Posada de pe valea Oltului – 1937. O altă zonă acceptată ca posibilă pentru localizarea bătăliei dintre Basarab I şi Carol Robert a fost valea Oltului. Istoricul şi filologul Gheorghe Popa-Lisseanu (1866–1945), în anul 1937 a lansat ipoteza că bătălia de la Posada s-a dat pe valea Oltului. Referindu-se la această opinie, Vasile Mărculeţ scria că pe lângă Gheorghe Popa-Lisseanu, s-au pronunţat printre alţii Petre P. Panaitescu, precum şi istoricul maghiar Pál Engel. Petre P. Panaitescu scria că, „regele s-a retras spre Transilvania pe un drum mai scurt, încrezându-se în călăuzele locului. Socotim că acest drum pe care a pornit regele de la Argeş era spre valea Oltului, şi nu cum s-a crezut, la Posada, spre Bran, drum mai lung şi ocolit”.
Ovidiu Cristea, cercetator ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, scria că „o dată ce a renunţat să cucerească Ţara Românească, Carol a încercat să se retragă pe drumul cel mai scurt care ar fi fost pe Defileul Oltului”.
La articolul scris în anul 2014 de Nicolae Manolescu, George Cristescu face un comentariu, din care consemnăm următoarele: „Întotdeauna am fost convins că Bătălia de la Posada, locul unde mica oştire a lui Basarab a distrus armata regelui Ungariei Karol Robert de Anjou la 1330, s-a desfăşurat pe Valea Oltului, lungă de 80 km.”. Regele Carol Robert „voia să-şi extindă stăpânirea Ungariei şi asupra Valahiei. Basarab fiind informat şi-a dispus armata pe pereţii înalţi ai văii Oltului şi când armata regelui Ungariei a intrat în defileu oştirea lui Basarab a răsturnat stânci şi pietre asupra cavaleriei ungureşti”. În consecinţă, afirmă: „Cred şi sunt convins că Posada unde s-a desfăşurat bătălia era în Valea Oltului”.
Ideea este reluată de prof. George Voica şi dr. Constantin Ioniţescu, în anul 2016, care scriu: „Credem că pe acest drum scăpase, probabil, şi Carol Robert de Anjou, după ce plecase din Cetăţuia Râmnicului, noaptea, cu spaimă şi cu gheaţă în suflet şi în spate! Că oamenii lui Basarab I l-au urmărit până dincolo de Olt, e aproape o certitudine, deşi Oltenia nu era încă sub ascuţişul săbiei sale, dar urma să fie!”.
De asemenea, în anul următor, Ovidiu Mihail Stângă, susţine aceeaşi ipoteză, scriind: „Trecătoarea cuprinsă între intrarea în Defileul Oltului, de la muchia muntelui lui Basarab, la bază fiind aflată biserica numită şi „Cozia Veche”, şi până la ieşirea din defileu, la Câineni, sau „Vama de la Genune”, beneficiază la capete, de cele mai strâmte părţi dintre munţii Defileului Oltului. Nu numai că sunt poziţii strategice uşor de întărit, dar sunt şi două drumuri colaterale care vin direct de la Curtea de Argeş. Unul e drumul pe la Sălătruc, Sălătrucel, Jiblea, care foarte uşor duce apoi la actualele mănăstiri Cozia şi Turnu, celălalt fiind drumul care de la Argeş vine în Ţara Loviştei, pe valea Boişoarei, spre Câineni. Pe aceste drumuri, forţele armate ale lui Basarab, într-adevăr au avut cum să vină şi să adune oştenii, inclusiv din rezervorul de potenţial constituit de moşnenii liberi, care erau cunoscători ai drumurilor de plai şi puteau ieşi pe neaşteptate la cele două capete ale Defileului Oltului”. Iar „bătălia dată între oştile de cavaleriei ale celor doi beligeranţi, s-a putut desfăşura în locurile intermediare mai deschise, cum ar fi cel de la Brezoi, pe unde era amplasată şi singura cale de retragere în lateral, din trecătoare. Pe aici părăsind Defileul Oltului se putea intra în valea Lotrului, pe o altă cale care ar fi putut constitui unica scăpare din încercuirea cleştelui strâns asupra lor de Basarab. Ori tocmai aşa descrie şi cronica modul în care a reuşit să se salveze regele Carol Robert de Anjou”. În concluzie, autorul afirmă: „De aceea, susţin ideea că acolo, între Râmnic şi Câineni, probabil şi-au desfăşurat înaintarea oştile lui Carol Robert de Anjou. Oşti care astfel au putut fi „prinse precum peştii în o vârşă”, şi din toate părţile, strânse în „trecătoarea îngustă precum copastia unei corăbii”.
Această ipoteza a fost combătută de unii istorici. Astfel, istoricul Constantin C. Giurescu nu-i de acord cu valea Oltului, justificând că „pe valea Oltului, de-a lungul apei, nu exista încă drum; îl vor deschide, săpând în stâncă, austriecii, în timpul dominaţiei lor asupra Olteniei (1718–1739)”. P. I. Cruceană scria în 1980, că: „Bătălia nu se putea da însă nici pe Olt, râul fiind mult prea important spre a putea fi trecut sub tăcere de documente”. De asemenea, Dumitru Moţoc susţine că „nu poate fi luată în considerare nici localizarea bătăliei în Defileul Oltului, adică undeva între Racoviţa şi Câineni sau între Câineni şi Boiţa, unde o capcană „gen Posada” este imposibil de imaginat, defileul fiind pe acolo foarte larg”, apoi conchide: „Excluzând ipotezele analizate mai sus, se impune constatarea că, părăsind asediul cetăţii Argeşului şi retrăgându-se spre graniţa de la Câineni a Transilvaniei, armata lui Carol nu poate fi încercuită şi zdrobită decât în regiunea muntoasă a drumului Loviştei, dar probabil nu mai departe de Perişani, unde orizontul se lărgeşte brusc şi începe larga depresiune intracarpatică a Loviştei”.
Posada de la Câinenii Mari – 1970. Unii cercetători au localizat bătălia de la Posada la Câinenii Mari pe malul Oltului. Astfel, Nicolae Manolescu a descoperit teza de gradul întâi, intitulată: Cercetare asupra toponimiei Văii Oltului din zona Câineni-Tălmaciu, scrisă la începutul anilor 1970 de Mioara Deaconu. Pe baza acestei lucrări, Editura „Brumar” din Timişoara tipăreşte cartea: Unde se află Posada (2010), reeditată recent la Editura „Petras” din Râmnicu Vâlcea, sub titlul modificat: Unde este Posada?“, despre care Nicolae Manolescu afirmă, că: „Baza documentară, în sens ştiinţific, a studiului Mioarei Deaconu este, la rândul ei, foarte solidă. Interpretarea nu e niciodată hazardată”. La 24 octombrie 2014, Nicolae Manolescu tipăreşte articolul: Unde este Posada? Referindu-se la Mioara Deaconu, spune că: „Evitând cu modestie să facă ipoteze, totuşi, singura ipoteză a autoarei este cea referitoare la o posibilă situare a bătăliei de la Posada la Câinenii Mari, într-un loc diferit de acela indicat de Iorga şi de alţi istorici, care au crezut că el trebuie căutat în Ţara Loviştei, şi anume în perimetrul Câinenii Mici – Perişani – Şuici”.
Marian Pătraşcu şi Nicolae Daneş scriu că, „este de reţinut faptul că prin comuna Câineni s-au retras la 1330 în Transilvania Carol Robert de Anjou, scăpat cu viaţă cu mare greutate, şi rămăşiţele armatei sale, după umilitoarea înfrângere de la Posada”.
Dumitru Moţoc nu este de acord cu această localizare, scriind următoarele: „Este evident că localizarea Posadei pe drumul Curtea de Argeş – Câineni nu are şanse să fie confirmată decât dacă se referă la un punct care să corespundă celor relatate de izvoare, atât în ceea ce priveşte descrierea locului bătăliei, cât şi tactica de luptă folosită de români în aspra şi lunga încleştare dintre 9–12 noiembrie 1330”.
Posada de pe Valea Prahovei – 1971. Inginerul Mi-hai Mărculescu din Bacău, lansează în anul 1971 o nouă ipoteză cu privire la bătălia de la Posada, localizând-o în Valea Prahovei. În acest sens, se întreabă: „Nu cumva Posada, unde a avut loc lupta dintre trupele lui Carol Robert şi cele ale lui BasarabI, la 1330, o fi chiar Posada de pe Valea Prahovei, între Comarnic şi Sinaia?”. Apoi conchide: „Cred că nu este de loc imposibil ca regele Carol Robert să fi ales tocmai acest drum, care ducea spre Braşov, în loc de cel spre Sibiu. Aşadar, discuţia în jurul Posadei rămâne deschisă”.
Ulterior, în anul 1991, Florian-Nicu Smărăndescu abordează aceeaşi idee, scriind că există un document care sugerează ca loc al bătăliei Posada Prahovei, Diploma regelui Carol Robert către Nicolae Radoslav, din 13 decembrie 1335; în ea, scrie: „Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”. Dacă bătălia ar fi avut loc în Ţara Loviştei, regele ar fi trebuit să fugă spre stângă, nu spre dreapta, adică spre est unde se afla oastea lui Basarab. De asemenea, se referă şi la un fragment din Cronica pictată care „îndreaptă atenţia spre Valea Prahovei”; în ea, se spune că oştenii regelui au fost prinşi „ca peştii în vârşă”. Deci, aici a dat Basarab cele două atacuri de care vorbesc documentele: unul în susul apei, oprind coloanele inamice, altul de pe platoul din dreptul Posadei, după ce, mai întâi făcuse un baraj de-a latul Prahovei, la Breaza, astfel încât în zona îngustă din munţi, apa râului crescuse mult, sugerând acea prindere a „peştilor” în vârşă. Acestea ar fi argumentele care plasează lupta din 1330 în Posada Prahovei. De asemenea, bazându-se pe un document din anul 1351, care precizează că, în lupta împotriva lui Carol Robert de Anjou, voievodul Basarab I ar fi avut şi sprijinul „păgânilor vecini”, prin care trebuie să subînţelegem pe tătari, autorul crede că Basarab I „în nici un chip nu putea admite pătrunderea tătarilor până în preajma capitalei Ţării Româneşti, sau chiar dincolo de aceasta; în Ţara Loviştei sau – după alte ipoteze – până în Severin, pentru considerentul că i-ar fi venit greu, apoi, să-i îndepărteze”. Şi conchide că, normal, „Basarab I ar fi căutat să dea lupta, cât mai aproape de hotarele răsăritene ale Ţării Româneşti, adică în Pasul Prahovei, acolo unde expunea mai puţin teritoriul Ţării Româneşti primejdiilor tătare”. În fine, autorul aduce ca argument şi Cronica lui Maciej Strijkowski, referitoare la pasajul privind depărtarea la care s-ar afla locul luptei de Gherghiţa, precum şi lăcaşurile de pomenire ce ar fi fost înălţate pe locul luptei de către Basarab, par a indica tot Valea Prahovei: „Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră”, şi conchide:„Socotim că e vorba de schitul Lespezi din Posada Prahovei, reconstruit de Cantacuzini în 1861, cei trei stâlpi fiind probabil încorporaţi în zidul noii clădiri, numită de localnici şi „Trei Lespezi”.
Posada de la Dăngeşti-Surdoiu – 1976. Referitor la localizarea lovişteană a Posadei, în anul 1976 a fost lansată o nouă ipoteză de către inginerul Sorin Şerbănescu din Râmnicu Vâlcea; el propune localizarea bătăliei într-un loc la care nu se gândise nimeni. Într-un interviu, inginerul pasionat de istorie abordează şi problema Posadei. Ideea a pornit de la un articol publicat în revista „Magazin istoric”, pe care citindu-l, afirmaţia că bătălia s-ar fi dat între Perişani şi Sălătruc pe Valea Topologului nu i s-a părut posibilă şi a făcut o nouă cercetare, oprindu-se la zona Dăngeşti – Surdoiu din judeţul Vâlcea. Sorin Şerbănescu adoptă această ipoteză, întrucât drumul cel mai scurt între Curtea de Argeş şi Transilvania era prin Şuici, Stoeneşti, Dăngeşti, Surdoiu, Perişani, iar singurul tronson al drumului, unde armata lui Carol Robert putea fi atacată cu succes, era zona Dăngeşti – Surdoiu, pe valea pârâului Grebla. Autorul aduce ca argumente faptul că vechea denumire a pârâului era Valea Groşilor, iar pădurea din stânga poartă şi astăzi acest nume, fiindcă aici s-au găsit groşi, monete ungureşti de epocă. Lungimea zonei este de circa 4 km, corespunzând unei distribuţii de 8 – 10 mii de luptători în marş. Mai mult, inginerul nu crede că bătălia s-a dat într-un defileu îngust, aşa cum lasă să se înţeleagă miniaturile din Cronica pictată sau alte documente ale epocii.
Ipoteza lansată în 1976 de Sorin Şerbănescu a fost primită cu rezerve, probabil datorită faptului că acest defileu nu se află pe drumul Loviştei, ci în afara lui. Astfel, Dumitru Moţoc scria: „Unii se vor fi întrebat, poate, ce căuta Carol Robert cu armata lui în pădurile de la Groşi, când drumul spre graniţă intră în Lovişte prin Sălătruc, peste dealul Clocoticiului. Cercetând însă la faţa locului Valea Groşilor, parcurgând-o de mai multe ori în ambele direcţii, studiind-o de aproape şi privind-o de pe înălţimile din jur, oricine îşi poate da seama că, dacă în vremurile vechi – inclusiv secolul XIV – drumul Loviştei intra în Perişani nu prin poarta Sălătrucului, ca în zilele noastre, ci prin partea Rădăcineştilor, adică prin Valea Groşilor, atunci urmele Posadei aici trebuie căutate!”.
Posada de la Turnu Roşu – 2009. Precum Transilvania, Ţara Românească rezistase la destule încercări de „anexare”, dar obligată la plata unor biruri. Ungurii şi-au continuat însă expansiunea, hotărâţi să-l pedepsească pe Basarab I care, prin anul 1325, n-a mai fost dispus să-l recunoască suveran pe Carol Robert de Anjou! Îl preocupa şi faptul că, din anul 1280, Ungaria pierduse şi autoritatea peste Banatul de Severin, continuând să stăpânească doar cetăţile Mehadia, Orşova şi altele câteva, din zona de graniţă. Istoricul ungur Pál Engel, referindu-se la Basarab I, scria: „În toamna anului 1330, regele maghiar a pornit personal să-l pedepsească, dar a trebuit să se întoarcă din drum, şi, în strâmtoarea îngustă „Turnu Roşu”, a căzut în cursă. În decurs de patru zile (9–12 noiembrie) s-a prăpădit acolo toată elita oştirii maghiare, regele Carol însuşi datorându-şi salvarea devotamentului unuia dintre baronii săi”.
Posada din Defileul Topologului – 2012. Autorii Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ publică în anul 2012 articolul: Consideraţii asupra localizării confruntării munteano-maghiare din 9–12 noiembrie 1330, propunând o localizare inedită: Defileul Topologului. Cu o lungime de circa 8 km şi cu o pantă medie de aproximativ 2%, cu numeroase rupturi, acesta are o lăţime la bază care variază aproximativ între 10 şi 60 m, inclusiv albia râului omonim. Defileul, care trece printre Munţii Frunţii sau Muntişor şi Munţii Poiana Spinului asigură legătura între Depresiunea Sălătrucului şi Culoarul Central Făgărăşean, încadrat la nord de Munţii Făgăraşului. Străjuit până la baza albiei de pereţi împăduriţi, defileul, „un abrupt prăpăstios”, cu „stâncării şi abrupturi pe care se manifestă procese de dezagregare”, era străbătut, aşa cum reiese din unele lucrări, de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe cu o lăţime ce nu putea depăşi 5–6 m, care urma cursul râului Topolog. În locurile unde se lărgea, ostaşii munteni au ridicat „prisăci”, la care fac referire sursele literare şi documentare. Conform calculelor făcute de N. Stoicescu şi Fl. Tucă, o asemenea lăţime a drumului nu permitea o lăţime a coloanei de marş mai mare de patru oameni, având un interval, în adâncime, de circa 2 m, ceea ce făcea ca armata regală de circa 10.000 de oameni se eşaloneze pe o distanţă de aproximativ 5 km. Trupele maghiare plecate de la Argeş, conduse, foarte probabil, de călăuze muntene, au pătruns în Defileul Topologului prin nordul Depresiunii Sălătrucului. Aproape sigur, primul atac al forţelor Ţării Româneşti s-a produs imediat după pătrunderea întregii armate maghiare în defileu. Cronicarul german Peter von Dusburg relatează că „ţăranii ţinutului acela tăiară pe jumătate cu fierăstraie arborii pădurii prin care ungurii trebuiau să treacă la întoarcere, astfel încât dacă ar fi căzut unul să-l atingă pe altul şi să-l doboare şi tot aşa în continuare. De aici, şi faptul că intrând ungurii în pomenita pădure, că şi sus-amintiţii ţărani mişcară copacii ca să cadă unul peste altul şi astfel toţi cei doborâţi dintr-o parte şi cealaltă striviră marea mulţime a ungurilor”. Copacii doborâţi şi pietrele aruncate de luptătorii munteni au blocat, atât retragerea, cât şi înaintarea forţelor maghiare, conducând, probabil, şi la fragmentarea acestora în corpuri separate, obligate să se apere independent fără a se putea ajuta între ele. Deruta forţelor maghiare, agravată de pierderile suferite şi de panica generată de imposibilitatea de a înainta sau de a se retrage, le-a făcut incapabile de o ripostă puternică. Foarte probabil, cu unele întreruperi, luptele au durat până sâmbăta la vecernie, când, apropiindu-se duminica, „ziua Domnului”, au fost suspendate. Un al doilea atac al românilor, urmând acelaşi tipar ca şi precedentul, trebuie să se fi produs lunea, dar în partea de nord a defileului. Acţiunea lor a fost mult uşurată de faptul că în această zonă, defileul Topologului se îngusta considerabil. Probabil, acum Carol Robert s-a aflat în pericol de moarte. Pentru a se salva, regele, consemnează Chronicon pictum Vindobonense, „îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi”. Forţele maghiare, care au reuşit să străpungă încercuirea românilor, au debuşat spre dreapta într-o depresiune a Culoarului Central Făgărăşean, cunoscută sub denumirea de Lărgirea Pojorii, unde, dată fiind configuraţia terenului, nu mai puteau fi atacate de români. De aici, prin şaua Culmii Poiana Lungă, situată la circa 1.100 m altitudine, dar suficient de largă, Carol Robert şi resturile armatei sale au putut pătrunde în Depresiunea Loviştei, de unde au revenit în Transilvania.
Autorii scriu că, în opinia lor, pentru organizarea ambuscadei întinsă forţelor maghiare, Basarab I a fost obligat să aibă în considerare câteva aspecte de natură militară şi geografică. Între acestea se disting, în primul rând, efectivele armatei regale şi identificarea unui loc situat pe rutele posibile de repliere a acesteia spre Transilvania, suficient de lungi care să permită prinderea sa în integralitate în capcana întinsă. În al doilea rând, domnul muntean era în imposibilitatea organizării respectivei ambuscade înainte de a cunoaşte rezultatul final al campaniei maghiare şi ruta de retragere a oştilor regale spre Transilvania. Acest lucru avea să fie posibil numai după ce Carol Robert, care deşi devastase reşedinţa domnească de la Argeş (Castrum Argyas), înţelegând că nu-l putea atrage pe domnul Ţării Româneşti într-o confruntare decisivă, „a ordonat o împăcare cu Bazarad”, care şi-a dat cuvântul „că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept”. Abia după stabilirea acestor înţelegeri, Basarab I a putut alege locul ambuscadei, care să îndeplinească condiţiile precizate, dar să fie suficient de departe de cetatea Argeşului, pentru ca forţele sale, sprijinite şi de „vecinii săi păgâni”, respectiv de contingente tătare, să poată devansa pe cele maghiare şi să aibă suficient timp pentru a amenaja terenul în vederea ambuscadei. La întrebarea: Unde a avut loc confruntarea munteano-maghiară din 9–12 noiembrie 1330?, autorii susţin că: „Vom căuta să-i dăm un răspuns pertinent în continuare. Excludem însă de la început pretenţia că localizarea pe care o propunem noi este una irefutabilă. Această rezervă nu ne împiedică însă să o considerăm drept o ipoteză cu şanse mari de confirmare”.
Autorii precizează că: „Trupele maghiare plecate de la Argeş, conduse foarte probabil de călăuze muntene, au pătruns în Defileul Topologului prin nordul Depresiunii Sălătrucului. Primul atac al forţelor Ţării Româneşti s-a produs imediat după pătrunderea întregii armate maghiare în defileu”. Despre al doilea atac, spun că a fost „întreprins după acelaşi tipar ca şi primul, s-a produs lunea, dar în partea de nord a defileului. Acţiunea românilor a fost mult uşurată de faptul că în această zonă, Defileul Topologului se îngusta considerabil”.
Pentru identificarea locului, au fost studiate posibilele rute de repliere a forţelor maghiare spre Transilvania, ajungând la concluzia că „cel puţin, din punct de vedere geografic, o singură zonă îndeplineşte condiţiile menţionate: defileul Topologului”. Străjuit până la baza albiei de pereţi împăduriţi, defileul, „un abrupt prăpăstios”, cu „stâncării şi abrupturi pe care se manifestă procese de dezagregare”, era străbătut, aşa cum reiese din unele lucrări, de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe cu o lăţime ce nu putea depăşi 5–6 m, care urma cursul râului Topolog. În locurile în care acesta se lărgea, ostaşii munteni au ridicat „prisăci” la care fac referire sursele literare şi documentare de care dispunem.
Tematica este reluată în anul 2014, sub titlul: Posada, 9–12 noiembrie 1330 – unde?, precizând că: „Argumentaţia adusă în sprijinul acestei opinii o vom prezenta în continuare”, fiind reproduse cele din articolul anterior.
Posada de la Masivul Cozia – 2015. Profesorul Dinică Ciobotea susţine că, Basarab I şi ostaşii săi au ales să atace din lateral, dinspre Masivul Cozia, acolo unde versantul permite o năvălire, al cărui impact a avut caracteristicile unei avalanşe. Documentele şi cronicile sunt precise. Atacul a vizat pe regele Carol Robert, de aceea locul gândit de Basarab I oferea o disproporţie de forţe şi o impetuozitate aparte. Concomitent, de pe stâncile aproape inaccesibile ale Masivului Mamurile asemănătoare unor picioare de munte: Coasta Brătii, Piatra Şanţului şi Muchia Perişanilor, au fost rostogolite pietre pentru a deruta şi a-i strânge şi mai mult pe ostaşii duşmani în albia râului.
Posada de la Copăcelu – 2016. Prof. George Voica şi dr. Constantin Ioniţescu, analizând descrierea bătăliei în Cronica pictată, au ajuns la concluzia că: „Un asemenea loc nu poate fi decât în Defileul Titeşti – Racoviţa, în satul Copăcelu, punctul Dealul Mlăcii, din actuala comună Racoviţa, judeţul Vâlcea”. Pentru a preîntâmpina vreun contraargument, autorii scriu: „Cum pe Dealul Mlăcii nu sunt stânci ori bolovani, oricine poate crede că locul numit Posada nu a fost aici, ci cu totul într-altă parte. Total greşit! Şi asta, dintr-un singur motiv, iar dvs., cititorii, puteţi să vă convingeţi singuri, oricând doriţi, mergând acolo, la Copăcelu, spre capătul Dealului Mlăcii, unde veţi vedea atât „Posada”, adică acel loc foarte strâmt, cât şi temelia castrului roman de 60/40 m., aproximativ, din vremea Procuratorului/Guvernatorului Provinciei Alutensis, adică al Olteniei, Aquila Fidus, cel care a ridicat acolo, la Pretorium (Gherghiţa/Racoviţa de azi) trei castre romane”. Deci, „toţi acei bolovani erau din castrul roman unde fusese încartiruit Guvernatorul roman Aquila Fidus şi Cohorta a III-a Scythica. Evident că unora li se pare bizară această explicaţie; poate chiar uşor deplasată”.
De asemenea, autorii susţin că, tot la Copăcelu, descrierea corespunde întocmai celor scrise în Cronica pictată: „valea îngustă a rămas aceeaşi”; la fel şi „firul de apă”, dar şi mica mlaştină, unde şi acum „pe alocurea creşte trestia”. De asemenea, se observă trei călăreţi, iar direcţia luată la ieşirea din „vârşe” este foarte clară: „spre sud-vest; adică, spre Cozia – Râmnicu Vâlcea, şi nicidecum prin Braşov, Bran ori Sibiu. Aşadar, Carol Robert de Anjou fusese atras într-o teribilă cursă! Nici vorbă de pură întâmplare! Basarab I ştiuse să-şi pună în valoare excepţionalele sale calităţi de strateg militar”.
După cum am constatat, unii susţin anumite localizări ale posadelor, iar alţii le combat. Însă referitor la localizarea Posadei în stânga Oltului, confirmarea vine de la însuşi regele Carol Robert de Anjou, participant activ la evenimente. În Diploma emisă la data de 2 noiembrie 1332, afirmă limpede, că: „În anul Domnului o mie trei sute treizeci, când am ajuns cu o parte a oastei noastre în Ţara Românească a măriei noastre spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în linişte, la ieşirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul viclean al unei păci făţarnice, a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi din oastea noastră”.
Prin această afirmaţie, însuşi regele Carol Robert de Anjou precizează că bătălia de la Posada nu a avut loc în stânga, ci în dreapta Oltului.
