Spectacolul din 11 12 13, de la Biblioteca Judeţeană, holul central, cu opera în două acte „La Serva Padrona”, de Giovanni Battista Pergolesi (1719-1736) aduce în peisajul vâlcean atmosfera intimă-de salon-specifică sfârşitului de baroc italian, unul modern, anunţând clasicismul prin limpezimea acompaniamentului orchestral, şi nu ca un succes al operei buffe italiene, aşa cum hotărâseră judecătorii „Certei bufonilor” în 1752, la Paris, reprezentaţi de Jean Jacques Rousseau, în dauna mai tinerilor Lully şi Rameau, care susţinuseră, în această gâlceavă, opera tragică franceză. Deşi a trăit douăzeci şi şase de ani, Pergolesi, a reuşit în timpul său exagerat de scurt, să scrie cantate şi oratorii, dar, curios, să dăinuie în timp prin „La Serva Padrona”…. Invers consideraţiilor „Enciclopediştilor” francezi, din 1752, La Serva Padrona nu este o operă buffă, curată, fiind evidentă lipsa de fast! şi cum spuneam mai sus, să premeargă clasicului.
Spectacolul de la Biblioteca judeţeană, cu opera lui Pergolesi, unul foarte reuşit şi adaptat condiţiilor reale, aduce în faţa publicului vâlcean o atitudine de excepţie, asiatică, specifică sfârşitului de secol XX în care artiştii japonezi, coreeni, şi mai ales în ultima perioadă, chinezi! încep să se instruiască-specializeze în cultura europeană, prin aceasta, dând un nou impuls dezvoltării culturale progresiste din ţările lor!
Artiştii asiatici sunt la ora actuală, în Europa, printre cei mai performeri! Aşa l-am urmărit-văzut şi pe baritonul de coloratură specială, Fang Shuang, chinez, o voce care a sunat cristalin în acustica de sub cupolă, o voce care foarte bine poate fi considerată a fi a unui tenor forte. Noi, românii, am avut, în trecut, un tenor asemănător, putând să treacă oricând la clasa de bariton, în persoana lui Cornel Stavru care părea de neînlocuit în rolul lui Cavaradossi din opera „Tosca”, de Puccini…Fang Shuang reuşeşte un impuls de trăire imediată, vocea sa impresionează aprioric, parcă, şi ne redă un Uberto (celibatarul bătrân şi bogat din „La Serva Padrona”), mobil, vioi, iritat de tinereţea Serpinei, căreia, spre sfârşit îi va satisface plăcerile, cea mai mare fiind aceea prin care Serpina devine stăpâna gospodăriei mofturosului aristrocrat…Ideea operei lui Pergolesi senină şi de actualitate, străbătând optimist şi în spirit de sinceritate, iată, este mai actuală ca oricând, şi se sprijină pe sunet melodios şi ritm alert. Vocea lui Fang Shuang este alunecoasă, oscilează între clase, dar permanent este egală în tensiune-vibraţie, ca şi în timbrul uşor nazal al operei franceze, ea, reuşind formidabil în culoarea chineză, inconfundabilă!…la sfârşitul concertului, Fang Shuang interpretează un cântec popular chinez, unul de mare sensibilitate, care ne arată că premiile internaţionale câştigate de solist în timpul şi după absolvirea Universităţii de Muzică Bucureşti, nu sânt întâmplătoare…Ceva asemănător am auzit doar în opera Le Rossignol, de Igor Stravinsky, un timbru la fel de plăcut, şi apropiat, ca în rolul pescarului chinez…
Ceea ce ne cucereşte la fenomenul chinez, specific dezvoltării materiale furibunde, că, în acest caz, se confirmă teoria că nu putem discuta despre artă în afara unei baze materiale care să o susţină…De aceea chinezii au dat startul noii construcţii-dezvoltări-a Chinei după tehnologie central şi vest europeană, americană, şi mai apoi au îndrumat artele către cultura, la fel, central şi vest europeană…aşa, cum nu facem noi, acum, în nesfârşita noastră reformă, în care am dezvoltat artele după te miri cine şi ce, desfiinţând continuu baza materială, la fel ca şi în educaţie!
În rolul Serpinei, am admirat-o pe talentata soprană, şi ea de forţă, Maria Ungheanu, un rol care i-a venit ca o mănuşă în exploatarea calităţilor vocale proprii, masterandă la Universitatea de Muzică din Bucureşti. S-a mişcat foarte bine în spaţiul ad hoc, ales, având o prestaţie actoricească de excepţie, fără de care opera barocă nu poate exista: cântând, mimând, vorbint în tempoul celor două mişcări obligatorii, ciclice: repede-lent! recitativele, alternând cu ariile!
Ne-a plăcut şi prestaţia pianistei Teodora Ţepeş, studentă în anul II la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, care, în cele două mişcări solistice de după terminarea spectacolului, a adus sub cupola Bibliotecii, beneficiile şi bucuria barocului înfloritor, cel care a stat la baza înfloririi întreagii lumi a muzicii aflate sub instanţa Bisericii Catolice. Un cuvânt despre jocul de figuraţie pe extradă, şi profund, de organizare şi desfăşurare scenică, ascuns, se cuvine să spunem despre Rodica Bunea, actriţă şi regizor, absolventă a Facultăţii de Actorie din cadrul Universităţii Hyperion, şi interpretând rolul lui Vespone, joc inspirat şi inovativ, aduncând pe „scena” Bibliotecii un mod de comunicare reuşit, folosind posterele scrise, cu propoziţii şi fraze în limba română culese din textele interpreţilor (limba italiană în cântec şi limba română în dialog). Tânăra actriţă, la sfârşit, şi-a arătat şi calităţile vocale, demonstrând că actorul modern, actorul valoros, trebuie! să le ştie preotul ortodox, pe toate!
