul Roşculescu a luat măsuri, …Zice, „Fata asta, cu costum naţional”, zice, era cam prin dosul gării, dar care era chiar preoteasa mea, în costum naţional, „să dai dumneata un buchet de flori, din partea doamnelor, din Craiova… Aşa, când o veni trenul. Zi că-i din partea doamnelor din Craiova”… Simbolic! Peste vreo 20 minute a venit trenul şi la vagonul regal i-a dat buchetul de flori; s-a cântat „Trăiască Regele” Regina a zis…”Aoleu, ce frumoasă eşti!” Nevastă-mea i-a dat florile ridicându-se pe picioare, peronul era jos, nu ca acuma, iar Regina i-a pupat mâna…!!! Aşa: „Te-aş pupa, dar nu am cum, şi i-a pupat mâna”… Prefecul Roşculescu, i-a zis: „Majestate, nu greşiţi, fiindcă e preoteasă!” (Ne arată poza cu o femeie foarte frumoasă; n.n)…
…A venit apoi războiul şi mi-a venit ordin să mă duc pe front… Am stat cât am stat, apoi am fost rănit, am mers până la Stalingrad, am fost încercuiţi, în fine… Am fost ca duhovnic. Am fost preot militar. Când am ajuns acolo, ăia ne-au încercuit, ai noştri au vrut să ne predăm… Eu nu am vrut! I-am spus colonelului, şi a venit o divizie blindată germană cu care am mers până am spart cercul şi am mers pe Don… Am trecut pe gheaţă, apoi am ajuns la Nistru… În fine, a fost greu la încercuire că mâncam doar boabe de porumb; dar când era senin, veneau nemţii şi ne aruncau pâine…generalul neamţ dădu-se ordin…”o felie de pâine mânca el şi soldatul, la fel”; se împărţea exact. În ce priveşte corectitudinea, nemţii erau extraordinari…Deviza nemţilor (la noi nu iera aşa): „Nu mănâncă nici u n ofiţier mai mult decât soldatul”!
…
R. Aţi tras un foc de armă?
D. B. Nu, nu am tras niciodată! Îmi făcusem o socoteală; să mă împuşc…Când am fost atunci, de ne-a încercuit, colonelul ne-a spus să ne predăm… Eu i-am spus: „ Mai bine mă împuşc, decât să merg prizonier în Siberia!…”. Eu ştiam şi limba germană şi ne-a chemat colonelul de la divizia blindată şi a spus că o să ne ia… Ruşii ne-au aruncat nişte branduri… O schijă mi-a trecut prin pulpă, jos, iar lui Iancu, colonelul, i-a smuls jumătate din ţeasta capului…L-am îngropat. Eu eram îmbrăcat tot militar, ca preot, în spatele liniei întâi, dar eram îmbrăcaţi aşa ca să nu ne recunoască partizanii…
…
R. Crucea asta de pe piept v-au dat-o…
D.B. Nu, este o cruce comemorativă, eu sunt vetran de război…
…
D.B. Mi-am făcut o casă, în 1959. Şi pe chestia cu Iliu Maniu, m-au băgat în închisoare. Am stat acolo cu Iuliu Maniu, ştiţi, noi făceam şi o rugăciune… A fost la Aiud, apoi la Piteşti… Aici a fost greu de tot! La Jilava, apoi din nou la Aiud… În fine, în 1964, ne-au dus la Balta Brăilei, tocmai în anul în care ne-a cerut să dăm o declaraţie că nu credem în Dumnezeu!… Ăilalţi au dat, că laicii nu pierdeau nimic. Dar cum să dau eu o declaraţie, să semnez, adică să declar, că, aşa: „Eu subsemnatul Cutare Cutărăscu nu am crezut niciodată, am fost un farsor.” …Dacă vrei să-ţi de-a drumul acasă!
R. Pentru credinţă v-au arestat?
D.B. Sigur că da, au fost arestaţi peste 3000 de preoţi. 3000! Din peste 10 000 de arestaţi; ştiţi, „Războiul crucilor”, când desfiinţaseră să nu mai fie nici o cruce pe marginea drumului… Mi-a spus ăsta de la Suteşti, acuma (eu am făcut istoricul comunei Suteşti), chiar în vara asta (1993, n.n) , că nu aveai voie să porţi cruce la gât! …Se făceau slujbe înainte, dar nu aveai voie să faci slujbe afară, chiar de Înviere (noi, la Râmnic, la Episcopie, aveam voie, n.n), să faci înconjurul Bisericii…Când am fost eu la Tismana, cînd s-a aniversat Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, venise unul şi ne spusese să nu facem parastasul pentru pandurii lui Tudor…în curtea Mănăstirii! Şi asta când? Chiar în 1970! Şi Mitropolitul Firmilian îmi dădu-se mie hârtie, „Faceţi Parastasul pentru T. Vladimirescu, la 50 ani, la mormântul lui Sf. Nicodim. Afară! Şi un preot Alexandru, nu mai ştiu cum, un refugiat, care era aciuiat acia, în Mănăstire, nici nu a vrut să i-a parte la slujbă… A zis că dacă facem slujba afară, asta înseanmnă demonstraţie! Şi nu a vrut s-o facă! Atunci eu am zis: „Doamne, eu am ordin s-o fac la mormânt; eu acolo o fac! Am făcut apoi referatul către Mitropolit, şi i-am spus ce s-a întâmplat…Se ajunsese că şi între noi erau trădători! Oameni, mă rog, n-aş vrea…Dar erau!
…
R. Pe ce criterii au fost arestaţi cei 3000 de preoţi?
D.B. Păi, în cazul meu, eu am făcut o casă la Suteşti…Că am cumpărat un Pistol mitralieră şi gloanţe, dar şi vecinul meu, Gh. Grecul, ţăranul din spatele casei mele, care cumpărase un pistol Schteier, de la nemţi, cu gloanţe, şi care împreună cu mine, trebuia să-l împuşcăm pe Gh. Gheorghiu Dej… Şi m-au bătut 6 luni, de la ora unu la trei noaptea… Erau ore de bătaie (ca şi acuma, de anchetă, n.n), te scoteau în chiloţi şi te băteau până osteneau, nebunii. Apoi îţi da o cârpă cu apă să te ştergi de sânge. Nici nu-ţi închipui. Să mergi la dormitor şi să nu spui la nimeni ce ai păţit…La un moment dat, mi-au sugerat ei, că eu, cu un cuţit lung (arată cam aşa, la 0,5m, n.n) m-am dus la Sfat şi că i-am zis preşedintelui, unuia, Prediţoiu, d-acia: „Bă, mai stai mult , că vin americanii! Dacă te mai găsesc aici, să ştii că te tai!” (asta înseamnă că era cam prin 50-atunci erau aşteptaţi americanii n.n). Altă dată mi-au zis, că tot eu, m-am dus la Sfat (că nu-i zicea Primărie, ca acuma), cu un topor cu o coadă atât de lungă (arată cu mâinile cam 1m, n.n) şi i-am zis: „Dacă te mai găsesc aicea, să ştii că vin şi te omor!” Toate, numai treburi fictive… Te băteau ca să recunoşti treburile dintrăstea. Vecinul meu a declarat, întradevăr, că el a cumpărat pistol de la nemţi şi eu de la ruşi, ca să-l omorâm pe …Dej. L-au bătut până a semnat ce au vrut ei! Problema a rămas la mine…Era un locotenent, Cetăţeanu, de aici de lângă noi. Şi când a venit ăsta, zice: „Banditule, tu nu recunoşti? Tu nu ai cumpărat (pistolul, n.n), zici, dar eu ştiu că ai cumpărat!”, şi îmi dă un pumn (ei aveau şcoală de box). Eu eram mai tânăr, puteam să-l lovesc, era mai scund decât mine şi puteam să dau de pământ cu el…Dar cum să faci asta? Lovindu-mă, am căzut cu capul de ciment, şi a început să-mi curgă sânge din nas şi mă căzneam să opresc sângele. Şi iată că vine unul, că o stea pe umăr, şi îl apuc de pulpana hainei şi-i zic: tovarăşe maior, salvaţi-ne… Ăla, Cetăţeanu, îmi dă peste mână. Atunci maiorul zice: „Locotenent Cetăţeanu (aşa i-am aflat numele) îţi ordon să te dai înapoi! El zice: „Tovarăşe maior Săvulescu vă rog să nu vă amestecaţi în instrucţia mea”. Maiorul scoate pistolul şi zice: „Tovarăşe Cetăţeanu, cinci paşi înapoi!” Atunci locotenentul Cetăţeanu pune mâna la chipiu şi spune: „Tovarăşul maior Săvulescu, la ordinile dumneavoastră!” Atunci am aflat eu cu cine am de a face…Şi ăla comunist, şi ăla comunist…
M-a ridicat de jos cu o mână şi m-a băgat într-un birou. „Stai pe scaun”, mi-a spus. „Nu stau tovarăşe maior, că îl umplu de sânge”. „Ce contează un scaun, pe lângă viaţa unui om”… Mi-a spus el (asta nu trebuia să v-o mai spun)! M-a întrebat, „Care-i baiul?” I-am spus că trebuie să recunosc, că am cumpărat,…aşa, şi pe dincolo…Mi-a chemat dosarul şi mi-a spus: „Părinţele (chiar aşa mi-a spus, ăsta, maiorul de la Piteşti), trebuie să vă condamnăm şi să vă luăm casa”. „Luaţi-o, domnule maior; să terminăm odată, dar nu ne luaţi viaţa”. „Trebuie să înţelegi, că dacă nu vă condamnăm noi vin alţii şi tot vă condamnă şi ne condamnă şi pe noi. Cu ce pot să vă ajut, este să dau ordin să nu vă mai dea nici o palmă.” L-a chemat şi pe Grecu şi l-a întrebat de ce a declarat aşa (că a cumpărat armele, n.n)…”M-a bătut şi am declarat”, zice Grecu. „Părinţelul de ce n-a declarat?”, l-a întrebat maiorul. „Păi el ţine mai mult la bătaie”…Eu îi spusesem şi lui: băi, îţi dă una, două, apoi nu mai simţi (da în tine, ăştia, ca în lemn…primele, două, trei, erau mai grele, apoi nu mai simţi…). A continuat maiorul: „Dar e adevărat că aţi cumpărat pistoale?” „Nu-i adevărat tovarăşe maior, dar să-mi facă ce mi-or face, dar eu la bătaie nu mai ţin!” L-a chemat atunci pe locotenentul Cetăţeanu şi-i zice: „De astăzi înainte, Părinţelului şi lui Grecu le faceţi acte, ce vreţi, dar nu le mai daţi nici o palmă. Ai de aface cu mine dacă aud că ai mai dat în ei! Du-te! Dacă vă mai bate careva să ieşiţi la raportul maiorului Săvulescu”.
Peste două săptămâni a fost procesul; au venit martorii, care au jurat strâmb, o femeie şi cinci inşi: preşedintele CAP, secretarul de partid…Şi aşa am ajuns în Balta Brăilei. În 1964, ne-a scos în curte, pe toţi, şi ne-au pus să vorbim, ne-au dat şi un microfon, să spunem că suntem reeducaţi apţi pentru a fi redaţi societăţii. Scorneli de-ale lor…Atunci am ţinut cea mai frumoasă predică din viaţa mea, fără să ştie ei. Mi-au dat un text bătut la maşină, să citesc. Doar lui doctorul Puşcaşu, din Transilvania, care era condamnat cu noi, i-am spus că n-o să-l citesc. Am început cu dragi tovarăşi …m-au bătut, nu mai suport, vă rog, care scăpaţi dintre dumneavoastră să vă duceţi acasă şi să spuneţi şi la ai mei (am două fete studente, nu ştiam că terminaseră) că am murit cu credinţă în Dumnezeu. Vă doresc să ajungeţi cu bine acasă, că pe mine cred că mă împuşcă. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos şi am început să cânt Tatăl nostru. Am luat două pietre de jos (să bat una de alta). Atunci, toată brigada a îngenuncheat, şi a început să cânte cu mine. Cînd mă uit în partea dreaptă, văd pe maior şi patru gardieni. Curios, nu au intervenit… După Tatăl nostru m-am ridicat şi am spus”Rugăciunea dintâi”…
„Cu suflet de păcate ‘ndestulat
Străbat în templul tău din aur şi argint,
Mergând sfios cu ochiul înspre pământ plecat
Eu vin şi cer la tine Prea Bunule alint,
Iertare de păcate de care-mi sufletul e plin,
Şi nu mai am, din ce-ai făcut Tu, nimic senin;
Am pângărit tot ce-a fost mai sfânt;
De multe ori, deasupra Ta m-am ridicat
Şi-n loc de rugi şi cânt, cuvinte prea murdare eu ţi-am aruncat
Nesocotit-am, nebunul, tot ce e curat şi sfânt
Nu m-am gândit la ceruri niciodată,
Cum nici nu am crezut că ele sunt…
Nici nu ţi-am zis cândva eu Tată
Grăit-am în deşert atât de mult
Că nu-mi vine nici mie să m-ascult;
Dar Tu, Tu eşti bun, şi blând, şi Sfânt Părinte
Şi I-ai iertat pe toţi, câţi de păcate s-au căit…
Şi I-ai făcut iar fii ai Tăi.
Părinte Preaslăvit mă iartă şi pe mine
Că şi eu am fost al Tău,
Un fiu ce toată viaţa făcut-a numai rău…
Şi cum pe desfrânat spălata-i de păcat
Aşa şi mie, Doamne, îmi dă iertăciune
Îmi dă iertăciune
Căci mă simt de rele atât de apăsat
Când îţi zic Tată, această rugăciune…”
Este o rugăciune făcută de mine pentru ăia de acolo…Am făcut trei mătănii, au făcut şi ei mătănii; vă imaginaţi…Nişte oameni nemâncaţi. Între timp trece şi maiorul pe lângă noi. „De ăştia mi-ai fost, banditule!”, mi-a zis mie. „Tovarăşe maior, v-am zis că eu nu mă lepăd de Dumnezeu…” Seara au venit 2 securişti cu pistoalele; noi ne culcaserăm, dar eu ştiam că vine să mă ia. 21-21.30, era un beci cu paturi suspendate, unde dormeam ca maimuţele. A venit brigadierul, unul Paşca, de la Timişoara: „Părinte Bălaşa, sculaţi-vă, că sunteţi chemaţi la comandant”. M-am sculat, m-am îmbrăcat; nu vă spun; mi-au dat 8 zile carceră. 8 zile, 3 pahare cu apă, unul la prânz, dimineaţa şi seara, primele 2 zile. A treia zi, o bucată de turtoi, aşa cam cât două cutii de chibrituri şi trei pahare de apă, şi aşa până la sfârşit. Nu vă spusei: a patra zi mi-era o foame de aş fi mâncat lemne…După a patra zi s-a terminat cu foamea! Venea securistul cu cauciucul să mă forţeze să mănânc… A 8-a zi m-au dus, tot noaptea, la dormitor. Ăla de jos s-a urcat în patul meu, eu m-am culcat în patul lui…Atât eram de slăbit, că nu puteam urca la pat! Între timp mă cheamă la telefon doctorul Puşcaşu; noi vorbeam la telefon prin morse, la calorifer; „să nu mănânci de la ăştia (ei îmi strânseseră un chipiu de turtoaie), doar trei linguri de apă, că plesneşti!
Dar eu nu aveam foame, era ceva extraordinar, nu puteam mânca arpacaşul. Nu puteam să-l mai înghit! Cât credeţi că a durat? Peste două săptămâni ne-a dat drumul acasă, cu toată lumea…
…
R. Am impresia că aveaţi de a face cu nişte oameni nebuni!
D.B. Vai de mine, erau bucuroşi să vadă sânge. Şi mai era ceva; primeau grade pentru silinţa lor.
R. Nişte demonizaţi!
D.B. Demonizaţi, da! Domnule, poţi să faci orice politică, dar să fii om. Cum vă spusei, Săvulescu ăsta era ofiţer superior; el se purta altfel. L-am căutat după aia, la Piteşti, unde am o fată, dar ea mi-a spus: „Nu-l găseşti tăticule, ăştia au avut nume conspirative şi, după Revoluţie, s-au mutat în alte părţi…
A, uitai să vă spun; în birou la el, mi-a arătat hârtia cu condamnarea; „Dumneata eşti condamnat 6 ani. Mie 6 ani şi lui Grecu, 5 ani. Zicea el că eu l-am influenţat, de aia am mai mult!…
…
Eu până în 1932 făceam poezii. Am scris, colaborat, la rubrica literară, la „Seminarium”, la „V.Alecsandri”, la „Curierul Muncii” a lui Lisandru Oiţă, la „Naţionalul Vâlcii”, la „Raza literară”, la Bucureşti!
Am fost ţărănist în partidul lui Maniu, da, din timpul Facultăţii, la Tinerii Creştini Democraţi….
25 09 2008
Simona Maria KIS, Petre CICHIRDAN
