Jean – Jacques Rouseau a fost filozof, romancier, polemist, muzician, poet şi autobiograf. Cu un efort metodic ambiţios, el îşi formează până la 28 de ani o vastă cultură.
Scriitorul s-a născut la 28 iunie 1712, la Geneva. Mama sa, Suzanne Bernard Rousseau, moare la nouă zile după naşterea băiatului. El şi fratele său François, sunt crescuţi de tată, un modest ceasornicar şi de o mătuşă.
Unul dintre autorii care au avut cel mai mare efect în perioada copilăriei, asupra lui Jean-Jacques a fost Plutarh. Romanul său preferat era Viețile paralele ale oamenilor iluștri, din care obișnuia să- i citească tatălui său în timp ce acesta făcea ceasuri. Entuziasmat fiind, copilul încerca să imite faptele nobile ale eroilor prezentați în roman, iar conversațiile cu tatăl său pe această temă i-au format spiritul republican.
Dar zilele acestea fericite vor lua sfârşit. Avea doar 10 ani când tatăl, Isaac Rousseau, este exilat din Geneva şi băiatul este lăsat în grija unchiului său matern. Acesta îl va trimite împreună cu fiul său, Abraham Bernard, să locuiască la un preot calvin, într-un cătun de lângă Geneva. Aici, băieții au învățat noțiunile de bază ale matematicii și ale desenului. Dar, J.J. a fost mereu profund emoționat şi de slujbele religioase, încât, o vreme, a visat să ajungă preot protestant.
De îndată ce Isaac s-a recăsătorit, Jean-Jacques nu şi-a mai revăzut tatăl decât foarte rar. Chiar şi îl dezmoşteneşte, fiind obligat să se descurce singur. La 13 ani, el a ajuns ucenic al unui notar, apoi al unui gravor care îl trata cu brutalitate. La 15 ani, a fugit din Geneva şi mulţi ani a rătăcit dintr-un loc în altul, fără să aibă o ocupaţie stabilă. Această viaţă fără afecţiunea părintească va pune o amprentă dureroasă pe psihicul lui J.J.
Adolescentul cu gust pentru aventură nu se poate supune rigorilor. Este ucenic zugrav, lacheu, secretar şi se bucură de protectoratul doamnei de Warens, căreia îi spune „maman”. Datorită ei, se dedică muzicii, inventând un sistem personal de notaţie muzicală, pe care îl propune Academiei de Ştiinţe de la Paris. Sistemul, însă, nu reţine atenţia nimănui.
La 30 de ani este încă un necunoscut. Boem solitar, ajunge la Paris, în căutarea gloriei. Trăieşte modest alături de Thérèse Levasseur, servitoare de han, cu care va avea cinci copii, care ajung, bineînţeles, la orfelinat. Cu Thérèse, se va căsători, totuşi, la 56 de ani.
În 1750 devine brusc celebru. Academia din Dijon oferă un premiu celui care argumentează dacă progresul din artă şi ştiinţă este benefic omenirii. Câştigă premiul şi de acum porneşte pe drumul gloriei. Trezeşte mult interes cu primele sale lucrări, devenind rapid şi ţinta tuturor atacurilor. Deşi este prieten cu scriitori francezi, cu reprezentanţi ai Iluminismului francez: Diderot, D’Alembert, se separă de ei datorită ideilor sale. În conflict cu autorităţile, separat de asociaţii săi cade în alienare mentală. Începând cu 1759, se izolează de lume, dar se dedică scrisului.
Romanul „Julia sau Nouă Eloiză” (1761) este un roman epistolar, care va avea un succes extraordinar, apoi va fi contestat. La fel „Émile sau despre educație”, un roman pedagogic, apărut în 1762. Scrie un proiect pentru o Constituție a insulei Corsica. Dar, în urma criticilor vehemente la adresa celor două cărți, care au culminat cu interzicerea lor în Franța și la Geneva, Rousseau este nevoit să fugă. În 1766, ajunge în Anglia, la invitația lui David Hume. Trăieşte obsesia complotului, vede în toate semnele persecuţiei. Moare la 2 iulie 1778, în Franţa, la Ermenonville, pe domeniul marchizului de Giradin, care îl invitase să stea la el. Este înmormântat pe o insulă artificială de pe lacul domeniului. În 1794, osemintele lui au fost duse la Pantheon, unde se odihnesc și astăzi.
Cea mai importantă operă a sa este „Contractul social” (1762), un eseu politic şi o sinteză a ideilor sociale ale autorului. Jean-Jacques Rousseau exprimă poziţia teoretică cea mai avansată în epoca sa, preluând constructiv ideile întrevăzute şi de Monstesquieu, Hobbes sau Locke. Ideea fundamentală a „Contractului social” este că sursa legitimităţii sociale şi politice este voinţa generală, a poporului, o idee revoluţionară, care avea să stea la baza democraţiei moderne. Aşadar, membrii unei colectivităţi angajează un contract social, în care interesele particulare trebuie armonizate cu interesul general. Individul trebuie să renunţe la libertatea absolută, fără limite, pentru a se supune regulilor comunităţii. Totodată, comunitatea este cea care trebuie să-i apere şi să-i garanteze drepturile.
Este de subliniat că Robespierre şi Saint-Just au văzut în „Contractul social” un îndreptar esenţial pentru ideile proclamate de Revoluţie. Printre ideile lansate de autor sunt: „A trăi nu înseamnă a respira, ci a acţiona”; „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”; „Aş fi vrut să mă nasc într-o ţară în care nimeni nu este mai presus de lege”; „A renunţa la libertate înseamnă a renunţa la calitatea de om”; „Când i se ia omului orice libertate a voinţei, faptele sale nu mai pot avea moralitate”.
Există două principii anterioare raţiunii: unul, care ne face să fim puternic interesaţi de bunăstarea şi conservarea sinelui nostru şi altul care ne inspiră compasiune în faţa suferinţei semenilor noştri. Aşa că: „Dacă raţiunea îl formează pe om, sentimentul e acela care îl conduce”; „Omul care nu cunoaşte durerea, nu cunoaşte nici înduioşarea omeniei, nici gingăşia compătimirii ”; „Omul care a trăit mai mult nu e cel care a numărat cei mai mulţi ani, ci cel care a simţit mai mult viaţa ”; „Deplina fericire constă în a face pe alţii fericiţi. ”
Rousseau în acest secol al XVIII-lea l-a privit pe Dumnezeu doar ca un creator impersonal al universului. Dar prezența lui Dumnezeu pentru omenire a apreciat-o ca fiind foarte bună, pe lângă influența dăunătoare a societății. El afirmă că Dumnezeu este bun, dar „fericirea omului, aici pe pământ, trebuie s-o măsurăm după cantitatea mai mică de rele pe care le suferă.” Iar: „Dacă există în lume un rang de natură să-i facă iluştri pe unii, acela este fără îndoială, rangul pe care îl dau talentele şi virtutea.”
Referitor la stadiul de dezvoltare al omului, Rousseau e asociat cu ceea ce el a numit „sălbatici”fiind cel mai bun şi mai optim, opus civilizației decadente. El consideră că: „Nimic nu este atât de blând precum omul în starea sa primitivă, atunci când este plasat de natură la o distanță mare de prostia brutelor”. Pentru că: „ Starea de sălbaticie, pare să confirme că rasa umană a fost făcută să rămână în ea întotdeauna; căci această stare este o adevărată tinerețe a lumii; și toate progresele ulterioare au fost în aparență, spre perfecțiunea individului, dar, de fapt, spre decăderea speciei.”
În „Discurs asupra inegalităţii”, adoptând credința că „toate degenerează în mâinile oamenilor”, Rousseau apreciază că „oamenii ar fi liberi, înțelepti, și buni în starea naturală și, că instinctul și emoțiile, atunci când nu sunt distorsionate de limitările nenaturale ale civilizației, sunt vocile și instrucțiunile naturii la viață bună”. ”Sălbaticul nobil” al lui Rousseau, se află în opoziție directă cu omul de cultură. . El atribuie, în mod special, o valoare spirituală frumuseții naturii şi anticipează atitudinile romantismului din secolul următor.
În „Discurs asupra științelor și a artelor”, Rousseau susține că artele și științele nu au beneficiat de pe urma bunătății oamenilor, pentru că ele nu au apărut din nevoile autentice ale omului ci, ca rezultat al mândriei și orgoliului. El este de părere că progresul cunoașterii a creat guverne puternice și a zdrobit libertatea individuală. Spre deosebire de opinia optimistă a altor figuri ale iluminismului, pentru Rousseau, progresul este potrivnic bunăstarii umanității, excepţie făcând cazul în care, se poate contracara prin cultivarea moralității civice și prin simţul datoriei.
În 1767 se întoarce în Franța, sub un nume fals. Oficial, nu i se permite intrarea în regat decât în anul 1770, după intervenția unor prieteni pe lângă rege. În1771 Rousseau începe să organizeze lecturi private ale „Confesiunilor”, dar curând, sunt interzise. În 1776 starea sănătății lui se înrăutățește continuu, iar relațiile cu prietenii sunt grav afectate. Începe să scrie texte obsesive, prin care îi acuză pe alții și se justifică pe sine: „Rousseau, judecător al lui Jean-Jacques” (1776) și „Visările unui hoinar singuratic” –o proză poetică.
În aceste ultime lucrări, rămase în manuscris la moartea lui, Rousseau răspunde la întrebarea „Cine sunt eu?”Şi explică că a fost hărţuit de numeroşi inamici: „Am îndrăznit să doresc şi să propun să se dispună de mine mai curând printr-o captivitate veşnică decât să fiu silit să rătăcesc neîncetat pe pământ, izgonit rând pe rând din toate adăposturile pe care mi le voi fi ales”.
Maurice Blanchot în volumul „Spaţiul literar” se întreabă: „Cine a reprezentat mai bine ca Rousseau suita de imprudenţe şi responsabilitatea gravă ce rezultă din iresponsabila uşurinţă a scriiturii?” El a ales, pentru a scrie, spaţiul singurătăţii: „Am fost lăsat pradă mie însumi, fără prieteni, fără sfătuitori, fără experienţă, în ţară străină…” Şi, a avut curajul în plin Secol al Luminilor să exprime un protest vehement împotriva societăţii opresive, împotriva acumulării de bogăţii şi a degradării omului, încercând să îşi avertizeze contemporanii că, „dacă nu se întorc la simplitatea naturală, vor cădea în ruină”. De aceea propune să se reformeze educaţia, moravurile,dreptul, instituţiile politice şi sociale, chiar şi religia.
Scriitor admirabil, el devine maestrul individualismului romantic şi anunţă exprimarea în literatură a laturilor obscure ale fiinţei umane. Dacă omul ocupă astăzi un loc central în concepţia modernă despre lume este în parte şi datorită scrierilor lui Rousseau. De aceea, Kant îl consideră: „un Newton al lumii morale”.
