Situaţia financiară a judeţului
În prezentarea situaţiei judeţului Vâlcea după un an de mandat, prefectul Gheorghe Sabin putea afirma, în octombrie 1912, că „am adus bugetul judeţului la curent, obţinând un frumos excedent, punându-ne în curent cu toate plăţile şi obligaţiunile ce are judeţul” . Această realitate a permis autorităţilor să înceapă o serie de investiţii necesare comunităţii. La 24 august 1912, în cadrul unei ceremonii organizate la vechiul sediu al prefecturii şi în prezenţa ministrului de interne, C.C. Arion şi a celui al domeniilor, Ioan Lahovari, a tuturor autorităţilor locale, a fost pusă „piatra fundamentală a lucrărilor ce urmau a se executa în Râmnic precum şi a Monumentului Independenţei”, cum se arăta într-o relatare a vremii. Într-adevăr, oraşul era un adevărat şantier în acel an, fiind ridicate, prin fonduri judeţene, noile sedii ale Prefecturii (actuala primărie a Râmnicului), penitenciarului, judecătoriei de ocol, precum şi cazarma companiei de jandarmi şi grajdurile escadronului de călăraşi. Autorităţile vâlcene se puteau mândri „cu cea mai frumoasă situaţie ce s-a putut obţine vreodată, în întreaga ţară” , gradul de realizare al prestaţiei în muncă ajungând în acel an la 97,5% şi permiţând continuarea lucrărilor la şoseaua Malaia-Voineasa sau la terasamentul căii ferate de la Păscoaia, din aceeaşi zonă.
Dacă situaţia financiară la nivelul autorităţilor judeţene permitea lansarea unor investiţii strict necesare comunităţii, la nivelul comunelor se resimţea din plin tendinţa guvernului „de a pune atâtea sarcini asupra bugetelor rurale prin creări de noi servicii, luând comunelor strictul necesar şi punându-le în neputinţa de a-şi putea susţine servicii obligatorii”. Aceasta în timp ce bugetul central înregistra în acel an, 1912, un excedent „mai mare decât a cincea parte a veniturilor sale”.
Această nevoie de bani a autorităţilor se răsfrângea tot asupra micului contribuabil: „Astăzi preceptorul merge din casă în casă, din contribuabil în contribuabil şi fiecare din aceşti funcţionari va avea cu atât mai mare remuneraţia, cu cât va încasa mai mult din venituri”.
Alegerile parlamentare
În toamna anului 1912 au avut loc alegeri generale pentru colegiile I, II şi III la Cameră şi colegiile I şi II la Senat . Distribuirea buletinelor necesare alegerii delegaţilor, pentru votul indirect, s-a realizat de Administraţia Financiară a judeţului prin debitanţii de tutun, iar la data de 4 noiembrie au fost distribuite, la sediile judecătoriilor din cuprinsul judeţului, cărţile de alegător. Pentru a intra în posesia lor, votanţii veneau la sediile judecătoriilor însoţiţi de primarul comunei, pentru identificare, iar călătoria pe CFR era gratuită. Colegiul I Cameră i-a avut candidaţi pe C. G. Disescu, din partea conservator-democraţilor şi pe I.G. Duca, din partea Partidului Liberal, în urma votului cei doi fiind declaraţi câştigători. Colegiul II Cameră i-a avut candidaţi pe liberalul Ştefan Filipescu şi conservatorul-democrat Ioan Dumitrescu, acesta din urmă adjudecându-şi lejer locul de deputat (295 voturi, faţă de 180). La colegiul III Cameră, lupta s-a dat între Gheorghe Bădescu, conservator – democrat, liberalul Nae V. Pleşoianu şi independentul Andrei Livezeanu. Câştigător a fost declarat reprezentantul Partidului Conservator Democrat, Gheorghe Bădescu.
La Senat, locurile de senatori de Vâlcea au fost adjudecate de conservatorii Gheorghe Sabin şi Vasile Tretinescu. În colegiul nr. II, balotajul dintre Grigore Otetelişanu (liberal) şi Grigore Pleşoianu (147 de voturi fiecare) a fost câştigat de cel din urmă, reprezentant al conservatorilor-democraţi.
În ciuda cererii Ministrului de Interne ca patimile electorale să nu afecteze libertatea alegerilor, ea „constituind temelia vieţii politice a statului nostru”, procesul electoral a fost umbrit de evenimente neplăcute. La Drăgăşani, poliţia oraşului a trebuit să intervină contra „agenţilor domnului Ştefan Filipescu, care încercau să pună stăpânire pe stradă şi să terorizeze alegătorii”, după cum explicau autorităţile. Însă altfel percepea candidatul liberal evenimentele: „Am crezut că începem o eră civilizată în politica de partide, dar cei învechiţi cu moravurile trecute scoate din răbdări pe cei mai paşnici cetăţeni. Poliţaiul din Drăgăşani ingerează în modul cel mai barbar în alegerea colegiului II, unde candidez.” Reclamaţiile omului politic liberal erau minimalizate de prefectul judeţului, care explica Ministerului de Interne că „domnul Filipescu are obiceiul de a trimite astfel de telegrame alarmante ori de câte ori candidează, nefiind la guvern”.
Învăţământul public primar
Acesta lăsa foarte mult de dorit, „cu toate stăruinţele puse de guverne şi cu toate sacrificiile care se fac pentru a-l aduce la înălţimea care se cere să aibă un stat civilizat”. Raportul anual al prefectului arăta că la nivelul judeţului existau 170 de localuri de şcoli rurale primare, dar, din „aproape 30.000 populaţie şcolară cât a fost anul trecut (n.n.:1911), mai bine de jumătate a fost înscrisă la şcoală, iar numărul celor absolvenţi este de 1388, adică aproape nimic”. În cursul anului şcolar 1911-1912 au funcţionat un număr de 7 şcoli primare urbane (la Rm. Vâlcea, Drăgăşani şi Ocnele Mari), cu 11 institutori şi 14 institutoare.
La începutul anului 1912, Ministerul Cultelor semnala Prefecturii Judeţului Vâlcea că organele de control ale Ministerului „au constatat că purtarea elevilor afară de şcoală lasă mult de dorit: fumează fără nicio sfială, aruncă vorbe ofensatoare trecătorilor, petrec parte din timp prin localuri publice, stau până noaptea târziu prin localuri sau parcuri”. În urma acestor grave abateri, agenţii de ordine publică din Rm. Vâlcea, Drăgăşani şi Ocnele Mari au primit ordinul ca „să observe şi să noteze numele elevilor care se găsesc în neregulă, comunicând apoi cazurile directorilor şcoalelor respective”, iar patronilor de stabilimente publice li s-a pus în vedere că nu pot primi în localurile lor pe elevi „să joace table, biliard ori alte jocuri şi nici să le servească băuturi alcoolice”, fiind pasibili de pedeapsa închiderii localurilor. Totodată, agenţii de poliţie au fost obligaţi să redacteze „acte care să formeze întrucâtva cazierul elevilor dezordonaţi”.
În zilele de 20, 21, 22 şi 23 mai, membrii corpului didactic primar rural şi urban au efectuat o excursie pe pitoreasca Vale a Oltului, sub conducerea lui Nicoale Ţopescu, revizorul şcolar al judeţului. Având intenţia de a alcătui o societate pentru introducerea portului naţional şi în judeţul Vâlcea, „unde îmbrăcămintea ţăranilor are un caracter mai mult strein”, după cum aprecia însuşi prefectul judeţului, excursia era menită a face cunoscut corpului profesoral „ţara şi neamul”.
Activitatea şcolară era suplinită de numeroase alte activităţi culturale ale elevilor şi profesorilor, aşa cum rezultă din documentele de arhivă. În ziua de 7 iunie a anului 1912, în sediul Gimnaziului Al. Lahovari se deschidea o expoziţie de desen, caligrafie şi lucru manual a elevilor gimnaziului şi seminarului din Râmnic, iar ministrul Spiru Haret cerea inspectorilor şcolari impulsionarea şedinţelor publice ale cercurilor culturale pentru „ridicarea stării morale a sătenilor, pentru îmbogăţirea minţii lor cu cunoştinţe practice”. Aflăm, astfel, că printre coordonatorii conferenţiarilor se aflau în acel an George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Al. Vlahuţă sau Şt. O Iosif. Din instrucţiunile date corpului profesoral se desprindea o problemă apăsătoare a ţăranului român: proprietatea asupra pământului. „Chestia pământului va fi evitată de acei vorbitori care nu sunt pregătiţi îndeajuns pentru această chestiune. Dar când ea este ridicată de unul sau mai mulţi săteni, învăţătorul cel mai bine pregătit şi cu tact trebuie să intervie şi să explice că Statul nu e dator să dea pământ la oameni, arătând că sunt şi alte izvoare de câştig: negustoria şi meşteşugul”.
Muncitori străini
În acest an 1912, continua afluxul muncitorilor străini în judeţul Vâlcea. În luna iulie a acelui an, Prefectura Judeţului trimitea agentului Ministerului de Interne pe lângă societatea „Lotru” din Brezoi un număr de 141 de paşapoarte (58 ungare, austriece şi otomane şi 83 italiene) ale muncitorilor străini intraţi în ţară pentru slujbe la numita societate. O altă societate forestieră, „Oltul”, aducea în luna septembrie în ţară nu mai puţin de 1200 de lucrători (300 italieni, 200 autro-ungari şi 700 otomani). Niculae Lefteroff, grădinar din oraşul Drăgăşani, introducea în ţară „15 muncitori bulgari speciali pentru cultura zarzavatului”, iar pentru construcţiile pe care inginerul Nicolae Brătescu le executa „în campania anului curent în Băile Govora” aducea în ţară 30 de zidari italieni şi 70 de muncitori sârbi. Însuşi Vintilă Brătianu cerea autorizaţia de a duce „cinci lucrători bulgari pentru lucrări de terasamente şi desfundări de terenuri” la proprietatea sa din comuna Mihăeşti din judeţ.
Din raportul poliţistului oraşului referitor la incendiul ce a cuprins atelierele de pe moşia Mamoteşti a lui Ion I. C. Brătianu, aflăm că de faţă la intervenţia autorităţilor s-a aflat chiar marele om politic român, prezent în acel moment la Drăgăşani. Documentele de arhivă ne arată că acest incident nu era singura problemă cu care Ion I. C. Brătianu se confrunta la Mamoteşti. Intrat în posesia moşiei ca moştenitor al familiei Simulescu, Ion I. C. Brătianu era prins în anul 1912 în mijlocul unui scandal determinat de hotărârea sa de a închide cimitirul acelei mahalale a oraşului Drăgăşani, „după plăcerea sa şi fără nicio cauză legală, spre a râde de noi, de cultul nostru şi de religia noastră” după cum se arăta într-o plângere a locuitorilor rămaşi fără cimitir. Petiţionarii cereau crearea unui cimitir „pe pogoanele bisericii, în folosul interesului public, dacă boierului i se pare urât a fi cimitir în apropierea sa”.
Sezonul turistic
La 1 mai 1912 începea un nou sezon turistic în staţiunile judeţului, iar societatea pentru exploatarea staţiunilor Govora şi Călimăneşti cerea prefecturii judeţene intervenţia pentru ca serviciile de salubritate şi aprovizionare ale localităţilor să fie la înălţime, „pentru ca să mulţumim pe vizitatori, să-i menţinem în ţară şi să ridicăm valoarea economică naţională a acestor bogăţii vindecătoare de boli”. În aceste staţiuni au fost detaşaţi ofiţeri de poliţie pentru menţinerea ordinii şi liniştii publice, s-au inspectat locuinţele din staţiuni care se închiriau turiştilor, au fost demarate lucrările de alimentare cu apă a localităţii Olăneşti şi s-au popularizat semnalmentele „cartoforilor cunoscuţi măsluitori la jocul de cărţi care frecventează staţiunile balneare din ţară”. Pentru distracţia turiştilor, prefectul judeţului solicita Ministerului de Interne a autoriza pe Chamorel Faure să instaleze în Râmnic, Govora, Ocnele Mari, Olăneşti şi Călimăneşti „nişte cutii automatice de joc, cari cu un risc mic, procură un joc distractiv persoanelor cari vor frecventa sus zisele localităţi”.1 0% din veniturile nete urmau a susţine ridicarea monumentului independenţei din Râmnic.
Dar administraţia staţiunilor se opunea cu vehemenţă jocurilor de noroc, care „spoliau vizitatorii suferinzi ai staţiunilor” şi arăta că politica „ţării noastre de a se procura distracţii cu orice preţ vizitatorilor suferinzi” aducea prejudicii faimei acestor stabilimente balneare. Administraţia societăţii era cu atât mai interesată de stârpirea acestor jocuri cu cât „indivizi care aveau meseria de a exploata patima jocului de cărţi lipseau pe cei nevoiaşi şi suferinzi de putinţa de a-şi continua cura, deoarece îşi pierdeau tot capitalul în aceste jocuri”. Propunea un regulament special asupra modului de funcţionare a unor astfel de săli de jocuri, puse sub directa supraveghere a Societăţii.
Documentele menţionează o serie de oaspeţi de seamă ai staţiunii Călimăneşti, în acest an 1912, printre care Alteţa Sa Regală, principesa Maria, ministrul Eugen Pangrati, episcopul Nifon al Galaţiului sau medicul Ion Polizu.
Distracţia turiştilor a fost stricată numai de greva celor 30 de chelneri ce deserveau restaurantul Iordache N. Ionescu & Comp. din Călimăneşti, declanşată de incidentul din sera zilei de 4 august între clientul C. Stănescu şi cei care îl serveau, în urma căruia „demnitatea profesională şi omenească” a lucrătorilor a fost grav prejudiciată. Greviştii cereau patronului retragerea avizului jicnitor la adresa lor, achitarea salariului până la 20 august şi restituirea garanţiilor materiale. În schimb, greviştii garantau „stabilitatea în serviciu a lucrătorilor necesari”. Patronul a chemat în mare grabă chelneri de la Bucureşti, iar garanţia şi leafa ce li se cuvenea greviştilor a fost depusă în „folos de binefacere” în conturile Societăţii Govora Călimăneşti. Aceste măsuri dure au nemulţumit pe protestatari, autorităţile arătând că în data de 6 august greva se generalizase „la toate restaurantele din staţiune”. În cele din urmă, patru dintre cei mai vehemenţi au fost arestaţi, „fapt ce a determinat intervenţia parchetului”, iar incidentul se tranşa definitiv în ziua de 7 august prin achitarea şefilor greviştilor, concedierea lor şi reluarea lucrului din partea celorlalţi .
Situaţia sanitară
Situaţia sanitară a judeţului lăsa de dorit în anul 1912. Un raport de inspecţie al medicului judeţului arăta că „cele două comune urbane Drăgăşani şi Ocnele Mari se găsesc în cele mai rele condiţiuni igienice”, iar epidemiile de postulă malignă, scarlatină, tuse convulsivă şi febră tifoidă afectau populaţia rurală a judeţului. În primăvara acelui an, Consiliul Judeţean de Igienă demara „campania pentru asanarea comunelor”, care presupunea „curăţirea şi nivelarea curţilor, a caselor, văruirea lor, astuparea gropilor cu apă stătătoare, dezinfectarea puţurilor şi a fântânilor, acoperirea lor cu şopron sau capac”. Au fost luate măsuri ca apele curgătoare, şcolile, locurile virane, stabilimentele industriale şi dependinţele locuinţelor să fie „curat întreţinute” pe toată durata sezonului cald. În cadrul exerciţiului financiar 1912-1913 a fost prevăzut un post pentru un nou medic de circumscripţie, cu reşedinţa la Ocnele-Mari, numărul acestora ajungând la nouă, dintre care cinci aveau în coordonare şi spitalele judeţului din Rm. Vâlcea, Drăgăşani, Sineşti, Lădeşti şi Bălceşti.
În comunele judeţului funcţionau 24 de agenţi sanitari (la 110 comune rurale) şi 13 infirmerii pentru internarea bolnavilor cu afecţiuni contagioase, care au tratat 302 bolnavi, costul asistenţei medicale ridicându-se la 3980,52 lei. Reputaţia acestor stabilimente nu inspira, însă, deloc încredere publicului larg. Niculae Ion Enăcache din comuna Giuleşti reclama prefectului judeţului faptul că în ziua de 6 aprilie cei doi copii ai săi bolnavi de pojar, dar bine îngrijiţi acasă de mama lor „căci am vacă cu lapte, îi ţinea la căldură şi nu inspira nicio temere de moarte”, au fost luaţi cu forţa de funcţionari şi duşi la infirmeria comunei „unde nu are cine să-i îngrijească, căci nu este nicio servitoare acolo, zidurile sunt reci şi câţi copii s-au luat din satul nostru şi s-au dus la infirmerie, toţi au murit, iar cei ce au stătut supt grija părinţilor foarte mulţi s-au însănătoşit”. Cerea prefectului ordin telegrafic pentru eliberarea copiilor „de la zisa infirmerie ca să-i îngrijesc acasă, ori să-i duc la un spital, să nu moară cu zile de frică şi de spaimă, neavând milă de la nimenea”.
În ciuda percepţiei negative a locuitorilor asupra unor măsuri ale autorităţilor, acestea erau circumscrise efortului general din acea perioadă de reducere a ratei mortalităţii la copii şi de creştere a sporului natural al populaţiei rurale. Din statisticile oficiale aflăm că numărul copiilor morţi până la vârsta de un an a fost în judeţul nostru de 1391, adică de 27,7 %, sub media naţională de 34,6 %, iar una din cauzele morţii infantile era în acel an 1912 „neasistenţa femeilor la faceri şi neîngrijirea copiilor după naştere de moaşe funcţionare”. Recunoscând că „numărul moaşelor funcţionare rurale era prea restrâns şi îndatoririle lor prea numeroase”, ministerul de interne, în cadrul căruia funcţiona în acea perioadă Serviciul Sanitar naţional, cerea prefectului judeţului ca populaţia rurală să fie informată că moaşele „erau datoare a îngriji pe toate femeile la faceri şi lehuzie şi a le înlesni mijloacele de transport atunci când sunt chemate la satul de reşedinţă”.
Trei dintre comunele judeţului – Buneşti, Călineşti şi Ştefăneşti – erau situate pe moşii ale Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti, motiv pentru care, în acel an 1912, această instituţie le trimitea „un număr de medicamente pentru boli mai uşoare, pentru a se împărţi gratuit şi la nevoie suferinzilor săteni care nu au chezăşuită asistenţa medicală”.
Alte aspecte ale vieţii cotidiene. Anul 1912 a fost un an rău pentru agricultura judeţului şi nu numai. Primăvara friguroasă a întârziat considerabil însămânţarea porumbului, iar florile „prunilor şi nucilor au fost distruse de brumă şi aceste două ramuri ale producţiunei au fost cu desăvârşire nimicite, rămânând pe ici pe colea câte puţine mere, pe când în alţi ani se încărcau din judeţul nostru vagoane de nuci şi mere, iar producţia ţuicei putea fi îndestulătoare pentru întreaga Oltenie”.
În vara anului 1912, judeţul a fost afectat de inundaţii. În seara zilei de 22 spre 23 august, Oltul înregistra o creştere cu 3 metri a nivelului apei şi distrugea şoseaua naţională Râmnic – Câineni în mai multe puncte. Cătunul Ostroveni al Râmnicului era inundat, iar la podul spre Piteşti „valurile treceau peste pilele de mijloc ale acestuia”. Mari suprafeţe de pământ din comunele Mihăeşti, Marcea, Ioneşti, Fişcălia şi Orleşti au fost acoperite de ape, iar într-o telegramă către Ministerul de Interne, prefectul judeţului concluziona: „Pagubele sunt enorme!”. Pentru a veni în ajutorul sinistraţilor, autorităţile au împărţit ajutoare în bani, precum locuitorilor din Ostroveni suma de 2850 de lei.
Iar anul s-a încheiat în aceeaşi notă dominată de fenomene meteo negative. „ploile (…) au cauzat mari stricăciuni fânului, a cărui producţie a fost bunişoară, iar recolta porumbului este total compromisă. Nu se poate salva mai mult de 20-25%, iar fasolea a înnegrit şi stricat în cea mai mare parte. Producţia viei era extraordinar de frumoasă, dar ploile nu numai că au ţinut strugurii pe loc, dar i-au umflat şi au mucegăit şi putrezit în mare parte”. În faţa acestor nenorociri care au subminat agricultura tradiţională a judeţului, prefectul deplângea lipsa de interes a ţăranului român faţă horticultură, menţionând că cu greutate se găseau elevi pentru cursurile şcolii de grădinărit din judeţ, înfiinţată în anul 1906, „cu toate că această ramură de producţiune e foarte bănoasă, dar cere muncă încordată şi ţăranul nostru nu are această aptitudine. De aceea străinii vin şi cultivă grădinării întinse pe mănoasele noastre văi, plecând din ţară toamna cu zeci de mii de lei” .
Dintr-o statistică a autorităţilor judeţene, aflăm că în cuprinsul judeţului Vâlcea existau, la nivelul anului 1912, 33 de autovehicule, din care 21 de automobile, patru camioane şi opt autobuze – şapte dintre ele aparţineau firmei O. Thuringer & Comp., care efectua curse comerciale în cuprinsul judeţului, mai ales în timpul sezonului turistic, spre staţiuni. De fapt, parcul auto judeţean se mărea considerabil în această perioadă a anului, autorităţile contabilizând în vara acelui an, la Căciulata, nu mai puţin de „18 automobile şi o motocicletă”, dar nici una care „să aparţină locuitorilor comunei”. Cu toate acestea, judeţul şi Râmnicul nu dispuneau de un regulament pentru înregistrarea şi circulaţia automobilelor, astfel că poliţia oraşului Râmnicu Vâlcea arăta prefecturii judeţene „că ne este greu să luăm măsuri contra şoferilor şi chiar a proprietarilor automobilelor”. Mai mult, situaţia în care s-a aflat aceeaşi instituţie, de a nu putea satisface cererea Societăţii de Automobile O. Thuringer din Râmnicu Vâlcea de înregistrare a celor şapte autobuze achiziţionate special pentru transportul turiştilor în pragul debutului sezonului turistic, a convins autorităţile de necesitatea unor astfel de reglementări, astfel că în luna iunie a acelui an a fost dată publicităţii o ordonanţă pentru „siguranţa şi circulaţia automobilelor” în Râmnic şi în întreg judeţul Vâlcea. În ciuda acestor reglementări, autorităţile judeţene se arătau nemulţumite de condiţiile de trafic de pe şoselele judeţului, unde „vitele erau lăsate să circule liber, copii stăteau pe străzi şi aruncau adesea cu pietre în trecători şi automobile, iar mersul neregulat al carelor” împiedica circulaţia în plin sezon turistic.
Serbarea proclamării regatului României a avut loc în tot cuprinsul judeţului în data de 10 mai, dar ea a fost marcată la Râmnic printr-un program special. Manifestările au debutat printr-un Te – Deum oficiat în catedrala episcopală a oraşului, la care au participat toate autorităţile civile şi militare, clerul, corpul profesoral, şcolile, societăţile, corporaţiile şi persoanele notabile din oraş. A urmat defilarea din piaţa oraşului în următoarea ordine: şcolile primare, seminarul, gimnaziul „Al. Lahovari”, corporaţiile, societăţile şi Armata. În continuare, prefectul judeţului, în cadrul unei recepţii oficiale la sediul prefecturii, a primit felicitările în numele guvernului. După ora două după-amiază, manifestările au continuat cu o serbare şcolară în localul teatrului Adreani, serbare compusă „dintr-o disertaţie rostită de părintele diacon Nicolae Creţu şi din coruri, recitări, jocuri gimnastice. Pe câmpul de antrenamente al Regimentului, “elevii şcoalelor au executat dansuri naţionale, jocuri gimnastice, alergări cu premii şi oina”. La ora 9 seara, a avut loc retragerea cu facle şi muzică în grădina Zăvoi a Râmnicului, unde autorităţile au oferit publicului un frumos foc de artificii.
Preţul lemnului cunoştea în anul 1912 noi valori maximale, iar autorităţile consemnau un număr de 1869 de delicte silvice, semn că exista o mare problemă în aprovizionarea cu acest articol pentru încălzit, fiind afectată mai ales populaţia rurală a judeţului. Este şi motivul pentru care prefectul Gheorghe Sabin considera „că e absolută nevoie a se recurge la instalare de calorifere cu ţiţei. Ţiţeiul este produsul ţării noastre, exploatarea lui tinde să se dezvolte din ce în ce mai mult, iar o asemenea instalaţie se amortizează în zece ani cel mult dacă se ia diferenţa dintre preţul lemnelor şi ţiţeiului consumat pentru încălzire”.
Febra aurului cuprinsese, în acest an 1912, judeţul Vâlcea, iar prefectul arăta consilierilor judeţeni: „Anul acesta a început o nouă exploatare, care, de va reuşi, va produce o mare revoluţie în ţara noastră. Este vorba de exploatarea unor filoane de aur pe Valea Lotrului, iar munţii noştii vor fi o nouă sursă de bogăţie pe lângă aceea a lemnelor, care au început să dispară” . Pe lângă mina de aur a lui Ştefan Gaiac de la Societatea Lotru, autorităţile erau asaltate de cereri ale moşnenilor brezoieni pentru „eliberarea permiselor de explorări după minereu de aur în punctul numit Valea lui Stan” . Entuziasmul era atât de mare încât prefectul Gheorghe Sabin se arăta convins că „încetul cu încetul se vor dezvolta industrii noi şi vom putea scăpa de tributul ce plătim străinătăţii”.
Memoria documentelor surprinde aspecte dintre cele mai diverse ale societăţii vâlcene în acest an 1912. Regiunea a 8 – a Silvică Vâlcea raporta refuzul comercianţilor de a plăti noua taxă de 25 de lei la cantitatea de 10000 de kg. de gheaţă extrasă din apele statului, pe motiv că „aşa cum nu au plătit apa ce luau din Olt, aşa nu vor plăti nici gheaţa”. Prin Înaltul decret Regal nr. 1956, se acorda societăţii „Ajutorul A. M. Alecsiu” calitatea de „persoană morală” , iar Societatea pentru protecţiunea animalelor atrăgea atenţia prefectului judeţului că „cu ocaziunea viligiaturilor în diferitele localităţi de băi, se improvizau vehicule publice pentru transportul vizitatorilor de la gară sau la punctele care formează ţinta plimbărilor obicinuite ale publicului”, dar acele vehicule erau „înhămate defectuos, cu cai slabi, răniţi, cari abia pot merge, fără ca proprietarii să aibă alţii de schimbat şi a putea asigura în mod regulat cursele”. Respectiva societate cerea autorităţilor să reglementeze asemenea „întreprinderi de birje”, punându-le sub controlul administrativ şi sanitar.
La 6 iunie 1887 (20 iunie, stil nou), aşa cum am spus, avea loc ceremonia de inaugurare a căii ferate Piatra – Rm. Vâlcea, ocazie cu care a fost dată în folosinţă şi gara din Râmnic. Ceremonia a avut loc într-o zi de luni, motiv pentru care primăria a hotărât ca toate stabilimentele comerciale să rămână închise, iar oraşul a fost pavoazat, ca într-o zi de duminică sau mare sărbătoare naţională. „Considerând că prin terminarea liniei ferate se aduce acestui oraş mari avantagii pe tărâmul de progres şi că această zi trebuie sărbătorită de toţi orăşenii”, autorităţile invitau toţi locuitorii, la orele 11 dimineaţa, să asiste la eveniment. După oficierea serviciului divin, notabilităţile au dat citire unui mesaj către Măria Sa regele şi au fost ţinute discursuri. Printr-o telegramă din partea adjutantului său, colonelul Candiano, regele răspundea sentimentelor generoase trimise de râmniceni: ”M. S. Regele este pe deplin mulţumit când vede pe unul din cele mai bogate judeţe ale ţării înzestrat cu o linie de drum de fer ce uneşte muntele cu Dunărea şi felicitările ce i le-aţi îndreptat îi sunt cu atât mai scumpe cu cât judeţul Vâlcea întotdeauna i-a dat dovezi de nestrămutat devotament şi de dragoste neclintită”.
În ziua de 14 august 1912, autorităţile judeţene se mobilizau pentru desfăşurarea în bune condiţii a etapei de ciclism organizat de Societatea „Circuitul Munteniei” pe traseul Milostea-Horez-Buneşti-Ocna-Rm. Vâlcea. Cu acest prilej, prefectul ordona instituţiilor din subordine a „pune miliţieni de-a lungul şoselei pe unde trec aceşti biciclişti, orice vehicul ţinând dreapta şoselei ca, astfel, circuitul să nu fie împiedicat”.
1 Situaţiunea judeţului Vâlcea pe anul 1911-1912, Rm. Vâlcea, 1912, p. 3.
2 Ibidem, p. 4.
3 Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Vâlcea (în continuare, A.N. – S.J.V.), fond Prefectura Judeţului Vâlcea,, dos. 31/1912.
4 Ibidem, f. 97.
5 Ibidem, dos. 40/1912.
6 Situaţiunea…, p. 18.
7 A.N.-S. J. V., fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 32/1912.
8 Situaţiunea…, p. 21.
9 A.N.-S. J. V., fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 45/1912.
10 Ibidem, dos. 34/1912.
