Mai zilele trecute, pe hotarul dintre Martie și Aprilie – suntem în Anno Domini, 2024! – pe crestele și prin văile Carpaților a nins cu împodobire umedă și grea, care a rupt copacii, blocând drumurile, dar a și împrospătat bucuriile celor dedați petrecerilor pe culmile de sub cer. Mare a fost urgia trecătorilor, când pedeștri, când motorizați, în strânsura porților dintre fostul Orient, când sub turcii suzerani, ori protejați de pravoslavnici și… Occidentul prea catolic, uneori prea protestant! Unii treceau prin săptămâna patimilor, pentru că la capătul săptămânii trecerea lor, amintind de un Paște însângerat și regenerator, le va mântui suferințele, prin marea bucurie a renașterii rituale. Vor fi mulți, așa ne spune statistica, pe pământul mare și rotund… al globului, cei ce vor privi și asculta glasul Romei vocalizat urbi et orbi, de cel instituit păstor la peste un miliard de creștini, dintre care cca. un milion de cetățeni români. Noi…, mulții creștini ortodocși, rămași în Orientul întârziat al nopții cu lună (poate geto-daci cu amazoane și cu Artemis, vânând sub clar de lună, ori, mai apoi: copii de suflet ai lui Allah și spahii, și ei închinători semilunii!), am ales o lună întreagă să ținem de postul cel mare și greu, că așa a vrut istoria să ne pătimească, cu un ev mediu… pe săturate, încă multe veacuri!
Se dau lupte grele pe fronturile dintre marile diferențe! Ce granițe împietrite Carpații, Balcanii, ba chiar și numitele locuri sfinte cu orgolii de… prea alese! Peste tot, între Soare și Lună, între cele cardinale – chiar calendare!- între canoane și orgolii diferite, contrariile își fac singure dreptate și cele săbii nu pot intra, simultan, în teaca păcii. Așa-i și cu vremea care ne vorbește în limbajul ei secret de o întârziere la întâlnirea cu soarele verii, cu înverzirea abruptă a celor din preajmă, cu cântecul păsăretului revenit din bejeniile de departe…numai pe calea aerului, cu plutiri uneori pe oceanele fără granițe și vămi, de o întârziere evidentă față de rostul naturii cu propriul mers, contrazicând în vreun fel canonul omenesc impus calendarului. A greși este omenește! Dar poate un orgoliu?, chiar al minorității, să-și nege propria dreptate?, zice-se bătută-n cuie de veacuri, de la începutul… începutului? Poate exista compromisul/înțelegerea/consensul… în toate?! Imposibil!Precum, bunăoară în cele decretate păcate, de Dumnezeu/Cuvântul (cuvântul/lex-dura lex!), inoculat cu înțelesuri tabu, deși s-a demonstrat demult că pământul este rotund și se învârtește în jurul soarelui, nu a lunii, nu se poate! Cu legea/dogma/canonul nu este permisă târguiala!, deși bazarul… Orientului nu poate exista fără ea! Șeful, într-o religie a ascultării, o confirmă și Apostolul Pavel, are întotdeauna dreptate! Nu de aici s-a născut legitimarea greșelii/gafei scuzabile, întotdeauna cu prescriere, a politicii corecte? Adică a răului necesar?, a sacrificiului asumat?, al minciunii necesare?, al pagubelor colaterale? al răului mai mic?, toate canonizate… după necesitatea interesului cel mare?! Expertul Machiavelli a lămurit demult raportul dintre scopuri și mijloace.
La căderea ninsorii întârziate, imediat după Bunavestire, mă gândeam că Paștele ortodocșilor, își are alegerea fericită a lunii mai. Dar în vreo două zile, anunțata schimbare, de prognoza bine făcută, se confirma cu valul de căldură saharian și înflorirea explozivă a pomilor în livezi, a rondurilor și zumzetul, de-o frenezie specială a păsăretului. Ei da! Soarele Dreptății, parcă așa L-am metaforizat pe Dumnezeu – Cel ce S-a dat chip frumos prin în/omenire!-, a înviat din iarna ano/timpului, trecând poarta Paștelui!
Precum în cer… așa și pe Pământ! Dar sunt și excepții în lumea oamenilor. Una se vădește chiar zilele acestea! Ni s-a deschis cerul și zborul fără cercetări speciale, nu însă și porțile trecerilor terestre, pentru că Sf. Petru, paznicul Raiului, are instrucțiuni speciale, și pare că locuiește stabil într-o fostă capitală imperială, iar conformarea?, este obligatorie pentru cei din Europa, cu Balcani și Carpați… cu curbură, ce par neînchinători la aceleași canoane (?!), deși spovediți și cu acatistele plătite apriori. O zi senină prin văzduhul… fără nori și îndoieli. Jos, oamenii, unii cu bucuria învierii celor ascunse, și ei primeniți printr-o nouă împărtășanie, alții, numărând mai departe zilele postului! (ca un Schengen… întârziat, pentru carpato-balcanicii, din evul de mijloc!). Privesc și n-am cum să nu mă întreb, asupra deosebirilor de prin grădina Maicii, mamă bună a tuturor acestor credincioși despărțiți de canoanele propovăduite de… oamenii slujitori, spre supunerea celorlalți. În spațiul laic, sub canoanele numitei democrații, se spune că minoritatea se supune majorității, dar și că libertatea cugetului, sub acoperirea poruncilor morale este asigurată, pentru că diversitatea este o spectrală frumusețe a lumii, care își are rostul ei în armonia și simfonia întregului. Ce ne facem cu spațiul partajat și în războirea continuă a trăirii sacralității, între potrivnicii cu adevărurile lor… diverse și inflexibile? Religiile diferite, instituționalizate, uneori cu apartenență la același izvor primar, sunt în permanentă războire! Ce luptă fără menajamente: cea a ideilor despre supremație?, ale adevărului propriu?, mereu cu porniri sângeroase! Ei, cei care nu mai pun preț pe trupurile supușilor, aceeași ei, cei ce pornesc vânătoarea, stau departe de măcelul provocat. Ei propovăduiesc o virtualitate, pur informală, despre: martiriu, sfințenie și despre investiția necesară de sânge, pentru fericirea de apoi a condamnaților trimiși dincolo, sigur însă, spre binele de acum, al comanditarilor de dincoace! Să fie morala tradiției religioase cu beatificare/canonizare-sfințire, inspirație probată deja, pentru cele ale tehnologiei informaticii? Cu holograme, avataruri, numai bune să substituie softul spiritual, al celui răposat, canonizat și trecut în sinaxar de tradiția religioasă? Precum capodoperele artei, lăsate daruri de genialii creatori ?! Par două lumi, ca două caste, ca două căi paralele, care duc în același sens, dar cu obligații proprii fiecare: una să comande, cealaltă să execute fără să comenteze, ba chiar pusă sub jurământul, răsplății cu viața de apoi, post săvârșire.
Ce destin pentru grădina românilor! Să își fi avut chiar prin inima ei linia despărțitoare a religiilor, aduse de puterile politice influente și acestea să se altoiască, ca un compromis al supraviețuirii, pe legea pământului cu o sacralitate a substratului cu limbajul propriu demult acordat.
Ne punem imediat o întrebare! Când, oare? elita credințelor diferite (una autentică a spiritualității, cu tradiție și o istorie remarcabilă în lupta afirmării identității trăitorilor Grădinii!), își va asuma sarcina să determine instituțiile, cu puterea formală, să-și dea mâna, pornind de la numitorul comun? Să nu se fi convins, în trăirea experienței istorice, a unor evenimente speciale, că numai împreună au trecut pragurile unor soroace prielnice? Apoi, că slujind împreună grădinarul pământean – Statul în așezarea sa laică!- conform cerinței unei armonii a binomului regnum-sacerdotiu, decretată de apostolul neamurilor (vezi Epistola către romani!), nu ar fi imperativă porunca incontestabilei scripturi, privind aplicarea ei fără cârtire? Nu cumva Statul Român*, cu toate nepriceperile sale, în multe chestiuni, a înțeles rațiunea împăcării divergențelor spirituale, mai repede decât Biserica Ortodoxă Română, prea asincronă mersului lumii și cu canoane neactualizate de veacuri? Cu o mecanică a adaptării la modalitatea trăirii la alte ritmuri ale societății globale, nefiresc de lentă și cu efecte ale măririi întârzierii unei societăți supuse veacuri multe mentalului robiei/rumâniei, ca singură posibilitate a supraviețuirii, cu ascultări impuse geopolitic! Nu cumva starea de vasalitate a bisericii naționale (autocefală, în deplinătate, doar de un veac! și trecând prin deșertul ateismului impus Statului o jumătate din perioada respectivă!) și ritmul melcului al dresajului canonic, cu tactul fixat în ritual, ca un fel al împietririi privirilor în spate, cu spaime însămânțate și cu sacrificii de sine, uneori rețete ale mântuirii care promovează: contemplația, non acțiunea împotriva celor potrivnice (vezi toleranța față de abuzuri, corupție, justiție neperformantă, minciuna din spațiu public, ignoranța generalizată, excesiva toleranță față de ne/muncă, sub pomenile măsluitei protecții, a falsurilor medicale, prăpastia dintre vorbă și faptă din minciuna ofertelor electorale etc.), nu cumva această captivitate cultivată secular, nu poate fi vindecată în mentalul colectiv, fără o vaccinare în masă?, prin educație susținută, bazată pe o programă cu istoria scrisă, bine decantată, nefardată politic și nu doar „mărgică” electorală, precum „România educată”? . Am invocat de multe ori vitezele de mișcare diferite, ale Bisericii Creștine Universale, (catolică!), cu centralizarea ierarhică în cetatea eternă, la Roma, (cu toate manifestările ei, într-o cuprinzătoare diversitate – vreo 22 de modalități, în funcție de loc, cultură specifică, tradiție !) în raport cu creștinismul Ortodox al Răsăritului (după schismă: Ortodoxie a Răsăritului, cu patriarhii proprii sub autoritatea imperiilor locuite!), cu particularitățile asumării regionale a canoanelor vechi, dar cu o lentoare a adaptării la cerințele slujirii, sincrone vremii cu risipiri amețitoare (vorbind aici despre secularizări în ansamblul imperiilor multiculturale: cu diversitate etnică, rasială și stratificare socială, prin prăpastia care se cască între cunoașterea facilă, imediată, și imposibilitatea dobândirii înțelesurilor adânci). Apoi în competiția dintre Patriarhii, lupta pentru mersul întregului își avea conducătorul, pe cel cu o bună poziționare în binomul cu puterea laică!
O Romă răsăriteană…, o nouă Romă, asumându-și imperialismul statului suport, după 1700, se arăta liderul celorlalte, trecând peste centrul de comandă al celei statornicite la Constantinopol drept unificatoare a mersului tuturor, dar rămasă captivă sub toleranța sultanului, de altă credință. Credem aici că în raportul biserică-stat, în ceea ce privește putere în societate – ca autoritate autentică, nu impusă prin legi coercitive!-, se vădește felul viețuirii cotidiene. Acolo unde statul a avut autoritatea proprie, neimpusă de o subordonare juridică altor puteri suzerane (precum o vasalitate… angajată !) , Biserica locală și-a putut asuma autocefalia, nu numai în consens cu statul, dar şi în respectul dogmei proprii. Ne punem întrebarea, pentru perioadele tranzitorii, de reașezarea Statului în alte sfere geopolitice, concomitent cu repoziționarea Bisericii naționale (curentul majoritar!) în concertul bisericilor de aceeași orientare ortodoxă (răsăritene), dar și în biserica cea mare creștină, cu toată cuprinderea ei globală : cum se armonizează raportul stat-biserică, în misiunea de-a împreună, obligatorie pentru coeziunea întregului? Ne punem întrebarea pentru că observăm lipsa de convergență a eforturilor, manifestă prin polarizările din societate care creează tensiuni, competiție, acolo unde liantul unității ar trebui să fie imperativul momentului.
Vom sublinia prin câteva exemple experiența istorică a unității contrariilor, unui anume moment (vezi finalul!) cu efectele lor pozitive în mersul societății, dar și pierderea unor șanse prin lipsa de celeritate, care a ucis faptele posibile, izbânzile visate. Facem aici, mai înainte, o constatare necesară! Ne referim la Biserica instituție, din perspectiva puterii politice, a Bisericii în societate, care acționează sincron (uneori defazat!) cu Statul (patriarhiile au autoritate între granițele unui Stat, ca persoană juridică!), nu la… Casa lui Dumnezeu, cu oamenii toți, solidari în duh și în spiritul scripturilor cu porunci morale demult moștenite! Nu confundăm duhovnicul, dăruit cu har, cu preotul, transformat în propagandist de serviciu (vezi funcția socială!) în deplina ascultare a ierarhiei de deasupra – atât cea a instituției bisericii, cât și a autorității civile din societate!
Pornim în cercetarea noastră de la faptul poziționării valahilor și moldovenilor, cu statele lor vasale, sub protecția juridică a imperiilor. Nicolae Iorga, istoricul, numea politica acestora tranzacțională. Aflate, între lumi diferite, separate de schismă, cu o amprentare cultural-spirituală a romanizării și a creștinării timpurii, în imediata vecinătate a istoricului Bizanț, țările românilor – cum se vor fi numit ele!- vor pune permanent în balanța ascultării lor în poziție dominantă pe cel mai puternic. Imperiul Romei, de Răsărit, garant al ivirii creștinismului în legalitate, grecizat apoi, căzut sub turci pe la 1453, cu instituția comandamentului creștin ortodox cu tot (vezi Patriarhia de la Constantinopol!) va fi fost prima mare putere cu înrâurire a trăirii profunde, peste întreg creștinismul european înainte de schismă, care va fi însămânțat adânc în întreg cuprinsul grădinii neamului nostru, trăirea celor cultivate un mileniu și mai bine. Chiar la ieșirea noastră din zodia evului mediu, către modernitatea autodeterminării neamurilor în statalități moderne, cu alt amestec între rațiunea evoluției științei și forța irațională a credințelor, ne vom fi aflat după partajarea diferită, între imperii, într-o percepere diferită a stărilor de fapt, poate în etape diferite ale… emancipării (al dobândirii conștiinței identității a mai multora, în măsură să genereze o elită autentică, în slujba unor cauze pentru mântuirea tuturor!). Secolele al XVIII-lea și începutul celui al XIX-lea, Moldova și Valahia, se procopsiseră cu administratori/gospodari din Fanar; cu sacralitate în tradiția greacă a ortodoxiei creștine, propovăduită în slavonă și cu scriptură chirilică, (cu redute istorice prin Athos, Alexandria, Antiohia, Damasc, Ierusalim, toate, demult, sub cele elene!). Transilvania, ieșită de sub vremelnica suzeranitate otomană, acum sub Imperiul Habsburg, își primise concesia religioasă, făcută creștinilor ortodocși, (vezi compromisul Uniației /greco-catolică!) dar cu oficierea liturgică în Latină și școliri înalte la Roma… Principatele noastre în evul mediu își trăiau romanitatea proprie a oralității din substrat, simultan cu crezul instituționalizat slavon, cu scriptura chirilică în tradiția… religioasă greacă. Să nu observăm în … viitoarea idee a UNIAȚIEI, amprenta civilizațională a modernității occidentale cu temelia greco-romană? Apoi, în explicita formulă „Greco-catolică”, cu adaptarea ritualului creștin, pentru ca românii în Transilvania să-și trăiască sacralitatea în spiritul moștenit, dar în ascultare față de ierarhia bisericii de la Roma, să nu fi fost o mână întinsă, iar nu o presupusă siluire?!
Ne constatăm și azi încă pe limesul cu permanenta echilibristică între punctele cardinale, într-un balans continuu -vorbeam de compromisul necesar echilibrului, singurul care dă starea de pace! Dar marea problemă, mai greu rezolvabilă, a fost să se caute starea de pace într-o competiție în care te disputau, din trei direcții, noile puteri ale scenei. Țaratul Rus, ortodox, autocefal autentic ca putere răsăriteană (ivit în locul regatului catolic al Poloniei, ca putere regională ieșită din competiție); Austria (imperiul Habsburgic cu Viena imperială, putere emergentă după 1683) și Imperiul Otoman care urcase pe Dunăre, până în centrul Europei. Celor două tabere ale conflictului – dintre Orientul păgân (cu ortodoxia creștină, captivă și tolerată!), și Occidentul creștin, catolic/cruciat ( miza politică, fiind în fapt supremația teritorială, folosind ca justificare morală, religia dominantă a locuitorilor!) după 1700 se adăuga a treia forță: Rusia țaristă, cu ortodoxia creștină pravoslavnică, care nu dădea socoteală sultanului, pentru credința creștinilor proprii. Rusia, cu interesul imperialist propriu, se va fi declarat protectoare asupra creștinilor din statele vasale, ori asupra celor din pașalâcurile Otomane. Va radicaliza conflictul (sferelor de influență!) cu celelalte competitoare. Lupta în trei, peste capetele românilor, va domina scena politică până la ieșirea, din acest joc al puterilor (vorbim de scena credinței!), a Turciei, care prin pierderea suzeranității asupra statelor naționale din Balcani, nu va mai conta. Ideea luptei dintre creștini și păgâni devenise caducă, adică fără obiect, iar locul acestei mize îl ia afirmarea națiunilor, cu lupta dovedirii identității, utilizând toate resursele posibile, inclusiv atuurile unei credințe care confirma identitatea (și azi se uită importanța compromisului religios greco-catolic, al numitei, și încă hulitei Uniații, din 1698, pentru marile izbânzi ale românilor!). Competiția pentru putere și după 1878, (în ceea ce privește pe români, din acest moment Statul România devine actor legitimat juridic, cu suveranitate!) s-a dat între Răsărit și Apus. La Răsărit, Rusia țaristă și ortodoxă (până în 1917), apoi sovietică, cu credința sub papucul ateismului, până spre 1990. Apusul creștin (catolic, protestant, greco-catolic/pentru tranzacționalul posibil românilor majoritari de peste Carpați), devine în fapt Europa însăși, numitul Occident! În trăirea spațiului global de azi, bătaia vântului geo-politic, poate sugera respirația oamenilor. Acesta este motivul pentru care trebuie să observăm cum mai bat azi vânturile și mai ales cum ne așezăm să nu ne spulbere, să știm poziționa… eolienele să mai poată domolii furiile, poate devastările, poate pârjolirile iscate din senin.
Există în jocurile, de tot felul, părerea că trebuie ținut ritmul (hangul!), potrivit pasul, cu atenția auzului care să proceseze melodia, și a minții să știe comanda mișcarea picioarelor, a feței să zâmbească, a ochilor să strălucească bucuria… Nu am înțeles niciodată ideea de conservare, de amânare a trăirii, dispusă de anumite canoane, dar a trebuit să recunosc faptul că o inerție, mecanică socială după zisa sociologilor, foarte lentă în dogmele neactualizate și încă în opoziție cu rațiunea științelor, lucrează permanent atât la indivizi, cât și în societățile, care își apără vreo memorie istorică, vreun orgoliu anume imperial, vreo ascendență într-o comuniune cu drepturi de veto, chiar dacă groapa istoriei le va fi înghițit demult mărirea. Cum să recunoști (vezi spusa înțelepciunii populare!) că toate sunt până la o vreme, că fost-ai lele cât ai fost?! Că orice proces (adică viața!) se instaurează durată, cu început și sfârșit, cu un alfa și omega, cu urcușuri și căderi, cu permanentă schimbare a țărmurilor, crestelor?! De ce nu? și a hotarelor cu ghețuri, nisipuri, după puterea vântului, a focului, oricum a cuprinderii omenești căutând făgăduințele, inoculate voințelor? Credem că un fir al istoriei pământului, locuit de neamul omenesc al României de azi, stat modern pe harta lumii, ar servi celor ce o gospodăresc azi, fiind în cunoștință de cauză, privind tocmeala celor de la masa jocului și asupra științei de-a împărți dreptatea.
Din perspectiva globală, a împărțirii lumii de către jucătorii cei puternici, din toate sferele puterilor, să observăm cum sărbătorim noi românii Paștele și Crăciunul, sărbătorile creștine, cu cea mai mare relevanță pentru trăirea sacralității. Diferența între punctele cardinale, cu propriile puteri instituite, ne arată în ambele tabere, pe noi românii, aflați în zona de trecere! La frontiera informală, uneori cortina trasă ne/transparentă, mai mereu la vămile cu… paznici, precum cerberul la poarta infernului (fiecare observându-l la celălalt, cum și adevărul relativ are cele două fețe!) se pare că nu s-a putut altfel, și constatăm încă multe neclarități, pentru dumerirea tuturor, Prea gri? Prea neclară? Prea temătoare de poziționarea într-o singură parte? Ori divizați, în sinea noastră, între cei doi poli ai puterilor vecine? Să nu avem aici explicațiile tranzițiilor noastre interminabile și lentoarea sincronizării – mereu cu întârzieri față de mersul lumii?! Din această perspectivă nu ar trebui privită și neîncrederea multora, dintre aliații aleși, în felul nostru, ezitant și temător de-a fi trup și… mai ales suflet, împreună? Dintr-un început să observăm că ne-am despărțit de pravoslavnici, parțial, abia în secolul al XX-lea, (vizibile în spațiul public … serbarea Crăciunului și coloritul primăverii, pentru începutul anului la unu ianuarie) privind serbarea nașterii Domnului, sincronizată la noi (de Stat/Regatul României întregită, în 1919 și de Biserică prin 1924!), după moda Apusului creștin catolic. Calendarul reactualizat/Calendarul nou, al Papei Grigore al XIII-lea** (1582), nerecunoscut de Roma a III-a, rămasă cu vechiul calendar al Romei, cel iulian*** adoptat prin anul 45 î. Hr. Moscova, începând cu un alt Petru – și acesta numit Întâi! din această perspectivă numindu-se Vechea Romă, a rămas cu sărbătoarea după calendarul iulian/adică cel nereformat, dar care își arogă… începutul cu dreptul primului venit, într-o dispută cu viitoarea Romă Nouă. Înțelesul celor două atribute, vechi și nou, a creat conflictul din scenă, după ridicarea ca putere geopolitică a Rusiei țariste. Supremația între creștini, chiar în conflict fiind cu păgânătatea otomană, în cheie politică, a opus (în competiția întreită) Sf. Imperiu romano-german, de sub autoritatea papală (Vestul Europei… adică viitoarea Uniune Europeană, cu legenda întemeierii, încă înainte de schisma creștină, pe vremea lui Carol cel Mare) și Rusia țaristă. Evenimentele istoriei ultimelor trei veacuri demonstrează imperialismul Răsăritului, folosind pretextul protecției creștinilor, de sub suzeranitate otomană, uneori chiar peste voința autorității de putere religioasă (vezi Basarabia 1812, 1944, vezi Georgia și Ucraina: 2014, 2021, etc). Vezi mai vechiul Război al Crimeei (1853-1856), în care Europa a ținut partea Turciei. În conflictul tripartit, cu o Rusie atingând prin cuceriri Pacificul, biserica ei, cea mai mare din aripa ortodoxiei creștine (pravoslavnică) se va poziționa dogmatic împotriva noului imperiu religios al creștinismului universal, de pe alte poziții de forță. Raportul de forțe între Roma nouă, acum cu peste un miliard de prozeliți, cu centrul de putere în… autentica Roma eternă, nerecunoscută de pravoslavnicii altui imperiu, zice-se ortodocși, ignorând celelalte autocefalii ortodoxe (vezi ecumenismul promovat de celelalte, împotriva absolutismului moscovit, care se vrea comandant suprem, peste autoritatea legiuită a ansamblului!) și Roma Veche cu pseudo/testamentul lui Petru cel Mare, judecat (raportul de forțe!) prin binomul cu politica imperială a Federației Ruse de azi a creat marele conflict socio-politic din scenă, cu tulburări de hotare, reașezări instituționale ale prozeliților creștini în Georgia, Ucraina, prin Moldova de peste Prut, dar și între slujitorii rămași sub hipnoza Răsăritului, unii într-o contaminare fără leac, chiar prin preajma noastră. Da, am ales serbarea Crăciunului, de-a împreună cu toți ortodocși, și catolicii, pe 25 Decembrie, mai puțin cei ai Răsăritul pravoslavnic…, Ierusalimului, ori ai izolatului Athos, rezervat numai bărbătescului. Aici, privind nașterea Domnului, noi, cei care de la Râm ne tragem suntem cu Europa, în întregul ei înnoit! Ce momeli, puse la bătaie pentru smintirea noastră, cu Dacismul, Daciada, anti legionarismul Romei, cu denunțarea romanizării și a amprentei latinității (chiar dacă în aparența analizei științifice a filologilor!); ce recuperări istorice cu Burebista și Zalmoxis și ocultarea monarhilor statalității noastre moderne? și cât oprobriu pe bandiții poporului care au fugit prin munți, ori au evadat, trădând lagărul…paradisului, ca un infern, pentru hulitul Occident?/ Europa însăși? (vezi și exodul modern al românilor, acum liberi, spre vest; al celor care reclamă pasul de melc al integrării, din cauza somnolenței istorice și mentalului tarat, vădit în scepticismul întreținut abil de încă prolifica propagandă… anti europeană, din subteranele însămânțate de veacurile de dresaj!). Papa Grigore, de la Roma, unde avem Columna lui Traian, Academia di Romania și alte instituții de încunoștințare a latinității noastre, înainte de năvălirile slavilor… vechi și noi, ne-au lămurit cu multe, despre noi înșine, în ciuda multor scripturi care ne-au smintit cugetele cu atâtea „adevăruri” fabricate (inclusiv povestirile istorice despre frăția româno-sovietică, despre sov-romuri, protecția istorică și dubioasele eliberări de… noi înșine!). În ceea ce privește Paștele, suntem încă prizonierii lui Iulius Cezar, ca un Țar, al Romei vechi și nu ne-am aliniat încă la Schengen, nu doar că nu vrea vreo… Roma nouă ( fie ea și Viena!), dar chiar noi nu ne dezbărăm de calendarul anacronic, nici după aproape patru veacuri și jumătate, de la dovedirea neconformității, privind datarea unui eveniment definitoriu al credinței noastre creștine.
Și primăvara aceasta vădește defazarea față de realitatea naturii, care glăsuiește renașterea/învierea, mult înainte de răstignirea vremii vechi. Ne aflăm într-o vădită întârziere, pe care să nu o punem pe seama lui Dumnezeu, ci a noastră, a oamenilor, încă în lagărul remanent, ca un staul cu canoane denunțate de prea curând de soarele din cer. Sunt multe actele de voință ale oamenilor cu mintea la ei, chiar dacă sub voințe instituționale potrivnice, când au știut să făptuiască și apoi, chiar Dumnezeu să le fi binecuvântat faptele! Să dăm câteva exemple când, în ciuda opreliștilor, oamenii mari ai neamului au făptuit ceea ce trebuia, spre a îndemna la acțiuni posibile și azi, prin puterea exemplelor. Să redobândim încrederea în forța unității noastre, probată în istoria dezbărată de falsul impus ( vezi interesele partizane, cu omisiuni suspecte, confuzii regretabile, adevărurilor fabricate, toate într-o istorie, scrisă la comandă, în sincronul politicilor pseudo/corecte și propovăduite prin dascălii și programele școlare, în multe și mari suferințe!)
Să ne reamintim că până în 1878, când Congresul de la Berlin, (după războiul de independență -1877-1878!) ne-a validat ca Stat, în stare să-și poarte de grijă, nu am contat la masa cea mare a geopoliticii lumii, ca persoană juridică, cu drepturile ei. Pentru această mare izbândă – precum creștinii eliberați din ilegalitatea catacombelor și martirajul credințelor! – neamul românesc, parcă pierdut prin istorie, își va fi trăit vremea și pământurile într-o căutare permanentă a conștiinței de sine, apoi al unei case proprii și în deplină autonomie. Multe vor fi fost încercările ieșirii din supuneri, vasalități, din legăturile asumate prin vreme. Pământul a ridicat din sine, uneori a altoit sămânță de soi și a ținut rodnicia de oameni, din care se vor fi ivit conștiințe ale mântuirii.
Ne-am potrivit mersului lumii și la soroace prielnice se vor fi arătat oamenii providențiali care au știut citi vremurile și să acționeze în cunoștință de cauză. Ei s-au identificat unei cauze și s-au angajat, cu știință și credință în lupta multor dezrobiri. Școlirea unei elite în geografia și istoria Europei ne va fi aflat demult sub influența Romei și a latiniei civilizatoare, dar și în vecinătatea altoiului greco-bizantin, inclusiv cu instituțiile Bisericilor împământenite, cu catehizările poruncilor morale ale ascultării. Nume de personalități, ridicate din geografia noastră, în slujba umanității se pot observa în mod continuu… Dar va trebui să constatăm apariția unei elite, într-un anume context geo-politic, care a acționat și s-a remarcat prin acțiuni reținute de istorie, ca momente ale edificării unei conștiințe de sine, fondată pe structura de rezistență a stihiilor locului, matriciale- cum le vor fi numit filosofii. Risipiți în Țara de azi, atunci în state diferite, cu legile omenești și canoane religioase, ritualuri, tradiții, aparent diferite, vor fi găsit numitorul comun, vor fi identificat prilejul și vor fi acționat, asumându-și sacrificiile. Sunt multe încercările care au clădit țara din frânturi, au redat autonomia statului, autocefalia Bisericii și azi protecția necesară supraviețuirii în frământarea acelorași puncte cardinale, nu ca două Rome conceptualizate, ci într-o geopolitică polarizată cu: libertatea proprie alături de lume, ori în vasalitatea unui stăpân anacronic! Într-o lume cu toți actorii în scenă, cu jocul continuu al contrariilor, consolidarea celor cucerite se impune în mod permanent. Poate exista o majoritate care să impună sensul deplasării, dar viteza pe cale depinde și de cei care se opun mișcării din atâtea și atâtea motive, între care imposibilitatea înțelegerii care ar fideliza pe cârtitorul sensului corect. Iată un motiv să observăm vectorul Instituțional, care nu își clarifică el sensul, aici invocând chiar Biserica Ortodoxă Română, cu o putere imensă în a-și clarifica raportul armonic cu Statul. Dar sunt multe alte facțiuni prizoniere unor interese sectare, chiar organizații, asociații, partide, departe de necesara clarificare a obiectivelor proprii, ori pe contrasensul celor necesare societății / adică a celor de pe Calea cea dreaptă, ca un Dumnezeu cu Adevărul, posibilă mântuire a tuturor. Să exemplificăm câteva momente ale Unității, memorabile, ale zbuciumatei noastre istorii și cârtirile propagandelor inoculate apoi sub îndemnul lui divide et impera!, evident în folosul celor ce ne vor dezbinați.
Dintre multele evenimente, înregistrate în istoria neamului să invocăm doar pe cele care au primit confirmarea zecilor de mii de participanți și care ne pot valida concluzia celor spuse mai sus: numai împreună marile contrarii, ajunse în consens pot astupa prăpastia care ne desparte. Nevoia de coeziune, de iubirea dintre noi cei de-un neam, dar și de oamenii ceilalți, frați ai noștri întru umanitate , este o poruncă a Dumnezeirii tuturor credințelor! Să ne vindecăm de ignoranță! Să ne înfrângem orgoliile! Instituțiile Bisericilor să-și actualizeze canoanele nereformate, ale ascultării orbești, să-și vindece obsesiile minunilor acolo unde științele au lămurit tainele și să nu răstălmăcească poruncile, privind … faptul de-a ucide, ca drept asumat, al eroismului războaielor…asmuțite de politicile corecte, dar vremelnice în „adevărul” lor!
1. În anul cu… valurile sociale și politice ale Europei, 1848, care au cuprins și neamul nostru, s-au auzit glasurile unității românilor, din toate regiunile despărțite de vremuri. La Blaj, s-au adunat ca într-o Mica Roma, zeci de mii de oameni. Evenimentul fusese pregătit cu mult înainte de marile personalități, dar și de instituțiile bisericii credincioșilor români, aflate diferit, în tabere despărțite : Biserica Ortodoxă, prin Andrei Șaguna, se va fi aflat alături de cea Greco-Catolică, condusă de Ioan Lemeni . Proaspătul împărat, Frantz Iosif , al Imperiului Habsburg, și Principe al Transilvaniei autorizase marea adunare! Binomul laic cu cele sacre a acționat fericit, probând conștiința la autodeterminare a românilor supuși, și nerecunoscuți juridic ca națiune receptă (v. 1437!). Efectele evenimentului au fost pe măsură, cu valorificarea lor în procesul emancipării, în următorii 70 de ani!
2. 1866, o unitate, cu aparența contra firii politice (etichetată de ignoranța, ori vădita propagandă ostilă, ca „monstruoasă”), între liberali și conservatori, va fi debarcat pe Alexandru Ioan Cuza (o personalitate cu misiunea încheiată/supraevaluată propagandistic) pentru fericita poziționare geopolitică, alături de puterea emergentă a Europei: Germania/ care îi va fi dat pe Principele Carol I, și viitoarea susținere de la Berlin, în 1878. Aceste izbânzi, după modernizarea, premergătoare a armatei și obținerea independenței de stat! Instaurarea Monarhiei, ca o cerință a modernizării, în continuitatea reformelor lui Cuza, va fi fost în vremea ateismului, de după 1947, un mare recul istoric, intrați fiind în prizonieratul politic al Răsăritului… care a lăsat urme adânci, cu efectele la vedere și azi, în mentalitatea greu vindecabilă!
3. În 1. Decembrie, 1918, la Alba Iulia (cu simbolul istoric al Unirii, din 1599, făptuită de Mihai Viteazul), 100.000 de români au validat, plebiscitar, Marea Unire a românilor, confirmată în 1920, la Trianon. Iuliu Hossu (cel confirmat lider la Bisericii Greco-catolice ardelene, alături de ortodoxul Miron Cristea (viitorul, primul Patriarh al României/din 1924), vor fi fost împreună și tot împreună vor fi dus rezoluția Marii Adunări Naționale, Regelui României, Ferdinand. La resurecția geopoliticii, după cel de-al II-lea Război mondial, abandonați de Europa, sub regimul comunist ateu, în 1948, va fi desființată Biserica Greco -Catolică, pe teritoriul Statului Român, iar elita potrivnică, în întregul ei (din interior și din diaspora…, condamnată la tăcere, uneori exterminată!)
4. După noua operație a schimbătorului de viteze geo-politic, după 1989, prin tot Estul /satelit sovietic; 1991, în Uniunea Răsăritului… Sovietic; 1996, cu reorientarea României, spre vest, după alte alegeri democratice, și redeschiderea porților pentru fosta monarhie!), în 9-10 Mai 1999, la București un eveniment istoric…: Vizita Papei Ioan Paul al II-lea. Prima întâlnire frățească a Papei de la Roma, cu un Patriarh al Unei Biserici Ortodoxe a Răsăritului : Teoctist al României. Slujire împreună, în fața a sute de mii de oameni, care au scandat „Unitate!” În tranziție fiind, spre integrarea Europeană, în 2004 intram în NATO, iar în 2007 în Uniunea Europeană. Să semnalăm aici contestarea acestui eveniment, în exterior (vezi Patriarhia Rusă!), dar și din interior. Remarcăm doar lansarea la Cluj-Napoca, a unei cărți, pregătită special, (Vezi „Marele Atentat al Apusului”/ pus pe seama unui autorului de 87 de ani, care scrise cartea cu 67 de ani în urmă (!!!???), apoi nenumărate alte reacții, cărți editate, care veneau să mărească euro/scepticismul pro Europa și să atace pe greco-catolici, reintrați în drepturile firești după 1990.
5. Din nou la Blaj, Mica Romă, în 2 iunie 2019 Papa Francisc, în prezența a cca 50.000 de oameni oficiază slujba de beatificare/canonizare a martirilor episcopi greco-catolici români:Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu… „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950-1970” Să remarcăm că evenimentul a fost salutat de Președintele României, dar într-o surdină suspectă a Bisericii Ortodoxe… autocefale, române…
Paștele, încă nesincronizat noului calendar, cum îl observă vara din preajmă; anti/ecumenismul la vedere, este potrivnic mulțimii care cere unitatea în cuget și simțire, în rarele ei momente de-a fi putut striga într-un glas. Majoritatea, cum cere o luciditate a democrației, își cere mersul în pasul tuturor celor dintr-un glas. Pare mai ușoară sincronizarea milioanelor de ortodocși, cu mult mai numeroșii catolici, ai mai cuprinzătorul glob! Cât despre punctul cardinal al așezări? Să nu observăm că aproape un sfert dintre concetățenii noștri ne privesc dinspre Apus? Că Statul Român, mai convins decât anumite facțiuni politice ale lui, este membru cu obligații asumate în Uniunea Europeană? Da, concluzionăm aici, că privirea poate desluși, infinit mai bine lucrurile sub lumina Soarelui (Fie El și Dumnezeul din Cerurile tuturor credințelor), decât cele tăinuite în nopțile cu lună și aceasta după norii tuturor părerilor. Paștele-trecere dinspre robie spre libertate, prin deșert, către o făgăduință anume, poate fi motiv de renaștere, de speranță, când nu se pot pierde speranțele de mântuire, pe drum!
Mihai Sporiș/ Cecul de la Râmnic: „România – Grădina Maicii Domnului”
*Statul Român, ca autoritate juridică, pe scena lumii moderne a apărut în 1878, apoi în 1920, după tratatul de la Paris/Trianon își validează întregirea istorică a ariei viețuirii neamului. Din 1878, până în 1881 a fost o tranziție spre Monarhia constituțională, care s-a menținut până în 1947 (30 dec. 1947). După 23, August, 1944 până 1964, tranziția sovietizării, și vasalitatea, cu centrul de comandă la Moscova. După 1964 până în1990, sub influența doctrinară impusă și recuperarea valorilor identitare, dar secularizate, cenzurate și epurate de dogmatica creștină (v. Realismul socialist, cu alt profil de om nou, cu promovarea festivismului, dezbărat de trăirea celor ale sacralității!). După 1990… lungul drum prin noaptea cu… Lună, către Soarele Dreptății; Vasalitatea mai veche sub Imperiul Otoman poate fi aproximată între 1393 – 1878, iar a Transilvaniei, ca Principat vasal, sub unguri, turci, austrieci până în 1867, apoi inclusă în dualitatea austro-ungară până în 1918! Destinul Dobrogei, Basarabiei, Bucovinei și altor teritorii a stat sub voința puterilor imperiale ca reglaje ale compromisurilor;
**Problema calendarelor, vechi și nou/iulian vs. gregorian, a modului cum au apărut și cum au fost ele adoptate, dincolo de disputa astronomilor și realitatea numărătorii zilelor de rotație a pământului în jurul soarelui (calendarul solar) , a urmăririi fazelor lunii (conform convenției sinodului de la Niceea/325, în vederea fixării datei Paștelui, în mod unitar – într-o raportare la calendarul lunar, în cuprinderea întregii creștinătăți!) ne poate spune despre un loc anume, într-o perioadă dată, cum se poziționa în raport cu știința și mai ales față de diversitatea manifestării creștine în timp și spațiu. Interesantă este aderarea locurilor locuite de neamul nostru la calendarul cel nou, gregorian, dar și poziționarea celor din vecinătatea noastră! În 1923, la Constantinopol, s-a organizat o Conferință pan ortodoxă, care a arătat diversitatea alegerii;
*** Calendarul iulian își ia numele de la Iulius Cezar (100 – 44 î. Hr) conducător al Romei, neîncoronat Împărat, dar „deschizătorul” porților Romei Împăraților. El este cel care decide reformarea vechiului calendar al Romei, valorificând știința astronomiei, la mare cinste în Alexandria … Egiptului elenizat. Să constatăm că se impune înainte de nașterea erei noi, adică cu 45 de ani, în avans, față de numărătoarea de la nașterea Mântuitorului și marcajul cu Anno Domini!
