Este profesoară de limba engleză la Universitatea din Piteşti. Ca scriitoare, Ioanei Cosma i-a fost selectată, recent, o piesă de teatru la un festival de profil din America, la The Jersey City Theater Center. La festival au fost prezentate 10 piese de teatru scrise de autori din Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Slovenia şi România. Iar singura piesă de teatru din România a fost „The Men from the Mechanical Age”, scrisă de către Ioana Cosma. Piesa este inspirată și îi este dedicată tatălui ei, Ion COSMA, profesor de istorie și artă fotografică la fosta Casă a pionierilor din Râmnicu-Vâlcea, metodist la Palatul Culturii și la Centrul Județean al Creației Populare Vâlcea, artist fotograf.
BĂRBAȚII DIN EPOCA MECANICĂ
(Teatru)
Personaje: Uri: un fotograf, Raphael: un ceasornicar
Scena 1
Laboratorul luminat doar de lămpi roșii și verzi. Fotograful este singur, spunând o rugăciune.
URI: – Tatăl nostru care ești/ Pentru că ești,/ Nu poți să nu fii,/ Ființarea fiind primul tău atribut/ Tot așa cum a nu fi nu este o opțiune/ Sau este?/ Unde sunt cei care nu sunt? (ușa de metal scârțăie și luminile se schimbă)
RAPHAEL: – Buna ziua. Ești acolo?
URI: – Intră, prietene, vino aici, tocmai luam prânzul.
RAPHAEL: – Oh, este ora prânzului deja? M-am dus la cimitir în dimineața asta să duc niște flori la mormântul Măriei. Este o zi splendidă, ar trebui să mai ieși din bârlogul tău, parcul este atât de frumos primăvara. Ce mănânci?
URI: Doar niște pâine cu brânză și aceste, cum se numesc, roșii cherry.
RAPHAEL (oftează): – Era o vreme când culegeam roșii din gradina părinților mei. Erau pline și zemoase și atât de gustoase! Dacă nu le culegeam la timp, putrezeau în pământ dar semințele rămâneau acolo sau erau ciugulite de păsări. Haine călduțe că pâinea scoasă din cuptor pentru un suflet pur și modest. Era suficient pentru a vedea cum trec zilele, cum vine înserarea peste vitele, iarba și căsuțele noastre.
URI: – Îmi petreceam zilele privind în depărtare către munți. Tăcerea era întreruptă doar de țipatul vulturilor și șoimilor. Îmi amintesc greierii și cântecul lor tânguitor. Este o amintire ca o carte poștală pe care unii oameni o prind de oglindă, ea reflectă timpul și felul în care eram odată.
RAPHAEL: – Zilele și nopțile erau mai scurte, curgând ca apa de izvor, eu eram grăbit să prind viața din urmă și sunetul sirenelor care mă ademeneau către oraș, era ca un vis.
URI: – Buzunarele ne sunt pline de amintiri frumoase, Raphael, ochii noștri înoată că niște pești nostalgici în apele călduțe ale timpurilor de pace când tocmai începuseră mașinăriile. Dar burțile ne sunt goale deocamdată, așa că hai să mâncam ceva.
RAPHAEL: – Dacă insiști, dar nu pot sta prea mult, vine un client cu un ceas.
URI: – Cum merge afacerea? Mai au oamenii nevoie de ceasuri?
RAPHAEL: – Ca un pui de ciocârlie de sunetul cântecului mamei sale, vin oameni cu tot felul de ceasuri: ceasuri sovietice, ceasuri americane, Swatch-uri, ceasuri cu cuc, pendule sau ceasuri de aur. Oamenii sunt atrași de ceasuri că de filme sau muzică. Pentru mine vă rămâne mereu misterul minutelor, secundelor, orelor ce se urmăresc și apoi reîncep în fiecare altă zi.
URI: – Creierele noastre pot fi amăgitoare, nu lasă timpul să te păcălească, Rapahel. Timpul este doar o convenție, o iluzie.
RAPHAEL: – Nu este adevărat. Este parte din planul existențial al marelui artificier. Fără timp, am dispărea în găuri negre, timpul este precum câmpurile magnetice.
URI: – Când fac o fotografie, timpul stă în loc și văd de parcă prin și în afara timpului. O tot văd pe Veronica în fotografiile mele, știi.
RAPHAEL: – Nu mai e cu noi de atâta timp… într-o zi, o să te rog să-mi arați acele fotografii cu ea. Acum trebuie să fug. Și vino și tu pe afară să vezi cum s-au schimbat tinerii: au devenit surprinzători.
URI: – Mi-am pierdut interesul, oricum, nu cred că pot să țin pasul cu ultimele schimbări. Au fost deja prea multe în viață mea. Aici sunt acasă.
[sfârșitul scenei I]
Scena II
(Uri singur în laborator punând hârtia fotografică în revelator. Pune cu grijă hârtia în tăvița galbenă, apoi atașează pozele care încep să apară în spatele picăturilor. Sunt fotografii alb-negru dar apare un obiect ciudat, roșu, în ele.)
URI: – Acestea sunt zilele și nopțile scurtei noastre existențe, ele sunt îngerii asfințitului și îngerii de funingine care vin din umbră să dezlege eșarfele legate la ochii noștri. Tatăl nostru,/ Binecuvântați fie copiii Tăi/ Cei din cer,/ Cei blânzi și cei îndrăzneți,/ Leii și mie……. [Raphael intră intempestiv]
Raphael: – N-o să crezi ce am făcut toată săptămâna. Am încercat, fără succes, să repar un ceas. Niciodată n-am avut probleme în a repara un ceas. Și acesta nu e nici vechi și e și de firmă. Pur și simplu, nu reușesc, nu reușesc (începe să plângă)
Uri: – Ești sigur că e un ceas adevărat? Poate e doar un obiect decorativ sau o bijuterie. Poate cineva încearcă să-ți joace feste.
Raphael: – Știu un ceas când văd unul. Acesta este la fel de real ca palmele mele. În plus, am început să întârzii la întâlniri.
Uri: – Cum adică întârzii la întâlniri?
Raphael: – Timpul a început să-mi scape printre degete ca nisipul prin clepsidră. Cred că încep să înnebunesc. Încet, dar sigur. Nu știu dacă ar trebui să-ți spun dar zilele trecute cred că am văzut-o pe Veronica.
Uri: – Veronica, fiica mea? De unde știi că era ea?
Raphael: – Arăta exact că înainte să moară fetița drăgălașă cu codițe împletite și rochiță roșie. Dar asta nu e tot. Întregul oraș se schimbase ca pe vremea când încă trăia. Străzile erau cenușii și prăfuite, erau muncitori în salopete albastre, sirenele urlau „stați în casa” ca în ziua exploziei de la Cernobîl. Inima a început să-mi bată cu putere și cred că am leșinat.
Uri: – Și?
Raphael: – Când m-am trezit, eram înconjurat de oameni și sosise ambulanța. Mi-am revenit și apoi am ajuns aici.
Uri: – E ca și cum ți s-ar fi scurtcircuitat creierul și ai fi fost trimis în altă dimensiune.
Raphael: – L-am simțit, cu siguranță, ca pe un scurt-circuit.
Uri: – Mai spune-mi de Veronica, ce făcea?
Raphael: – Alerga după un balon și rădea. S-a întors către mine și mi-a făcut cu mâna, apoi a plecat în alta parte.
Uri: – Ascultă, n-aveam de gând să-ți arăt aceste fotografii dar, dată fiind situația, cred că ar trebui. (Uri începe să-i arate ultimele fotografii lui Raphael. În prima, vedem o macara, dar în coltul din dreapta apare colțul fustei unei fete; în fotografia următoare, arată un ofițer ale cărui mănuși sunt roșii; a treia reprezintă prăvălia ceasornicarului, dar o linie roșie taie întreaga clădire; a patra fotografie este un auto-portret al lui Uri; ultima reprezintă clădirea teatrului. În fiecare din aceste poze apare un obiect roșu.) Ai putea spune că este imposibil pe o pelicula alb-negru și ai avea dreptate. Dar vezi tu, aceste fotografii au fost supraexpuse.
Raphael (din ce în ce mai uimit): – Istoria se prăbușește, prietene. Cred că suntem ultimii rinoceri de pe planetă. Mașinile au devenit lichide și visele au devenit praf stelar care ne transportă în lumi bizare. Mă tem pentru mintea mea. Sper ca măcar să ne rămână demnitatea la sfârșit.
Uri: – La sfârșit, va rămâne doar iubirea, a spus Pavel. Toate meșteșugurile vor dispărea, inclusiv ale noastre. Tu răvășeai minutele în timp ce eu temporizam stop-cadre. Am ucis timpul, asta am făcut!
Raphael: – Cum mă va salva iubirea din această nebunie temporală? Am nevoie de rutina mea, de momentele când veneam să te vizitez și să plâng după soția mea.
Uri: – Nu mai este timp pentru lamentări. Timpul bocitorilor a trecut. Acum vine timpul uitării și iertării și renunțării. Al traiului alături de fantome, dacă e necesar, dar fără să plângem după ele.
Raphael (în lacrimi): – Dar asta e tot ce am. Amintirile și lacrimile care udă trandafirii pe care-i duc la mormântul soției mele. Nu mai e loc pentru nostalgie și melancolie?
Uri (dur): – Nu.
Raphael: – Unde vom merge, Uri? Acum, că suntem în sfârșit liberi, am devenit eroii buni de aruncat la gunoi ai unei epoci pe care toată lumea o preferă uitată.
Uri: – Poate te înșeli. Stăm cu demnitate pe creasta unui val care a spulberat timpul, mai întâi ciopârțindu-l ca pe corpul unui zeu disprețuit.
Raphael: – Dar acum s-a terminat. Nu voi mai fi în stare să repar un ceas în viață mea. Mă tem de timp, e ca o lăcustă care-mi mănâncă rămășițele creierului. Și mă tem și de fantome.
Uri: – Fantomele sunt doar impresii din mințile noastre pe filmul zilelor.
Raphael: – Poate timpul nostru este alb-negru, ca un film din anii treizeci.
Uri: – Când visezi, Raphael, care este culoarea viselor tale? Visezi un film sau un set de cadre?
Raphael: – Rareori visez în culori și tot ce-mi amintesc din vise sunt crâmpeie sau cum le spui tu stop-cadre. Până acum, visele mele erau cronologice. Dar acum, parcă încep undeva la mijloc și se duc în toate direcțiile. Care o fi structura timpului?
Uri: – Fotografiile mele îmi spun că timpul este atât cronologic cât și… nu știu cum să zic, altceva, pe care nu-l înțeleg încă. Dar când fotografiez un simplu copac, am senzația istoriei acelui copac dar și a faptului de a fi copac.
Raphael: – Poate că toți suntem precum copacii și acesta este sensul vieții eterne, ca oameni care populează planeta, că viața este suma totală a tuturor oamenilor care au trăit și vor trai, fără să se piardă ceva vreodată.
Uri: – Da, dar dacă nu se pierde nimic, atunci unde se duce? Unde sunt cei care nu sunt?
Raphael: – Urmărește semnele roșii, s-ar putea să te ducă undeva. Sper doar să nu mai fiu dislocat din prezent din nou. Este o experiență terifiantă.
Uri: Probabil că ai dreptate. Cum este lumea zilele acesteia, Rapahel?
Raphael: – S-a schimbat mult. Mașini rapide și luxoase, copii cu caști în urechi, arată de parcă ar fi înecați într-o mare de vise, adulți preocupați și grăbiți dar, cel mai trist, nimeni nu se mai plimbă.
Uri: – Îmi amintesc când mă plimbam cu Veronica prin parc. Încercam să îi pun un val peste ochi, să nu vadă lumea teribila în care o născusem, îi făceam poze în câmpurile de flori. Eram singurii hoinari prin acest oraș pe atunci parcă părăsit.
Raphael: – Poate a rămas prinsă cumva în acele timpuri și încearcă să scape de acolo.
Uri: – Poate. Ai mai fost pe la piață în ultima vreme?
Raphael: – Da, și să știi că nu s-a schimbat așa de mult. În afară de florile de import pe care le aduc acum, e același talmeș-balmeș pe care-l știi, aceleași țărănci cu produsele lor minunate, cu poveștile și glumele lor.
Uri: – Dar Dealul Capela? Încă mai merg oamenii pe acolo?
Raphael: – Mai sunt câțiva bătrânei că mine și că tine care merg acolo cu religiozitate. Am văzut și vreo doi tineri, de obicei aleargă. A propos, sportul a devenit o mare pasiune pentru tineri. Nu mai fumează și beau. Merg la sală. Parcă sunt și din ce în ce mai frumoși.
Uri: – Sper că-și voi face și niște vieți frumoase, așa cum am încercat noi. Deși noi fumam și beam. O vreme. Și noi nu suntem chiar frumoși, nu e așa Rapha?
Raphael (răzând): Nu prea aveai ce face cu frumusețea în timpurile pe care le-am trăit. Am trăit în timpul anonimității și invizibilității. Un chip frumos ne-ar fi făcut probleme, cu siguranță.
Uri: – Îmi imaginez orașul fără scheletul de otel și fier, cu casele pe care le avea și nu urâtele clădiri care s-au construit. Îmi imaginez parcurile și dealurile sale întinzându-se până departe și oamenii plimbându-se și bucurându-se de ele. Îmi imaginez, ei… îmi imaginez multe lucruri, dar se face târziu…
Raphael: – Da, probabil ar trebui să mergem acasă.
Uri: – Noapte buna, Raphael
Raphael: – Noapte bună, Uri!
Scena 3
Uri: – Tatăl nostru,/ Vie Împărăția Ta/ De narcise și vrăbiuțe,/ De sori speriați,/ De luni de muștar/ Aici, pe pământ… Ce crezi, Veronica, merită oamenii o a doua șansă? Știu că vei zice că da. Spune-mi, ne aud morții? Da, ne aud ca îngerii din filmul lui Wim Wenders, o cacofonie de voci citind la bibliotecă, luptându-se cu iubiții noștri pentru viețile noastre, recitând versuri, rugându-se. Acesta nu e vreun Turn Babel și oamenii încă nu vorbesc în limbi. De cele mai multe ori, ei cerșesc indurare. Ai văzut Dealul Capela, Veronica, în strălucirea lui viridiscentă? Am făcut o fotografie, privește, cu turnul de pe dealul unde mergeam. [o imagine cu turnul și vedem o casă roșie în fundal]. Unde este casa acum? Aici, în laborator, sau acasă, unde mama ta asculta muzică cât e ziua de lungă? Am văzut-o zilele trecute; am mers la teatru și ea stătea acolo, pe o bancă, cu o carte în mână. S-a uitat la mine, dar nu cred că m-a recunoscut. Ce zici, Veronica, îi arătam fotografiile noastre? [vedem cinci fotografii —]. Ce zici de lumea asta, Veronica, nu e minunată? Am fost un nebun să o părăsesc atâta vreme! Mă faci să rad, fetița mea dragă, pentru prima oară după mulți ani. [intră Raphael]
Raphael [înspăimântat și tulburat]: – Cred că se apropie sfârșitul, Uri. Azi m-am dus la cimitir și am văzut un străin la mormântul soției mele, cu o eșarfă roșie. După ce am plecat de acolo, m-am trezit iar în alt timp în care orașul arăta ca pe vremea părinților mei, cu căruțe, femei îmbrăcate retro, cu umbreluțe și tot tacâmul. Cerul avea culoarea ambrei și totul era parcă în reluare. Era, de parcă, filmul vieții mele era rejucat în ordine non-cronologică.
Uri: – Ia stai așa, la ce oră se întâmplau astea?
Raphael: – Cred că în jurul prânzului. Dar m-aș putea înșela.
Uri: – Eram în parc și făceam poze atunci. N-am văzut nimic de felul celor pe care mi le descrii. Dar am văzut că soarele parcă s-a făcut roșu, o secundă. Ce s-a întâmplat, cum ai revenit de data asta?
Raphael: – Într-o clipită. Acum, întregul spectacol era acolo, în fața ochilor mei, iar în secunda următoare, m-am întors în prezent. Nu știu cât a durat. O, Doamne, fă să se oprească.
Uri: – Mai spune-mi despre bărbatul pe care l-ai văzut la cimitir. Cum arăta?
Raphael: – Acum, că mă gândesc, arăta familiar, semănă un pic cu mine, dar mai tânăr. Nu mă interesează el, îmi vreau viață înapoi. Cât a mai rămas din ea.
Uri: – Acestea sunt viețile noastre acum. Poate aveam nevoie de o săpuneală. Devenisem prăfuiți ca dulapul unei primadone, plin de molii. Poate Dumnezeu ne pregătește ceva, ceva ce am așteptat toată viață noastră. De ce te temi, Raphael? De moarte?
Raphael: – Da, dar mai mult decât asta, mă tem să nu fiu suspendat într-un spațiu temporal în care privesc aceeași scenă la infinit. Scena vieții mele servită pe o tipsie de argint. Împreună cu capul meu. Dacă ne pierdem mințile, cine va avea grijă de sufletele noastre?
Uri: – Nu-ți face griji, deocamdată. Te-ai gândit să mergi la biserică?
Raphael: – Pentru ce? Biserica e locul unde se duc cei speriați, pentru a primi un soi de ușurare. Ultima oară când am fost la biserică, am înmormântat-o pe soția mea. Știi ce a zis preotul? Roagă-te pentru păcatele ei. Păcatele ei!! Era cea mai inocentă persoană pe care am cunoscut-o!
Uri: – E timpul să creștem, Raphael. Oamenii mor, unii mai devreme, alții mai târziu. Amândoi am pierdut ființe iubite, devreme. Dar nu mai putem să facem nimic pentru asta, acum. Să începem să iertam lumea – și pe Dumnezeu. Străinul de la cimitir arăta, cumva, ca bărbatul din această fotografie?
Raphael: – Da, exact. De unde ai această fotografie?
Uri: – Dar acesta ești tu, prietene, cu patruzeci de ani în urmă. Nu te recunoști?
Raphael: – Nu se poate. Aveam mustață??
Uri: – Da, erai un mare dandy.
Raphael: – Poate, dar sunt departe de așa ceva, acum. Îmi spui că bărbatul pe care l-am văzut sunt eu însumi? Și că m-am văzut pe mine, în tinerețe? Totul devine prea ciudat, am nevoie de aer.
Uri: – Da, să mergem afară, în parc. [se schimbă peisajul, acum sunt în parcul de lângă laboratorul lui Uri; stau pe o banca]
Raphael: – Copacii nu se schimba niciodată. Știai că arborele de gingko trăiește mii de ani? Dar oamenii au invidiat copacii și durabilitatea și verticalitatea lor. I-am tăiat masiv și i-am transformat în case, de parcă ne-ar scapă de moarte. Copacii de aici sunt neschimbați, din fericire.
Uri: – Aceștia sunt copacii bunăvoinței și copacii iertării, ei cresc dintr-o rădăcină care e a lor, doar parțial. Au crescut pe un eșafod de vise amuțite și speranțe într-o lume mai bună. Pe o schelă subțire de incoerentă și limbaj de lemn, dar au supraviețuit. Și noi cu ei. Meseria noastră ne-a salvat.
Raphael: – Meșteșugurile presupun tăierea lemnului și transformarea lui în corăbii care navighează cele șapte mari, în pieptene și ace care împodobesc părul Salomeelor lumii, dar și Ofeliilor sau Ifigeniilor. Toate – eroine tragice. De ce atâtea femei au avut destine tragice? Chiar când nu li se întâmplă nimic, nimicul este cel care le omoară. Gândește-te la Virginia Woolf…
Uri: – Mă gândesc la filmul “Orele”. Orele au dispărut acum. Au fost înlocuite de Cora Persefona, a cărei mamă, Demetra, dorește acum fructul pământului. Fructul omului. Se apropie culegătorii.
Raphael: – Chiar și copacii freamătă la auzul cuvintelor tale, Uri. Vântul bate tare și ne va îngheța oasele. Poate ne vom transforma în stane de piatră, vom deveni Philemon și Baucis ai prieteniei, murind amândoi în același timp.
Uri: – Sau dobândind viață veșnică în același timp.
Raphael: – Ce-l face pe om să merite viață veșnică? Ni se spune că faptele bune. Dar bătrâna carte spune că vom fi judecați după cuvintele noastre. După cuvintele noastre, îți imaginezi? De cele mai multe ori nici nu realizam ce spunem. Toate astea mă înfricoșează. Și tu mă înfricoșezi câteodată.
Uri: – N-ai de ce să te temi. Ascultă, vreau să-ți fac niște fotografii.
Raphael: – Mie? De ce?
URI: – Pentru noi, că să ne amintim aceste timpuri când atingem invizibilul fără să ne dăm seama. Să fac invizibilul vizibil e meseria mea, îți amintești?
Raphael: – Câteodată cred că ești un magician, Uri.
Uri: – Poți să-mi zici și așa. Stai te rog nemișcat pe bancă, picior peste picior, privește în depărtare sau în ochii mei.
Raphael: – Ar trebui să zâmbesc sau ceva?
Uri: – Fă cum dorești. Bun. Acum, du-te lângă copacul de acolo. Poți să-l îmbrățișezi. Arată de parca ar avea nevoie de o îmbrățișare.
Raphael: – Ok
Uri: – Acum, ia să te vedem pe tine împreună cu orașul. Du-te la gardul de acolo, dinspre care se vede orașul. Așteaptă, este contre-jour. Du-te în partea cealaltă, te rog.
Raphael: – E bine aici?
Uri: – Da. Acum du-te, te rog, lângă câmpul acela de flori.
Raphael: – Acela de acolo? OK. [pare încurcat]
Uri: – Sesiunea foto s-a încheiat. Poți să vii înapoi pe bancă. Ești fotogenic. Ia stai, mai am un aparat, unul digital. Ia să facem niște selfie-uri.
Raphael: – Selfie-uri? Ce sunt alea?
Uri: – Doar nu te mișca și zâmbește. [Uri își pune capul pe umărul lui Raphael și face niște selfie-uri]. Sunt prim-planuri cu noi doi.
Raphael: – Îmi place ideea.
[sfârșitul scenei 3]
Scena 4
Uri: – Tatăl nostru,/ Precum în cer,/ Așa și pe pământ,/ Îngerii și fantomele,/ Pâinea și vinul,/ Amintirile noastre și ce le urmează. Ar trebui să plec, altfel o să întârzii. [În scena următoare, este singur în mijlocul unui stadion]: Fotografiile mele emerg din noapte ca stelele în zenit, pâlpâie. Dacă Raphael are dreptate? Dacă am oprit timpul?
[intră Raphael, confuz]
Raphael: – Doamne, iar mi se întâmplă. Acum un minut era zi și acum e noapte. Ce e locul acesta? Am văzut-o din nou pe Veronica alergând după balonul roșu și am urmărit-o. Din cele două spații de însingurare și vis până la înălțimile unde zboară vulturii în cercuri maiestuoase, am văzut această lume și frumusețea ei. Am înotat în oceanele mulțimilor, în apele amnezice ale mass-mediei. Am văzut imaginea de ansamblu și miniatură, am atins înaltul și subteranul. Dar nu asta, bunule Dumnezeu, nu asta. Mă întreb dacă Veronica e pe aici. [îl vede pe Uri]. Uri, tu ești?
Uri: – În carne și oase și zdrențe ca vagabonzii. Încerc să fac o fotografie la acest stadion care arată ca o arenă romană. Dar tu, ce faci aici?
Raphael: – O urmăream pe Veronica. N-ai văzut-o?
Uri: – Nu (oftează). Suntem doar noi doi. Cred că o să plouă. Ai văzut vreodată stropii de ploaie într-o fotografie? Arată ca picăturile de cristal care s-au solidificat. Au toate nuanțele de gri într-o fotografie alb-negru și culoarea curcubeului într-o fotografie color. Care este forma care menține apa curgătoare în forma aceea perfectă de lacrimă? Mai ții minte, Rapha, stadionul și mitingurile în lumina ucigătoare? Iți mai amintești masele de pionieri și muncitori care cântau ode parcă unui zeu?
Raphael: – Îmi amintesc foarte bine toate astea. Deși aș prefera să uit partea aia. Încep să uit din ce în ce mai mult. Dar îmi amintesc de tine și Veronica pe scuterul acela. Poveștile acelea aveau un sfârșit și un început. Acelea erau zilele vieților noastre.
Uri: – Vor mai fi zile din viețile noastre. Mai ții minte când ne-am cunoscut pentru prima oară [o imagine cu lumina se vede în fundal], am venit la tine să-mi repari un ceas. Aveai ochii aceia mari și mie mi se părea că sunt cei mai calzi ochi pe care i-am văzut vreodată.
Raphael: – Și tu arătai ca un dizident cu parul tău lung și creț, cu evazații și geaca de piele. Pentru mine arătai ca un înger pieziș. Eram micuți dar ne simțeam ca niște giganți. [imagine cu cerul și marea]. Mi se părea că tu botezi lumea cu lumina.
Uri: – Ne-am găsit și ne-am pierdut de mai multe ori, ca doi pinguini văduvi care au grijă unul de celălalt, am avut grijă de lume, de cursul râurilor și de fazele lunii, de cele patru colțuri de atenție și de puieții plantați în acele vremuri.
Raphael: – Puieții aveau o bandă roșie în jurul lor, pentru a-i tine drepți, acum au devenit parcuri, parcurile au devenit păduri și pădurile au fost doborâte ca iarba verii. [fotografie cu pădurea] Giganții pășesc pe copaci înalți și furnici. Am fost giganți sau spiriduși, Uri?
Uri: – Prefer să cred că am fost oameni, cu eșecurile și păcatele noastre, ducând poveri pe care alții nu voiau să le ducă, arătând o frântură din inima lucrurilor, dezgolind timpul de hainele lui și încercând să restabilim conexiunea pierdută. Dar conexiunea dintre noi, Raphael, ce ai spune despre ea?
Raphael: – Tot ce pot spune e că nu aș fi ajuns până aici fără tine. Tu ești unica mea familie acum. Este o spărtură în nori, o lumină ireala ne învăluie. Parcă ar fi Judecata de Apoi. Vom fi găsiți puri sau pătați? Păcătoși sau inocenți?
Uri: – „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine” [imagine cu cerul înstelat], asta a spus Kant. Dar oare e suficient? Pe vremuri existau păcate care astăzi nu sunt. Pentru vechii greci, mândria excesivă era un păcat de moarte. Când oamenii au vrut să fie că zeii. Noi doi am fost puțin că zeii, nu-i așa? Tu dominai timpul iar eu comprimam distanța.
Raphael: – Ne făceam doar meseriile. Ne puneam la lucru harul de la Dumnezeu. Când reparam un ceas, aveam sentimental lucrului bine făcut, că toate erau într-o ordine. Ca un taran la sfârșitul unei zile de muncă. Sau ca Dumnezeu după creație. Toată creația Lui tânjește după acest serviciu, planetele și plantele, animalele și sufletele celeste, copiii în jocurile lor, tinerii în trecerea lor tempestuoasă, bătrânii în ezitarea lor. N-am slujit într-un război ci într-un tratat de pace.
Uri: – Un tratat de pace fragil, în care Dumnezeu și-a pus întreagă creație în mâinile noastre și noi am încercat cum am putut să o păstram. Copiii noștri sunt moștenitorii visului unui arhitect, ai saltului unui poet în cer, ai unui oraș construit de romantici și vizionari. Aceasta este casa noastră, căminul nostru și câmpul de bătălie. Am fost supărat pe Dumnezeu când a murit Veronica.
Raphael: – Încă sunt supărat pe Dumnezeu pentru că ne-a închis lumea de parcă am fi fost niște spectatori la un film pe care nu-l înțelegem. Oh, de-aș putea repara ceasul acela!
Uri: – Câteodată lucrurile nu pot fi reparate. Sunt ireparabile. În viață, trebuie să plângem doar după lucrurile ireparabile.
Raphael: – Plâng după dimineți și seri, trenuri și telegraf, cărți și sifoane, zepeline și submarine.
Uri: – Morții noștri au călătorit în timp, Raphael? Sau pur și simplu au îmbătrânit îngrozitor de repede?
Raphael: – Eu călătoresc prin timp și tu ești încă aici îmbătrânind și fără-de-vârstă ca un arbore gingko. Încep să cred că exista o forță care ne ține despărțiți și împreună, o forță alta decât gravitația sau timpul sau distanța.
Uri: – Mă gândesc, pentru că parca ar fi ziua judecații, că te-ai schimbat ușor. Suntem aici de la începutul zilelor? Și ne întoarcem doar ca să ne regăsim mereu? [fotografie cu Uri și Raphael, lumina se schimbă, revenind la zi]
Raphael: – De cât timp suntem aici, Uri?
Uri: – Toată noaptea
Raphael: – Suntem încă buni?
Uri: – Da
Raphael: – Ce vom face de acum înainte?
Uri: – Ne vom găsi calea spre casă.
Raphael: Unde este casa?
Uri: Casa este unde este inima.
Raphael: Ce fel de inimă?
Uri: O inimă de aur.
Raphael: Eu am o inima de aur?
Uri: – Pentru o inimă nobilă, cel mai prețios dar devine sărac atunci când cel ce dă nu mai iubește.(Shakespeare)
Raphael: – Niciodată nu am încetat să te iubesc. Tu mă iubești, Uri?
Uri: – Mai mult decât vei ști vreodată.
Raphael: – Este iubirea forța care ține totul împreună?
Uri: – Ca un poem de Pablo Neruda.
Raphael: – Cum adică?
Uri: – Ca privirea care întâlnește privirea unui străin și o susține răspunzându-i, ca o față care rămâne ca un poster în minte, ca cerul care pare albastru, totul este în forța de a susține o aparență.
Raphael: – Uri, dacă suntem buni, de ce am fost judecați?
Uri: – Probabil că toată lumea e judecată. Chiar și îngerii. Mai dur chiar decât alții. Dar poate nu. Mai ales dacă sunt super drăguți. Ia să ne uitam la fotografiile pe care le-am făcut. [mai întâi îl vedem pe Raphael în mijlocul stadionului, sub un cer amenințător, întunecat; apoi sunt amândoi sub același cer, apoi reapare lumina și fețele lor sunt transfigurate, în ultima fotografie apare doar stadionul modern, dar părăsit]
Raphael: – Uimitor. Este ca timp din timp. Poate că aveau nevoie și de timp dincolo de timp. Minutele, secundele și orele, miriadele de luni cu numele lor secrete. Anii pentru a ne aminti de zile de naștere. Timpul soarelui și timpul lunii. Un timp pentru a te naște și pentru a muri. Un timp pentru a planta, un timp pentru a culege. Un timp pentru a ucide, un timp pentru a vindeca. Un timp pentru a râde, un timp pentru a plânge.
Uri: – Cum își pot găsi fantomele drumul înapoi, fără timp? Cred că a sosit timpul. Adio, iubirea mea.
[sfârșitul scenei 4]
Scena 5
[Uri singur în laborator]
Uri: – Tatăl nostru,/ Iartă-ne păcatele noastre/ Cele pe care le-am uitat/ Și cele pe care nu le putem uita/ Pictează-ne în aur și argint,/ Redă-ne aripile. Cărți, cărți. Acum, că ele au devenit depășite, mă întreb ce ne va ghida în afara lungii nopți? Dimineața a venit pentru această nouă generație care se presupune că gândește non-linear. Mă întreb ce înseamnă asta. Vor avea capacitate mentală mai mare? Iată ce am realizat noi cu cele limitate.
[intra Raphael timid, zâmbind]
Raphael: – Pot?
Uri: – Bineînțeles, poftește. Te așteptam.
Raphael: – Vin de la piață și ți-am adus un buchet de flori. Am adus și niște brânză și roșii, dacă vrei să luăm prânzul împreună.
Uri: – Sigur, mulțumesc. Unde să pun florile? [ia o sticlă de plastic, o taie pe jumătate și pune florile în ea]
Raphael: – N-o să-ți vină să crezi ce s-a întâmplat. Am reușit să repar ceasul. Și tipul care mi l-a adus nu s-a mai întors după el. Așa că m-am gândit să ți-l fac cadou.
Uri: – Mie? Ești sigur?
Raphael: – Da. Vreau să-l ții tu. Pentru mine. Pentru tine. Pentru restul. Am mai multe ceasuri decât îmi trebuie în prăvălia mea. Le aud ticăitul din nou și sunt fericit.
Uri: – Mulțumesc! Ascultă, și eu am ceva pentru tine. E vechiul meu „Smena” cu care fac fotografii de ani de zile. Nu cred că o să-l mai folosesc. Un elev de-al meu m-a învățat cum să lucrez cu unul din aparatele acelea digitale. Este fascinant, poți să faci câte fotografii vrei și apoi le poți modifica după bunul plac. Poți să desenezi și sa pictezi, să te joci cu lumina, distanța și chiar timpul.
Raphael: – Spune-mi de elevul tău. Și mulțumesc.
Uri: – Este un elev foarte talentat care vrea să devină regizor. Face niște fotografii extraordinare pe care le înțeleg doar pe jumătate, sunt pline de detaliu dar într-un mod non-linear. Are o expoziție în după-amiaza asta. Vrei să mergem?
Raphael: – Sigur, n-am nimic de făcut în după-amiaza aceasta.
Uri: – Minunat! Va veni și soția mea. I-am arătat fotografiile cu Veronica. Știi ce a zis? Pentru mine a fost muzică. Dar mă bucur că mi le-ai arătat. Acum știu sigur. Cred că aveam nevoie de fotografie în secolul douăzeci. Atâtea lucruri incredibile s-au întâmplat, viitoarele generații ar crede cu greu ce s-a întâmplat, dacă nu am avea aceste dovezi.
Raphael: – Da, războaiele, fascismul și comunismul, Hiroshima, Cernobîlul, războiul rece, mașinile și călătoritul în spațiu, Hollywood și, din fericire, muzica rock. Sunt toate acolo pe hârtie fotografică. Dumnezeu știe ce vor vedea în ele. În noi.
Uri: – N-o să uit niciodată fotografiile din Hiroshima. Se spune că umbrele oamenilor s-au imprimat pe pereți în momentul exploziei. Ca o nenorocită de radiografie. Razele X, psihanaliza și fotografiile sunt culmea cercetării omului modern. N-am fost prea discreți. Din contra. Am vrut să atingem miezul lucrurilor, să luam fiecare obiect și să-l dezgolim că pe o iubită, ca un amant înfometat. Noua epocă ne va transporta de la detaliu la imaginea de ansamblu. Acești tineri sunt vizionari.
Raphael: – Deja călătoresc în diferite temporalități. Pe internet, se spune că timpul plesnește ca un dovleac copt. Dar ei vor avea suficient timp să asimileze imensa enciclopedie pe care le-am lăsat-o și apoi să facă singuri legăturile? Și apoi să își facă propria imagine? Să-și facă propria enciclopedie?
Uri: – Se spune că tinerii din ziua de azi sunt ignoranți și mai puțin profunzi. Nu sunt de acord. Mie mi se par foarte creativi și isteți. Deși își fac selfie-uri, nu sunt narcisiști.
Raphael: – Noi am fost narcisiști, Uri?
Uri: – Un pic și pentru o vreme. Suficient pentru a ne plânge un pic prea mult de milă. Suficient pentru a-l caută pe Mercur. Dar el nu poate fi găsit, el conspiră și este ascuns de timp. Ca lumina.
Raphael: – Nu mă mai tem de moarte sau de timp. Timpul are grijă de slujitorii și copiii lui. Și cred că i-am slujit bine timp de patruzeci de ani. Chiar dacă am rămas un copil prin timp. Am evoluat atât de mult, totuși am rămas copii. A noastră fie împărăția cerului.
Uri: – A noastră fie libertatea și zborul vrăbiuței, ale noastre cântecele înălțătoare ale splendidelor viori și chitare, ale noastre paginile scrise și testamentul nescris, ale noastre bibliotecile din Babel și treptele în spirală, turnurile de fildeș și verzile catedrale. Când merg în lume acum, găsesc că toată creația e frumoasă și bună. Nu e nimic ce n-aș fotografia.
Raphael: – Când ies acum pe afară, aud clopotele de la biserica de pe deal și văd acest oraș al capelelor plin de compasiune și încredere. Am văzut lumina și gloria. A fost înspăimântător la început dar așa a fost și viziunea lui Moise.
Uri: – Am fost botezați cu apă dar am adus în lumină îngropăciunea și necesitatea renașterii. Și meșteșugurile nu vor dispărea. Se va opri olarul din olărit? Se vor opri copiii din jucat? Nu va mai face artă artizanul?
Raphael: – Nu mă voi opri niciodată din reparat ceasuri. Și dacă va veni vremea când n-o să mai pot face asta, voi lega fire de borangic în jurul vechilor monumente, voi țese coroane de flori și voi aprinde o lumânare sau două: una pentru morți și una pentru vii.
Uri: – Când va sosi momentul, o să-mi duc soția să vadă un film din anii ’50, o s-o duc apoi acasă și o să-i spun că e frumoasă, apoi o să te caut și pe tine și o să-ți arăt lumea prin ochii mei.
Raphael: – Lumea e frumoasă în toate zonele ei dar încă mai cred că trăim în una din cele mai bune dintre lumile posibile.
Uri: – Nu m-ar deranja să mai vizitez și alte lumi. Doar de dragul comparației. Doar să văd ce-mi spune asta. Dar nu vreau să fiu singur ca Micul Prinț.
Raphael: – Mereu vom fi împreună, Uri.
[își așază ușor capul pe umărul lui Uri]. [se aude Like a Bridge over TroubledWater și piesa se încheie].
