O carte foarte frumoasă, reușită din toate punctele de vedere, a creat scriitorul Ioan St. Lazăr care a dat tiparului prin Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2024, acest volum care descrie într-un limbaj extrem de elevat preocupările scriitorului Valeriu Anania asupra complexei personalități a poetului „național” Mihai Eminescu! Cartea caută să demonstreze, și reușește să o facă, rezonanța pe care a avut-o poetul nepereche în inima și mintea celui denumit și „Leul Ardealului” – cel mai puternic și energic luptător pentru cauza românilor de pretutindeni, apărător arhanghel al bisericii ortodoxe din ținutul transilvan și nu numai, și pe care l-a chemat Bartolomeu Valeriu Anania! La Cluj Napoca, nu există personalitate de certă valoare, vârf în vreo specialitate, cu expertiză personală, care să nu fi fost consilier al fostului Mitropolit al Clujului și Feleacului… Volum, studiu, al eruditului scriitor vâlcean la care și-au adus contribuția: P.S. Macarie Drăgoi, Episcop al Episcopiei Europei de Nord, printr-un „Cuvânt înainte” intitulat „Iubirea ca act de cunoaștere în literatură”(„A cunoaște iubind sau a cunoaște, cu adevărat, doar după ce ajungi să iubești cu adevărat…”); Constantin Cubleșan prin postfața „Eminescu – Bartolomeu – Lazăr” (relație măgulitoare pentru scriitorul vâlcean devenit, după plecarea la cer a vestitului mitropolit, cronicarul său… probabil, și pentru faptul că Bartolomeu Ananaia a fost vâlcean); și Tudor Nedelcea prin posfața „Ioan St. Lazăr în slujba lui Eminescu și Anania” (Tudor Nedelcea, care în primul an după montarea Monumentului AFDPR Vâlcea la Ocnele Mari a declarat public la sărbătorirea – comemorarea – anuală, a lui Vasile Militaru, că este cel mai frumos monument AFDPR din România). Să-i mai amintim și pe Mariana-Cecilia Bărbieru, care a tehnoredactat cartea și pe Roxana Ardelean care a realizat coperta. Volumul este dedicat Înaltpreasfințitului Părinte Dr. Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului.
Citind prefața episcopului Macarie Drăgoi am reacționat și noi (știind, că, la o carte, cu cât sunt mai multe reacții într-un cititor, note, cu atât mai valoroasă este cartea) și am notat: …Nu poți iubi fără trăire interioară, ori această trăire înseamnă cunoaștere. Trăirea înseamnă emoție și emoția este o formă superioară a cunoașterii. Nu de puține ori auzi în fața unei opere de artă plastică sau muzicală expresia înțeleg, deși nu cunosc sau înțeleg, deși nu sunt specialist; dar tocmai asta urmărește opera de artă să se adreseze tuturor. Înseamnă că, cunoștințele omului privitor sau ascultător, amator în artele plastice și meloman în muzica cultă sunt deasupra experienței creatorului expozant sau a compozitorului! Trăiristul plânge sau râde, se minunează fiindcă cunoaște aprioric starea poetică (stare superioară de cunoaștere), învelișul operei de artă. Trăitorul este cel mai important critic de artă, dacă mai are și minime cunoștințe în domeniu… Minunată aprecierea înaltului Ierarh european despre Nae Ionescu…La fel și despre Ioan St. Lazăr animat de „întreită iubire” față de limba română, Eminescu și Valeriu Anania! În prezentarea sa, episcopul Macarie Drăgoi vorbește de „tainele eminescianismului” din creația lui Valeriu Anania și de discreta dar importanta prezență a literatului Ioan St. Lazăr în sublinierea importanței acestui eminescianism în cunoașterea operei viitorului Mitropolit de la Cluj… Am notat și noi pe dunga albă a paginilor cărții că trebuie să avem grijă ca la atâta utilizare politicianistă a numelui poetului național, anual, nesănătoasă pentru cultura română, să nu cumva să se cadă în patima utilizării împreună a acestor două lexeme: eminescianism și românism, al doilea fiind deja și de prea mult timp, destul de uzat! Nu credem că Mihai Eminescu și-a dorit atât de mult să fie considerat un precursor al „românismului”. Eminescu și Brâncuși nu pot fi scuzele unor politici culturale și sociale atât de greșite cum s-au făcut în țara noastră în ultimul timp (de un sfert de secol).
Găsim notat în continuare, pe alte pagini că pluralismul politic pare a fi într-un permanent război civil cu sine însuși (partidele între ele) care se poartă cu vorbele (cum este acum în aceste două decenii de început al secolului XXI), dar, uneori, chiar și cu pistolul!…cum a fost în perioada interbelică la noi și în America („Cal Troian al omenirii” cum a numit-o Ștefan Dumitrescu)… Da, ne-am amintit de ce am notat lucrul acesta; odată, la o aniversare a lui Eminescu ne-a pus dracul sau Sf. Petru (Simon înainte) să spunem cu voce tare că Eminescu a fost manipulat, la viața sa, de serviciile secrete ungurești! Unul din personajele de la Forumul Râmnicului ne-a arătat cu degetul și a strigat: blasfemie! Era în 2012, când KGB-ul sau cum s-o mai fi chemat începuse să destabileze Europa Centrală și de Vest (prin stimularea emigranților din Siria)! Oricum, noi niciodată nu am alăturat cei doi termeni (din pudism real, omenesc): românism și eminescianism (ismele, pentru noi, perimându-se de mult)!
Dar revenim la cartea de față în care nu de puține ori am notat (exclamat) excepțional (când ne-a plăcut o expresie, un adevăr, o frază)!, constatând că textul de multe ori dialoghează cu cititorul care simte nevoia să opineze, să noteze, îngreunând lectura dar autosubliniind personalitatea. În acest sens trebuie înțeleasă afirmația Părintelui Profesor Ioan Gavrilă (cel care a creat primul studiu, generos-grandios, despre istoria muzicii în această Țară a Vâlcii – „Muzica bisericească în ținutul Vâlcii – Studiu monografic”) și care a intuit necesitatea unei recenzări de valoare, de întâmpinare (cel puțin la valoarea autorului), a cărții, pentru ca cititorul sau analistul să o înțeleagă mai bine. Dar, completăm noi, cunoscând că un asemenea recenzor, critic, nu există, pentru ce acest eseu de întâmpinare? Critica (științifică, cum se dorește) a dispărut de mult, nici măcar nu a existat (se poate spune, decât formal în vederea popularizării lui Eminescu în mase, după 1949…)! Așa cum nu a existat nimic bun înainte de 1989, cum spun politicienii tineri – prea tineri – de astăzi, alfel zis genii prefabricate care tot critică comunismul și pe Lenin. Formal am spus fiindcă critica, în toate artele, nu a avut rolul înainte de ’89, și după, decât să spele banii necuveniți ai politicienilor de „subțire” (din lumea culturii – ca să imităm autorul); să surclaseze sau să evidențieze… Așa că, la fel cum spunea și Petru Pistol în prefața volumului său de poezii scris între 42 și 43 de ani (apărut în 2024), critica de întâmpinare, critica de arte (ăștia de acum le numesc vizuale), critica (vezi doamne) științifică și de orice fel, nu mai are ce căuta în societatea românească fiindcă ea (ele, toate) s-a compromis prea mult. Nu poți accepta ca un absolvent de la limbi romanice, peste noapte, un an, să devină critic de artă și, mai mult, și membru UAP. S-au să fii director de ziar de scandal și la bătrânețe sa faci la fără frecvență Universitatea de Vest și să ajungi critic de artă (culmea, intrând la Facultate pe singurul loc fără plată)! ..Să nu uităm, chiar sub nasul lui Nicolae Manolescu (din Râmnic, președintele USR al scriitorilor) un ziarist vâlcean, patron de ziar, fără nici o experiență în artele plastice l-a înlocuit pe Pavel Șușară la România Literară oferindu-și serviciile de critic de artă plastică!?
Cartea scrisă de Ioan St Lazăr se vrea o revendicare. Una a celui care a fost – autorul de-acum – și care multă vreme înainte, la catedră (conf. univ. dr.), preda concepte legate de Eminescu, dar nu le scria în ziar sau în carte! Și, uite așa, s-a trezit cu afirmații importante, după ce le-au scris alții, deși el la lecțiile de curs le predase studenților…Noi nu credem că aceasta, care/cine a scris primul? are vreo importanță. Nu credem că tema poetică Anania – Eminescu, eminescianismul atribuit lui Anania, poate să stârnească interes…Sunt peste 80 de ani de la prima dragoste a lui Anania, față de Mihai Eminescu, și noi încercăm, acum, să aliniem eminescianismul cu…românismul – românitatea! Toată problematica aceasta, tematica cărții, eminescianismul lui Anania este ca un nor trecător, ca un fum… Valeriu Anania nu este ceea ce pare și nici ceea ce au încearcat foarte mulți să-l facă, creându-i o statură adăugând sau scăzând la cât o fi fost ea și la cât poate să ducă. Totuși, în cea mai mare parte a vieții, Valeriu Anania a fost înalt ierarh cu funcții mari în Biserica Română… Noi suntem, facem parte, dintre acei septagenari care nu dăm doi bani pentru ce am făcut fiecare din noi după 1989, dacă nu avem dovezi clare, nepolitice, despre cum am ființat profesional și moral în perioada postbelică până în 1989… Este drept, autorul volumului de față își salvează conținutul (de altfel foarte bun, literar) și adaugă titlului inițial expresia „(în viziunea scriitorului Valeriu Anania)” care îl scoate pe subiect din lumea teologicului. Îl scoate pe Valeriu Anania din perioada de glorie a României, legionară și comunistă; când înalta față bisericească a Clujului nu a activat nici o clipă ca scriitor…Dar îi relevă pre și post 1944 misiunea în eminescianism… Părăsim cartea și ne întrebăm: de ce în țara aceasta de vreo douăzeci de ani încoace cei mai mulți tineri și bătrâni la unison simt nevoia să se declare adepți ai Luceafărului poeziei românești aproape ca niște …bigoți (în eminescianism)! În cazul celor de felul acesta, chiar și brâncușologi, numărul lor începe să scadă vertiginos…Încă ceva și părăsim această acoladă, care, însă, vorbește urât despre tinereța noastră…Îi tot auzim pe unii că laudă Cenaclul Flacăra, le este dor de lipsa de cultură – crasă aceea de a lăuda apariția unei noi forme de artă, muzica folk! Apariția unor noi cântăreți, genii ale muzicii rock – balade, doine în stil american!
Dar să ne întoarcem la carte și să mai citim. Nu se citește ușor. În „Preambul” autorul ne spune că toată această poveste, în scris, cu acest eminescianism, a început printr-un articol apărut într-un număr recent al revistei „Martyria”, celebra, deja, revistă a Arhiepiscopiei Râmnicului condusă de ÎPS Varsanufie, cu studiul „Reflexe antimiene în opera eminsciană” în care notează: „mi-am încercat, din nou, condeiul, scriind despre textele acestuia (Bartolomeu Valeriu Anania n.n.) referitoare la Eminescu, punându-l, însă, în evidență pe dânsul, cu atât mai mult cu cât a adus o contribuție exegetică importantă, neluată în seamă până acum pe cât merita.” Și iată, autorul explică că a prelucrat textele – eseuri – lui Anania din 1941, scrise la 20 de ani și texte din 1989, precum și la eseurile „Ipostaze lirice eminesciene” (1989) și „Imn Eminescului” (1992)…Să nu uităm că ÎPS Varsanufie a sădit Teiul lui Eminescu la Arhiepiscopie încă din anul Întronării, 2014, și, imediat, 2015 sau 2016, a montat bustul lui Eminescu modelat de Paul Popescu și turnat în bronz…În fapt ÎPS Varsanufie a înlocuit românismul perimat, vâlcean, cu eminescianismul în floare….fiind normal ca Biserica să facă așa ceva! Biserica fiind din totdeauna cea mai puternică entitate din această țară.
La 14 ani Valeriu Anania scrie și publică în revista „Ortodoxia” poezia „Pământ și cer” („o poezie, desigur, neîmplinită artistic”) în care apar „cele două principii – terestru și celest – și care se regăsesc, de altfel, pe tot parcursul operei literare …” cum ne spune Nicoleta Pălimaru citată fiind de Ioan St Lazăr…Descoperim, ne spune autorul în „Tânărul Anania. Îngerul cu barbă”, două dihotomii: odată, pământul „devine similar morții” iar „cerul simbolizează viața”, și, a doua oară: „Jos e zgomotul cel veșnic, sus e liniștea eternă”. Cele două dihotomii ne arată un copil pornit pe cararea teologică în timp ce Pământul și Cerul în decursul timpului capătă alte și alte multiple sensuri… Începem să clonăm, ideile noastre versus ideile din conținutul volumului. Cerul simbolizează și chiar este sensul respirației, inima bate în rezonanță cu inima universului – ziua și noaptea; la fel este și infinitul, ca cerul! …Ziua energia vine din aer, de la soare, de la ceruri – atâtea rânduri de stele, iar noaptea de la pământ ne vine, această energie, motiv pentru care omul se întinde la orizontală, pentru somn (mărește aria de contact cu pământul indiferent de etaj). …Iată, profan și sacru, sacrul este pozitiv și profanul este negativ, invers ca în democrațiile populare unde profanul ține în brațe sacrul! Și autorul volumului dă exemplul „poemului biblic – Cântarea Cântărilor” poemul semnat de fiul lui David și Batșeba, Solomon. Numai că noi judecăm altfel: mult mai devreme și mai plastic acest bipol sacru și profan ar fi de pe vremea lui Iacov, când Dumnezeu intră în om și când într-o noapte pământul s-a unit cu cerul și Domnul a coborât să se lupte cu acest om care L-a visat culcat cu capul pe-o piatră; și l-a lovit, și l-a rănit, și l-a numit Israel! Ce vreți mai mult decât atât? Ce fabuloasă relație între sacru și profan!…
Înapoi la text. Ne-am aflat în primul capitol, primul eseu al volumului „Eminescu, mirunsă frunte…”: „Eminescianismul Lui Valeriu Anania în prima sa perioadă de creație”… „Pământ și cer” – o constantă poetică în opera lui Valeriu Anania” și nu am spus tot; dar să citim și următoarea poveste, eseu: „O primă corelație mito-poetică: Prometeu – Isus – Eminescu”. O triadă de răsunet universal: cei trei au trăit supliciul hotărât de destin și l-au trăit cu sufletul și gândul la „omul căzut, omul terestru” cum ar spune Ionuț Țene despre „Neînfrânții” din pușcăriile comuniste…Ni se pare acest titlu o relație generoasă, de amplitudine, cât o mare carte – roman – care arată lumii marea luptă a omului pe pământ ca să aducă lumină, energie…O relație căreia Ioan St Lazăr îi opune una sinonimă: prometeism – creștinism – eminescianism…Numai că noi o ținem pe a noastră: fabrica – familia – strada pe care o credem baza educației (în niciun caz această educație-lexem-nu este aceeași cu cea din denumirea Ministerului Educație – de fapt, o rușine), chiar a vieții pe pământ. Sunt multe de spus despre această realistă carte, care se vrea științifică, în sensul celor spuse la lansare de Ioan Gavrilă, numai că noi ne-am însușit-o ca pe una de confruntare a ideilor, marilor idealuri, confruntare între existența terestră și cea din lumea de apoi, cerească…
