Noua carte a lui Cristian Ovidiu Dinică, Călătorie însingurată, apărută la Malu Mare, editura Cristian PlusArt, în 2024, este o suită de nuvele, majoritatea autobiografice, în care autorul își regăsește timpul, pe care-l simte ca o perfuzie, încercând să-l analizeze pe toate fețele.
Din copilărie, autorul își amintește de „bolta înstelată”, pe care o admiră din căruța unchiului său „ca pe o carte deschisă”, unde „stelele erau adunate în zodii” („Peripețiile copilăriei”, p. 11), „uimit de viața la țară” (idem, p. 12). Apoi, „Dintr-un alt veac” (pp. 25-29), ca Făt-Frumos, alături de Ileana Cosânzeana, ne mărturisește cum: „priveam în tăcere ascultând cum răsăreau stelele” (p. 27). Retrospectiv, și, mai ales, introspectiv, ni se înfățișează ca un „visător, plin de imaginație”… „retras și timid” (p. 32).
În nuvela „Timpul ca o perfuzie”, își imaginează viața ca o călătorie, cu o mașină de ocazie. De-a lungul drumului, copilul se maturizează, devine adolescent, apoi, „un adult îmbătrânit” (p. 44), „sărind trepte pentru a ajunge bătrân, în fața ultimei uși” (p. 45), conștient de „responsabilitatea păstrării intacte a memoriei tatălui său” (p. 43), „câtă vreme timpul ca o perfuzie atașată trupului meu încă mai curge în vine” (p. 46).
Singur la părinți, rămas numai cu mama, în vârstă, suferindă și cu probleme de memorie, este nevoit să apeleze la sistemul medical. S-a ales cu „O zi lungă” (pp. 47-54), în care timpul parcă nu se mai termină, în fața unui tratament greșit, iatrogenizat, într-un sistem medical încremenit într-o mentalitate pe care, se pare, nu poate s-o depășească.
În „Fețele timpului” (pp. 55-63), autorul ne propune „simbioza timpului cu spațiul într-un ansamblu organic”. Profitând de o vizită la munte, autorul ne amintește că: „La înălțimi mari zilele sunt mai scurte, iar înserarea vine repede, de parcă soarele s-ar grăbi să nu-l prindă luna pe cer” (p. 63), amintindu-ne nouă, semenii săi, că gloria și strălucirea sunt scurte și trecătoare.
Face cunoștință cu fiorul iubirii în „Timp regăsit” (pp. 64-76), dar și cu birocrația, în „Naivul” (pp. 84-92), în care trăiește „o descompunere a timpului” și este convins că „lumea este rezultatul acesteia” (p. 90).
Întâlnim, în scrierile sale și „o avalanșe a timpului”, „Toate la timpul lor” (pp. 93-108), convins fiind că „timpul își cere întotdeauna drepturile” (p. 94). Aici, autorul ne face cunoscută relația sa cu divinitatea: „Cu cel atotputernic aveam o relație distantă, nu-L frecventam prea des, dar nici nu-mi era indiferent” (p. 97).
De mai multe ori, autorul ne spune: „Toate la timpul lor!” (pp. 93, 99, 105 și altele), oprindu-se și asupra perioadei studenției, imperios dorită de părinții săi, beneficiind de o „protecție exagerată” (p. 111), mai ales a mamei, care se vede, prin fiul student, „împlinită” (p. 114).
În anii studenției („Călătorie însingurată”), își trăiește iubirile pasagere, dar și „minciuna fericirii socialiste” (p. 134).
Este salvat de evenimentele revoluționare, chiar dacă, „într-o țară redusă la tăcere” (p. 142), trebuie să rostească „ultimul său cuvânt”: „Libertate” (p. 143).
12 octombrie 2024
Cuvânt prezentat cu ocazia lansării, 14 octombrie 2024, la Biblioteca Județeană Vâlcea Antim Ivireanul
