Întâmpinarea lui Iisus Hristos la Templul din Ierusalim, eveniment prăznuit de Biserica Ortodoxă în fiecare an la 2 februarie, este istorisit pe larg de Sfântul Evanghelist Luca; el relatează că, la 40 de zile după naştere, Pruncul Iisus a fost dus la Templu de Fecioara Maria şi de Iosif, pentru împlinirea rânduielilor Legii Vechi. În Templu, este întâmpinat de dreptul Simeon şi de proorociţa Ana. Potrivit tradiţiei, Simeon a făcut parte dintre cei 72 de înţelepţi, convocaţi la Alexandria, în secolul III î. Hr., de regele Ptolemeu II al Egiptului, pentru a traduce Vechiul Testament în greceşte, traducere cunoscută sub numele de Septuaginta. Când Simeon a ajuns la versetul: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia, 7, 14), el a tradus „Fecioara” prin „Femeie”, pentru că i s-a părut de neînţeles ca o fecioară să nască. Pentru necredinţa sa, Dumnezeu l-a legat să nu moară până nu-L va vedea pe Cel născut din Fecioara. Prin urmare, în clipa în care L-a ţinut pe Iisus în braţe, Simeon avea aproape 300 de ani! Bătrânul are atunci revelaţia că Pruncul este însuşi Mântuitorul lumii şi rosteşte impresionata rugăciune: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău, Israel” (Luca 2, 29–32). Proorociţa Ana era fiica lui Fanuel din neamul lui Aşer şi avea 84 de ani; ea nu părăsea niciodată Templul, şi alături de Simeon, a dat mărturie despre divinitatea Pruncului.
În iconografie, scena care reprezintă ducerea Pruncului la Templu, ni-L prezintă pe Iisus, fie purtat pe braţe de Maica Sa, spre a-L oferi dreptului Simeon, fie ţinut în braţe de bătrânul Simeon. În spatele Maicii Domnului, stă cucernic dreptul Iosif, având într-o colivie două turturele, aduse la Templu ca jertfă, potrivit Legii mozaice. Proorociţa Ana, cea care L-a slujit pe Dumnezeu în Templu din tinereţea sa, „în post şi în rugăciuni” (Luca 2, 37), este redată în spatele dreptului Simeon, având în braţe un pergament pe care scrie: „Pruncul a întărit cerul şi pământul”.
Întâmpinarea Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine, fiind menţionată documentar în Memorialul de călătorie al pelerinei Egeria, care participă la ea, în Ierusalim, la anii 382–384, numind-o „Quadragesimae de Epiphania”, întrucât pe atunci la Ierusalim, Naşterea se serba încă la 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului. Slujbe închinate acestei sărbători există întocmite de sfinţii episcopi Metodie din Patara (+312), Chiril al Ierusalimului (+360), Grigorie Teologul (+389), Amfilohie din Iconium (+394), Grigore de Nyssa (+400) şi Ioan Hrisostom (+407); de la ultimul, s-a descoperit o omilie inedită, rostită la Antiohia între anii 386–398.
La Roma, praznicul Întâmpinării Domnului a fost introdus în 494 de papa Gelasiu, înlocuind vechea serbare păgână a Lupercaliilor, care îl cinstea pe Pan, omorâtorul de lupi (Lupercus) şi ocrotitorul turmelor. La catolici, sărbătoarea pune accent pe persoana Fecioarei şi se numeşte „Festum Purificationis Beatae Mariae Virginis”, adică Sărbătoarea Curăţirii Sfintei Fecioare Maria.
În Răsărit, praznicul a fost introdus în 526 de Împăratul Justin şi generalizat de Justinian. La anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit în Constantinopol o groaznică epidemie de ciumă, omorând mii de oameni în fiecare zi; atunci au început oficierea unor slujbe speciale, pentru izbăvirea de necazuri, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului, iar ciuma a încetat. Astfel, pentru a preamării pe Dumnezeu, Biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare; numeroşi imnografi, precum Sfântul Andrei Criteanul (sec. VII), sfinţii Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin, Gherman al Constantinopolului (sec. VIII) şi Iosif arhiepiscopul Tesalonicului (sec. IX), au împodobit-o cu imnuri religioase de mare frumuseţe.
Templul din Ierusalim era locaşul sfânt al evreilor, unde se oficiau slujbele, se citea şi se explica Legea şi proorocii, fiind numit „Templul Domnului” (Evrei 9, 6). El a înlocuit „Cortul Adunării” sau „Cortul Mărturiei”, care fusese construit – după porunca lui Dumnezeu – din lemn de salcâm; el avea două încăperi: Sfânta şi Sfânta Sfintelor, despărţite printr-o perdea. În Sfânta se aflau sfeşnicul cu 7 candele şi masa cu pâinile punerii înainte, iar în Sfânta Sfintelor se aflau Altarul tămâierii şl Chivotul Legământului (Testamentului) sau al Legii; în el se păstrau – pe lângă vasul cu mană – şi toiagul lui Aaron, care odrăslise, şi Tablele Legii. Deasupra Chivotului, erau „Heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării” (Apocalipsa 11, 19) şi închipuia prezenţa lui Dumnezeu. „Cortul adunării” (Ieşirea 29, 42) a fost primul sanctuar al evreilor, de care s-au servit în pustie 40 de ani, purtându-l cu ei până la statornicirea lor, în Palestina, în timpul regelui David. Acesta a găsit şi locul pentru templu, pe muntele Moriah, dar templul va fi construit de Solomon.
În jurul anului 967 î. Hr., regele Israelului, Solomon (972–933), construieşte pe Moriah Templul pentru a păstra Chivotul Legământului – cunoscut sub numele de „Primul templu din Ierusalim” Socrul său, regele Tirului din Fenicia, îi procură materiale de construcţie, cedri şi chiparoşi, arhitecţi, meşteri şi muncitori care completează mâna de lucru evreiască.
Templu era una dintre cele mai măreţe construcţii iudaice din antichitate, având un perimetru de aproximativ 1500 m.; el cuprindea: Sfânta, rezervată preoţilor; Sfânta Sfintelor, despărţite printr-o perdea, unde intra numai Arhiereul o dată pe an, de ziua Ispăşirii sau a Împăcării; şi Locul Sfânt care privea întregul complex – teren, portice şi construcţii – locul unde se ţinea Sinedriul şi cele din jurul lui, având o curte vastă, împrejmuită de un zid, accesibilă poporului. În faţa porticului, se înălţa Altarul jertfelor, iar în apropiere se afla „Marea de aramă”, un vas cu diametrul de 5 m, care conţinea apa purificărilor. Curtea era înconjurată de numeroase săli anexe care serveau ca depozite pentru materialul de cult şi tezaur. Chivotul legii se afla în Sfânta Sfintelor şi era împodobit cu ghirlande de aur.
Primul Templu din Ierusalim a fost dărâmat în anul 587, de armatele regelui babilonian Nabucodonosor (604–562 î. Hr.), care incendiază şi distrug Ierusalimul în timpul cuceririi regatului Iudeei.
După 70 de ani de robie babiloniană, împăratul Cirus cel Mare (559–530 î. Hr.) a permis evreilor reclădirea lui, fiind cunoscut în istorie sub denumirea de „Al Doilea Templu”, care constituia o copie modestă a primului; edificiu strâmt şi vechi, a fost mărit şi înfrumuseţat, începând cu anul 19 î. Hr., de regele Irod cel Mare al Iudeei (37–4 î. Hr.). Regele a hotărât să reconstruiască monumentul la o scară amplă; el a lărgit colina Templului şi a amenajat pe noul spaţiu o curte mărginită de porticuri: Piaţa celor care nu sunt neapărat evrei, deschisă tuturor, evrei şi neamuri sau păgâni. În spate, curtea era izolată de spaţiul sacru printr-un zid mic care îi avertizează pe cei care nu sunt evrei să nu treacă de această limită, sub ameninţarea cu moartea. Dincolo se înălţa zidul care înconjoară clădirea Templului; el avea o poartă care se deschidea în curtea principală sau Piaţa femeilor, singura parte a monumentului unde erau ele admise. O nouă poartă permitea pătrunderea într-un spaţiu lung şi îngust – Piaţa bărbaţilor, unde aceştia asistau la cult; locul nu reprezenta decât o parte din curtea care înconjura sanctuarul şi care se numea Piaţa preoţilor.
Acesta este Templul din vremea Mântuitorului, care, exterior şi interior, cuprindea o suprafaţă de 5 ha de teren (500.000 m²), situat pe o colină, în trei terase suprapuse. Prima, care cuprindea aproape jumătate din toată suprafaţa, se numea curtea sau tinda neamurilor (păgânilor) şi era sub cerul deschis, înconjurată de ziduri cu portice acoperite. În aceasta putea intra toată lumea, păgâni şi iudei. Aici negustorii vindeau boi, oi, miei, turturele şi porumbei, pentru jertfă. Şi tot aici stăteau şi schimbătorii de bani (zarafii), care ofereau – contra monedei romane – moneda sfântă, singura admisă la Templu. Sub porticele acestei „curţi” cărturarii învăţau, iar fariseii discutau. Acest imens dreptunghi era înconjurat de vaste portice cu câte trei rânduri de coloane la apus, nord şi răsărit, coloane care formau două tinde ale Templului, iar la sud erau patru rânduri de coloane, formând trei tinde. Acest ultim portic, cu 164 de coloane şi cu un acoperiş „în forma unei basilici”, sculptat în lemn de cedru, se numea „Poarta Regală”. În partea de nord se afla Korvana, adică sala de tezaur al Templului, sau gazofilachia. Porticul occidental avea patru uşi în partea Tiropeonului şi o punte de legătură directă cu oraşul de sus. O uşă deschisă în porticul oriental sau al lui Solomon – uşa Susei – dădea înspre valea Cedron şi spre Muntele Măslinilor, având o singură uşă mai mare şi mai împodobită decât celelalte, numită „Poarta Frumoasă”; aceste portice serveau de adăpost împotriva soarelui şi a ploii. Sub unul din aceste portice a şezut Iisus, la doisprezece ani, în mijlocul cărturarilor, ascultându-i şi întrebându-i (Luca 2, 46).
Templul în care a învăţat Iisus Hristos, a fost distrus în anul 70 d. Hr., de către armata romană condusă de Titus Flavius Vespasianus, viitorul împărat roman (79–81) care, în timpul domniei tatălui său, a fost comandant suprem al armatelor din Iudeea. Singura amintire a măreţului edificiu este un zid din terasa vestică, fiind cunoscut astăzi sub denumirea de „Zidul plângerii”.
Întrucât structura Templului aparţine descoperirii făcute de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, unde a primit „Tablele legii”, în viziunea iudaică – cultivată mai târziu de Filon din Alexandria şi de Iosif Flavius – capătă o interpretare simbolică, cosmică. Coloanele de la intrarea în el simbolizau puterea lui Dumnezeu, forţa Sa creatoare şi acceptul Său de a locui în casa făcută de mâini omeneşti. În viziunea lui Solomon şi a poporului evreu, Templul închipuia şi prefigura cosmosul; cele trei părţi constitutive ale lui: Sfânta Sfintelor, Sfânta şi Pridvorul, aveau un simbolism profund în cosmologia iudaică, reprezentând cele trei elemente fundamentale ale creaţiei: cerul, pământul şi apa. Chivotul care, în obscuritatea din Sfânta Sfintelor, a păstrat simbolul Dumnezeului ascuns al lui Israel; heruvimii sunt cele două puteri primordiale, cea creatoare, prin care sunt toate, şi cea conducătoare care stăpâneşte lumea; Masa de aur este puterea binefăcătoare; Tablele legii simbolizau cârmuirea şi judecata. Cuvântul care se face auzit în mijlocul heruvimilor este Logosul, care stă pe scaunul puterii. Se poate vedea aici o concepţie platonică, care se opune simbolicii cosmice a stoicismului. Jahve este, în concepţia iudaica, un Dumnezeu ascuns, care rămâne în obscuritate; El există înainte de lumea vizibilă, care este opera Sa. Marele preot este iniţiatorul şi numai el are acces în lumea misterului ascuns. Filon, în interpretare sa are o concepţie originală, în raport cu simbolica cosmică a Templului; va relua în schimb simbolica tradiţională, în interpretarea celor două părţi ale Templului: Sfânta şi Pridvorul. Iosif Flaviu, vorbind despre semnificaţia cosmică a Templului, spunea: „Chivotul legii, cu elementele lui sacre, simboliza natura universului”. Partea a treia a templului – Sfânta Sfintelor – unde preoţii şi poporul nu aveau voie să intre, ci numai arhiereul o dată pe an, era cerul care se deschidea numai lui Dumnezeu, iar cele două părţi, Sfânta şi Pridvorul, accesibile preoţilor, este pământul şi marea, accesibile oamenilor (Antichităţi iudaice III, 6, 4; III, 7, 7). Această cosmologie a Templului a fost preluată mai târziu de literatura rabinică. Simbolismul comun va fi acceptat ulterior şi de Părinţii Bisericii Creştine: veşmintele preoţilor şi arhiereilor simbolizând Universul, iar culorile vii şi multiple ale lor, lumea alcătuită din mai multe elemente.
Mai nou, se discută intens despre reconstrucţia celui de „Al Treilea Templu”. Numeroase organizaţii civice, cum ar fi Mişcarea pentru restabilirea Templului şi rabinii independenţi, inclusiv rabinul Israel Ariel, şeful principal al Institutului Templului şi lider al reînviatului Sinedriu condus de rabinul Adin Steinsaltz, au cerut să se ia măsuri pentru a reîncepe sacrificiile pe Muntele Templului şi reconstruirea Templului, însă rabinii curentului Ortodox se opun încercărilor de a-l reconstrui. Şeful Rabinatului din Israel chiar a emis un decret care interzice evreilor intrarea în zonă, datorită problemelor ritualului de puritate.
De asemenea, şeicul Abdulla Nimar Darwish, fondatorul Mişcării Islamice din Israel, a avertizat împotriva oricărei încercări de a reconstrui Templul înainte de venirea lui Mahdi, echivalentul musulman al lui Mesia. Într-un interviu, a declarat că, „atâta timp cât există un musulman în viaţă, nici un Templu evreiesc nu va fi construit pe Al-Haram Al-Sharif (Muntele Templului). Status quo-ul trebuie să fie menţinut, altfel va fi vărsare de sânge.”
În acest sens, vorbeşte şi arhim. Serafim Rose afirmând, cu privire la reconstruirea Templului, că: „Singurul lucru care stă în calea evreilor este marea Moschee a musulmanilor de acolo. Dacă aceasta va fi distrusă, este foarte probabil că după aceasta va urma un război”.
