ION NĂLBITORU
Romancier, eseist și dramaturg loviștean

Am participat la un eveniment cultural de suflet desfășurat vineri, 12 aprilie 2024, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” din Vâlcea. O triplă lansare de carte, semnată Ion Nălbitoru.

Cel puțin două au fost motivele pentru care, la finalul evenimentului, m-am simțit împăcat cu mine însumi pentru prezența la lansarea de carte. Pe de-o parte, prin cuvântul participanților la eveniment, l-am descoperit pe Ion Nălbitoru într-o ipostază nouă! Prietenii și colaboratorii săi mai vechi ni l-au prezentat accentuându-i și alte valențe decât cele care-mi erau cunoscute. Datorită acestora, l-am descoperit ca fiind un om complex, cu preocupări multiple legate, mai ales, de promovarea slovei scrise. Pe de altă parte, participând la tripla lansare de carte am avut prilejul și bucuria să descopăr oameni noi despre care, până atunci, auzisem  doar vorbindu-se! Iar asta m-a făcut să mă simt, la rândul meu, împlinit!

Când l-am cunoscut pe Ion Nălbitoru știam că este jurnalist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Apoi am aflat că dumnealui a fost ales Președinte al Ligii  Scriitorilor, Filiala Vâlcea. Că alături de Cristina Nălbitoru, soția dumnealui, coordonează activitatea unei edituri (Editura Franco SRL Brezoi), pilon important în sprijinirea și promovarea culturii prin publicațiile editate și tipărite aici. Aveam să aflu, mai târziu, că activitățile sale desfășurate în sfera literară ni-l recomandă, de fapt, într-o triplă ipostază: de romancier, de eseist și dramaturg.

La lansarea de carte amintită, Ion Nălbitoru ni s-a prezentat în ipostaza de dramaturg oferindu-ne trei volume de teatru, recent publicate la Editura Franco. Volumele sale au fost premiate de Liga Scriitorilor Români.

După cum ne-a mărturisit la lansarea celor trei volume (conținând piesele  de teatru: Dictatorul, Plaiul lui Dracula, Lupul și Cowboy-ul, Regatul vulpilor, Sfârșitul lumii și Dragoste pe drumul morții), Ion Nălbitoru a cochetat cu dramaturgia încă din anii studenției sale. Piesele de teatru cu care a debutat în anii studenției precum  La poarta destinului, Căderea în neant, Regina nopții, i-au netezit calea către acest gen de exprimare literară. Scrie teatru din pasiune,  din dragoste pentru evocarea trecutului generației din care și el face parte. Ca inginer, țintește acum către viitor dorind să transforme o altă piesă de teatru, gândită inițial ca un SF (este vorba despre Stăpânul Soarelui– o piesă de teatru cu șase tablouri și trei acte!), într-un roman SF.

La eveniment au luat parte membrii ai Ligii Scriitorilor Români și ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din filialele Vâlcea, Drăgășani, Brezoi, Călimănești, Horezu, Slatina, Drăgănești-Olt.

În cuvântul lor, invitații au subliniat calitățile literare certe ale dramaturgului Ion Nălbitoru.  Au luat cuvântul, exprimându-și puncte de vedere: Marian Bărăscu (moderator), prof. dr. Mihaela Rădulescu, prof. Elena Neacșu, jurnalistul Petre Cichirdan, prof. Paulian Buicescu, prof. Ilie Bucă, prof. Tatian Miuță, jurnalist si poet Liliana Ghita Boian, ing. Mihai Sporiș, prof. Valerica Predescu, jurnalist Ana Vasile, poetul Nicolae Dragoș, Pandele Jianu și Marin Mitroiescu, invitat special, care a interpretat câteva melodii la drâmbă si fluier, etc.

Opiniile participanților la eveniment au fost definitorii atât pentru conturarea profilului literar al autorului volumelor lansate,  cât și pentru întregirea imaginii de ansamblu a Omului Ion Nălbitoru. Ele au fost apreciate de participanți, ca atare, fiind răsplătite cu aplauze. Dacă ar fi să punem cap la cap toate discuțiile purtate la lansarea de carte amintită, am putea scrie un roman! Totuși, pentru a înțelege mai bine de ce sunt importante cărțile lui Ion Nălbitoru în spațiul dramaturgiei românești actuale, voi reda o sinteză a analizei conținutului pieselor de teatru lansate, preluând opiniile doamnei prof. dr. Mihaela Rădulescu (Liceul Teoretic Măciuca) făcută la recenta lansare de carte semnată Ion Nălbitoru:

„Astăzi, dramaturgia este încărcată de o varietate a culorilor estetice. Speciile dramaturgice dar și subspeciile amestecă stilurile, expresivitatea, registrul construcției. Ion Nălbitoru rămâne tributar unor construcții clasice, de realizare a farselor, a comediilor, dar în același timp își aduce aportul, viziunea originală asupra construcției, ceea ce-l singularizează în spațiul actual al dramaturgiei literaturii vâlcene și nu numai! Ni se prezintă astăzi cu șase farse aflate la granița dintre comic și tragic. Cele două realizări dramatice Dictatorul și Plaiul lui Dracula sunt, în opinia mea, niște tragicomedii la nivelul temei atacate. Autorul știe să dea un anumit colorit temei politice la un nivel subliminal inserând subtextual fiecare trimitere, fiecare aluzie, nu neapărat că incisivitatea nu taie discursul într-un domeniu care să atace spiritul lectorului sau pe cei care se resimt, ci tocmai acea construcție aluzivă creează premisa unei interpretări problematice, plurivalente, în scenariul propus de autor. Autorul pune în balanță o situație a trecutului politic, social, economic, administrativ și ceea ce se află în prezent. Trecutul istoric din perioada dinaintea anilor 1990, implicit cu acel sistem socio-politic pe care astăzi îl strigăm, fie în surdină, fie într-o formă răutăcioasă, fără să înțelegem esența. Dacă s-a pliat pe o ideologie constructivă sau nu, că nu cunoaștem bine fundamentul sau dacă fundamentul ideologic nu cumva a fost pus greșit în practică, spre ultima parte a anilor. Pe cealaltă parte, pune în balanță ceea ce aduce prezentul  actual, din perspectiva globalizării, din perspectiva politică, din perspectiva socio-administrativă, arhitecturală, economică și tot ce înseamnă Uniunea Europeană, acum. Fără să facă rabat de incisivitate discursivă, autorul mizează, mai degrabă pe aluzie, ceea ce declanșează, în orizontul de așteptare al lectorului, o putere de analiză trecută și prin filtrul personal. Ceea ce este bine pentru că propune mai multe discursuri, mai multe secvențe de dialog și, de ce nu, interpretări care să suscite, până la urmă, semne de întrebare, de relativizare a unor funcțiuni sociale ale unui sistem. Personajele poartă niște nume voit comice, ironizând, într-un fel sau altul, statutul pe care și-l insuflau la un moment dat: Neluțu, Nelu, Ninel, Nuțica… Comicul situațional este dublat, așadar, de comicul de nume dar și de comicul de limbaj. Asta arată că cel care scrie piesa de teatru are o perspectivă obiectivă  arătând, deopotrivă, semnalele negative dar și aspectele pozitive  ale unui sistem politic dintr-o anumită perioadă. Resursele lingvistice mizează pe o simplitate a expresivității, ceea ce ușurează discursul și face posibilă o bună înțelegere a mesajului subtextual, fără să fie nevoie să facem fel de fel de exerciții de acrobație în spațiul lecturii.

Discursul rămâne în aceeași secvență obiectivă, arătând cititorilor punctele minus, punctele bune iar acest raport permanent dintre cele două sisteme politice lansate sub semnul dramaturgiei arată, în fond, capacitatea dramaturgului  de a extrage dintr-un areal contextual complex, elemente care să fie așezate pe o scenă. Indicațiile scenice sunt bine inserate în discursul dramatic, ceea ce-i oferă oricărui regizor o perspectivă rară de punere în scenă. Mai mult de atât, un scenarist cu o anumită grație a prezentării subiectului și niște actori talentați, redau cu exactitate mesajul transmis de dramaturg, ceea ce subliniază modul frumos de expunere al acestei farse legate de sistemul politic.

Plaiul lui Dracula este o altă piesă de teatru scrisă în versuri. Este greu să scriem în versuri elemente de spațiu dramatic! Adică, lucrurile trebuie să se așeze în așa manieră încât să nu supere urechea dar, în același timp, dincolo de formă să existe ideea. Dincolo de aspectul estetic să preexiste conținutul. Astfel, piesa de teatru intitulată Plaiul lui Dracula, tot o tragicomedie, pune în balanță alte aspecte și anume ceea ce ține de conceptul de naționalism, de tradiționalism, de patriotism, fără să fie luată în derâdere, ci arătând exact elementul în care el trebuie înțeles în contextul actual al societății ultradeschise, care tinde spre globalizare. Iar pe de altă parte, pune în balanță mesajul general, european sau american, al celor care doresc ducerea până la extremă a conviețuirii unor culturi, civilizații, fără să fie un gest extrem de expunere a unei ipoteze tranșante ci, mai degrabă, merge pe același raport de arătare a unor esențe și aparențe într-o balanță concretă asupra ideilor, scopurilor obiectivelor. În fond, a rezultatelor pe care cele două aspecte, naționalism versus globalism, le-ar putea produce ca efect asupra celorlalți. Desigur că recursul la elemente de comic, de ironie, nu numai la nume cât și la situații (acțiunea derulându-se ba undeva în America, ba undeva la o stână) arată capacitatea uluitoare a dramaturgului de a ne face pe noi, cei care-i citim opera, să râdem cu lacrimi și să înțelegem că, până la urmă, acea expresie ˂ românul face haz de necaz> rămâne valabilă și în acest prezent tumultos la nivel social-politic.

Următoarele două piese de teatru, Lupul din Carpați și cowboyul  și Regatul vulpilor poartă o emblemă sarcastică înaltă. Ironia merge până acolo încât nu mai știm cine suntem, cine am fost și cine vom fi și cred că acest raport al lipsei de identitate spirituală, culturală, națională, produce efectul subiectului celor două farse.

                Lupul din Carpați și cowboyul  mizează pe aceeași temă, după cum ne putem da seama din elementele care constituie titlul, pe două secvențe-spații, arii de civilizație dar și de acoperire politică, diferite. Pe de-o parte, zona noastră balcanică, la nord de Dunăre și de cealaltă parte, zona puterilor centrale, Statele Unite ale Americii. Problema pe care o pune în subtext dramaturgul nu este, neapărat, ce valori culturale, spirituale, are poporul român și cu ce-i înfruntăm pe ceilalți, sau viceversa, ci cred că este un altfel de raport, dacă nu cumva această simbioză forțată a unor culturi care nu au aproape niciun element comun, nu frizează firescul unei societăți deschise. 

Regatul vulpilor parafrazează actualul sistem juridic care, plecând de la cei mai mici reprezentanți ai legii, până la cei mai înalți reprezentanți ai legii, frizează normalul, firescul, moralul. Atât de mult extinde expresia aia a judecății strict pe textul legii și nu în spiritul legii, încât înțelegem că o virgulă este capabilă să ia viața unui hoț care a furat o găină și să-l scape pe cel care a furat nouă miliarde… Această intensitate a limbajului la care Ion Nălbitoru recurge în piesa asta de teatru, m-a făcut să râd cu lacrimi și am înțeles că, da, într-adevăr, virgula te salvează! Poate că forțând lucrurile, sistemul judiciar ar trebui să țină cont de chestia asta, de a judeca nu doar în textul legii, ci în spiritul legii…

Sfârșitul lumii și Dragoste pe drumul morții sunt alte două piese de teatru care declanșează în mintea cititorului niște lucruri care provoacă nu doar stare de reflecție, meditație ci și multe semne de întrebare cărora nu le putem găsi un răspuns concret despre unde este granița dintre bine și rău, la orice nivel: afectiv, economic, politic, decizional, motivațional… Sfârșitul lumii cred că este o parafrază a acestei societăți deschise spre ce înseamnă anulare de genuri, de rase… Este această societate care nu dorește să supere niciodată, pe nimeni dar, culmea, anulând valori!

Că, până la urmă, denumiri precum bine, rău, negru, alb, etc, ar putea supăra atât de mult pe cineva încât să-l ducă spre suicid. Anularea asta, gratuită, a unor concepte care arată un raport de identitate a contrariilor, nu face decât să ne submineze, nouă, ființa. Până la urmă, cum am putea stabili noi ceea ce este corect și incorect despre această societate, dacă nu avem antinomii! La ce ne raportăm? Cum observăm, exact, ca în valorile biblice, cum putem vedea lumina, dacă nu există întunericul?  Anulăm, la nivel lingvistic, niște concepte doar de dragul de a nu friza nu știu ce tip de demnitate, personalitate, morală… Păi, nu astea sunt problemele fundamentale ale omenirii, ci altele!Dragoste pe drumul morții este o piesă de teatru senzațională! Face referire exact la modul în care omul contemporan și-a concentrat deciziile, motivațiile, trăirea, ființa… Nici nu mai contează, din accidentul acela, din povestea de dragoste, din legătura de o noapte dintre doi tineri  împliniți dacă ea rămâne căsătorită și de frica incapacității, imposibilității de a ascede la o funcție înaltă din cauza unui copil, se simte deprimată. Bolile psihice ale secolului XXI cred că provin din proasta înțelegere a sensului vieții pe pământ Fie din perspectivă feminină, fie din perspectivă masculină. Natura divină a înzestrat femeia cu un rol fundamental: de a lăsa urmași! Nu fugim de acest rol în favoarea evoluției strict profesionale, economice, sociale, etc. În detrimentul acesta pierdem valoarea principală, fundamentală… Ne pierdem sensul! Tocmai acest lucru îl parafrazează și-l duce spre o parabolă interesantă Ion Nălbitoru în piesa Dragoste pe drumul morții. Rămânând însărcinată, ea intră într-o depresie, ia mașina și fuge de nebună, se izbește într-un stâlp! În schimb, și bărbatul cu care concepuse copilul suferea de anxietate! S-a văzut singur și se aruncă într-o râpă… Problema de fond este următoarea: nu lipsa posibilității de reprezentare scenică în această viață socială este problema femeii, sau că bărbatul s-a sinucis… A fost alegerea lor! Problema este acel copil care se va naște, a unui rău făcut în viitor! Și asta este o parabolă a societății actuale!”