Problema localizării bătăliei de la Posada din anul 1330, între regele Carol Robert de Anjou al Ungariei şi voievodul Basarab I al Ţării Româneşti, a fost îndelung discutată în istoriografia română, fiind expuse opinii foarte diferite. Lupta a fost localizată în diverse puncte cuprinse într-un cadru geografic foarte extins, începând din pasul Branului şi Valea Prahovei, spre est, până în Valea Cernei, din Mehedinţi, spre vest. Discuţiile au fost cauzate de lipsa de precizie a izvoarelor. După Cronica pictată, lupta a avut loc într-un defileu, prin care armata maghiară trebuia să treacă şi ale cărei intrări au fost blocate cu „indagines”.
Armistiţiul între Carol Robert şi Basarab I. Din studiul comparativ al Cronicii pictate şi al documentelor istorice, în care sunt menţionaţi participanţi la conflict, s-a stabilit că în cursul campaniei contra lui Basarab I, oastea lui Carol Robert s-a instalat în faţa reşedinţei voievodului român, fără a o ocupa. Diploma emisă la 30 iunie 1347 de regele Ludovic I, fiul şi urmaşul lui Carol Robert, arată că regele s-a oprit în faţa Curţii de Argeş, scriind: „Pe când pomenitul tată, venind cu puternica sa oaste pentru a redobândi regatului său părţile din Ţara Românească, şi-a aşezat tabăra în faţa cetăţii Argeş”. Deci, acest document, precum şi cel din 1336, nu vorbesc despre cucerirea reşedinţei; amândouă menţionează că regele a ajuns doar în faţa cetăţii, unde şi-a aşezat tabăra. De la această precizare documentară, până la a susţine că ar fi fost cucerită şi distrusă Curtea de Argeş este mare diferenţă.
Deci, asediul reşedinţei voievodale de la Curtea de Argeş a fost un insucces. Pentru salvarea aparenţelor, regele Carol Robert a încheiat un armistiţiu cu voievodul Basarab I. Evenimentul este relatat astfel de Cronica pictată: „Neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare în ţară necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri, au început să sufere în curând de foame regele însuşi, ostaşii şi caii. De aceea, s-a ordonat o împăcare cu Bazarad, dându-şi acesta cuvântul că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept; şi astfel, regele se întorcea în siguranţă punând temei pe credinţa perfidă a schismaticului”. Regele Carol „a cerut pace sub condiţiuni moderate, ca să rămână în posesiunea Banatului de Severin, Basarab să continue a recunoaşte supremaţia ungară, să plătească tributul anual şi să conducă pe rege, dimpreună cu oştirile sale, îndărăt în Ungaria. Basarab se învoi la toate, întrucât i-a fost posibil”, menţionează Ignaz Aureliu Fessler în lucrarea sa. Regele a fost constrâns să ceară armistiţiul, datorită situaţiei în care se afla oastea sa, încheind înţelegerea. Acordul este menţionat şi de un document din noiembrie 1332, emis de cancelaria regală. Potrivit lui, voievodul român promitea să asigure întoarcerea în siguranţă a monarhului şi a oastei sale, arătându-le un drum drept. În consecinţă, s-a ridicat asediul şi a început retragerea.
Retragerea armatei invadatoare. O problemă mult discutată se referă la drumul pe care s-a retras armată ungară din Ţara Românească. Se ştie că, la începutul lunii noiembrie 1330, oastea angevină, înfometată şi incapabilă să obţină un succes militar în faţa Curţii de Argeş, a fost silită să-şi înceapă retragerea. Regele Carol era îngrijorat că drumul până la Severin era destul de lung şi fără mijloace de aprovizionare cu hrană pentru oameni şi animale.
În viziunea lui Basarab I şi a celor din jurul său, retragerea oştirii maghiare trebuia să fie ocazia confruntării, anume: aplicarea avertismentului trimis regelui prin solul voievodal, în urma ocupării Severinului.
După cum s-a constatat, istoricii au sugerat trei variante posibile pentru drumul de retragere din Ţara Românească: Valea Oltului, trecătoarea Rucăr– Bran şi Valea Cernei pe unde intrase. Adevărul aparţine celor care susţin că retragerea s-a făcut pe drumul de intrare. În acest sens, Prof. George Voica şi dr. Constantin Ioniţescu scriu că „ungurii nu puteau să se retragă spre ţara lor decât tot pe unde veniseră”, întrebându-se: „De ce s-ar fi dus ungurii de la Curtea de Argeş tocmai în Dâmboviţa, când mai uşor le-ar fi fost să se retragă pe aceeaşi rută pe care veniseră?!”. De asemenea, istoricul Constantin Rezachevici subliniază faptul că „drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obişnuită dintre Ungaria şi Ţara Românească şi, prin urmare, regele Carol Robert ar fi fost îndreptăţit să aleagă la întoarcere o cale pe care o ştia cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute.
Deşi unii cercetători consideră că „indicarea drumului drept spre Transilvania ridică alte semne de întrebare”, problema este foarte limpede. Ion Conea scria că: „Întoarcerea spre Ungaria nu se putea face decât pe un drum cunoscutungurilor. Ori care drum era mai bine cunoscut decât cel pe care veniseră?”. Ionel-Claudiu Dumitrescu afirmă că „oastea regală nu avea decât un singur drum de întoarcere”. Ştefan Pascu şi alţi istorici consideră că „întoarcerea oştilor înfrânte ale lui Carol Robert, pe acelaşi drum ce trecea pe lângă cetatea dunăreană”, iar prof. Dinică Ciobotea, că „există unii care opinează că drumul de întoarcere al lui Carol Robert ar fi fost acelaşi cu cel de invadare”. De asemenea, istoricul Neagu Djuvara „preferă teza întoarcerii lui Carol Robert pe unde venise”, iar Iusztin Zoltan scrie că, „doar retragerea pe ruta iniţială poate justifica consemnarea lui Thuróczi despre zăbovirea regelui la Timişoara în drumul său spre Vişegrad”.
În primul rând, toate opiniile se bazează pe afirmaţia categoric acceptată, că la înapoiere oastea lui Carol Robert s-a îndreptat de la Curtea de Argeş direct spre Transilvania. Însă nici unul dintre autori n-a analizat situaţia din sudul Transilvaniei în contextul evenimentelor din preajma anului 1330, şi mai cu seamă relaţiile lui Carol Robert cu saşii sibieni, spre a vedea dacă o retragere prin ţinutul acestora sau al saşilor braşoveni era oportună pentru obţinerea de hrană pentru oaste, aceasta fiind premisa logică care a orientat atenţia istoricilor şi a altora care s-au ocupat de localizarea bătăliei din 1330 spre afirmarea categorică a retragerii lui Carol Robert prin Transilvania, undeva pe drumul spre aceasta plasând deci bătălia cu oştile lui Basarab. Documentele adeveresc faptul că regele se afla în relaţii conflictuale accentuate cu saşii din regiunea Sibiului, ca urmare a incidentelor produse în 1324, când, pentru a înfrânge „marea răscoală” a comunităţii germane, condusă de comitele Henning împotriva lui Carol Robert, voievodul Transilvaniei Thoma Szécsény a cerut sprijinul armatei regale. Aceasta a intervenit sub conducerea personală a regelui, iar după înfrângerea comunităţii germane, a urmat confiscarea tuturor posesiunilor săseşti, fapt care a stârnit şi mai mult aversiunea acestora faţă de rege. Apoi, cea mai veche Cronică Sârbească – singura sursă, de altfel – este cea care a consemnat relaţia extrem de tensionată dintre cele două părţi, încât nu doar că sibienii nu l-au ajutat deloc pe Carol Robert de Anjou, în bătălia de la Posada, deşi ar fi putut s-o facă foarte bine, ci, din contră, chiar atunci s-au răsculat împotriva lui, colaborând cu Basarab I. Aşa se explică de ce, după izbânda de la Posada, la doar doi ani, Basarab I intră în Sibiu fără să întâmpine nicio oprelişte. Acest fapt denotă limpede că Basarab I era un foarte bun diplomat, care a ştiut să se orienteze în spaţiul viitoarei Ţări Româneşti, care a cuprins şi Sibiu şi zona Amlaşului, inclusiv Haţegul şi Ţara Făgăraşului, încât sibienii doreau să fie sub români decât sub unguri, fiindcă tot comerţul lor se făcea pe rutele: Sibiu – Braşov – Brăila şi Sibiu – Râmnicu Vâlcea – Calafat. Din punct de vedere economic, mai de folos le erau românii decât ungurii! Evident că, în asemenea condiţii, regele ar fi evitat Sibiu, căutând o altă cale de retragere spre Transilvania.
În al doilea rând, dacă unii istorici sunt de acord că bătălia din 1330 a avut loc pe drumul de întoarcere a lui Carol Robert de la Cetatea de Argeş, în schimb au ignorat precizarea regelui că ea s-a desfăşurat după ce a străbătut Ţara Românească, „la ieşirea noastră de acolo”, deci undeva lângă hotar, ceea ce nu corespunde cu zona Curţii de Argeş, în care se încadrează atât Defileul Perişani – Pripoare din Ţara Loviştei, cât şi drumul de acces spre cetatea Poienari. Bătălia decisivă s-a dat cât mai aproape de hotare, unde consecinţele, în caz de înfrângere, erau mai puţin dramatice pentru voievodul român. Aceasta pare, după toate informaţiile de care dispunem, şi tactica adoptată de Basarab I.
Expresiile din Cronica pictată: „drumul cel drept” şi „regele a plecat înapoi” sunt suficient de elocvente pentru a nu accepta opiniile potrivit cărora armata lui Carol Robert s-ar fi retras prin Câmpulung – Bran – Braşov, sau prin Valea Prahovei, având în vedere că traseele acestea nu presupun un drum de întoarcere şi nici distanţa cea mai mică de ieşire din ţară. Apoi, pe lângă forma „cotită”, printre „râpe foarte înalte”, sunt menţionate unele întărituri puternice, numite „indaginibus”, care corespund unor movile sau diguri, construite din piatra şi lemn. Pe acest drum de retragere, într-un loc pregătit din vreme de Basarab I, oastea regelui maghiar a fost atacată prin surprindere de oştenii români.
Maria Holban scria: „Faptul că oştenii lui Basarab au avut timp să taie copacii şi să pregătească întărituri, dovedeşte că domnul ştia dinainte că regele va merge pe calea unde îl aştepta cu trupele sale pregătite de atac”. O altă observaţie făcută de aceeaşi autoare priveşte nepotrivirea care ar exista între descrierile făcute locului bătăliei în Cronica pictată şi în alte documente; în timp ce documentele vorbesc foarte des de locuri strâmte şi păduroase întărite, în Cronică se vorbeşte de un drum prăpăstios printr-un defileu de munte. De altfel, caracterul păduros al decorului este confirmat şi de Cronica lui Peter von Dusburg. Prima observaţie a Mariei Holban poate fi luată în consideraţie, întrucât, după cum rezultă dintr-un document din 1335, regele susţinea că Basarab I i-ar fi promis să-i arate un drum de întoarcere fără primejdii. Cea de a doua observaţie nu ţine seama de faptul că în acelaşi document, locul bătăliei este descris ca şi în Cronica pictată: o cale în veci blestemată, închisă din toate părţile cu stânci prăpăstioase şi înalte, iar pe unde era mai deschisă, înconjurată cu fortificaţii tari. Este deci clar că ambele categorii de izvoare pledează pentru un drum care trecea printr-o vale lungă, mărginită de stânci prăpăstioase.
De asemenea, istoricul Constantin Rezachevici scrie că: „Cercetarea războaielor de apărare purtate de români în Evul Mediu arată că inamicul extern pătrundea spre reşedinţa domnească şi se înapoia numai pe drumul obişnuit de legătură cu ţara sa. În cazul de faţă, acest drum era, cum am precizat, prin Banatul de Severin. Acest mod de retragere, impus de necunoaşterea ţării de către inamic, explică pe de altă parte, siguranţa cu care domnii români – şi Basarab I nu a făcut excepţie – alegeau şi pregăteau din vreme locul bătăliei hotărâtoare”.
Ieşirea din Ţara Românească. Pentru bătălia din anul 1330, există documente care ajută la localizarea evenimentului. Astfel, în diploma din 2 noiembrie 1332, Carol Robert amintea că lupta a avut loc „la ieşirea noastră de acolo”, deci lângă hotarul de atunci al Ţării Româneşti. Iată ce scrie în document: „Când am ajuns cu o parte a oastei noastre în Ţara Românească a măriei noastre spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în linişte, la ieşirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul viclean al unei păci făţarnice, a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi din oastea noastră, într-un loc crângos şi păduros, încins cu dese întărituri şi în iureşul acestei năvale duşmane, magistrul Andrei, prepozitul bisericii de Alba, vicecancelarul curţii noastre de bună pomenire, şi-a pierdut viaţa precum şi pecetea noastră”.
Recunoscând înfrângerea, regele Carol Robert precizează, de astă dată, nu doar „decorul”, ci chiar spaţiul geografic în care s-a dat lupta, afirmând: „Când am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Tihomir, spre marea noastră nesocotire şi a sfintei coroane”. Nici Făgăraşul şi nici viitorul district al Amlaşului nu pot fi luate în considerare ca loc de desfăşurare a luptei, deoarece ele se aflau pe atunci dincolo de hotar, nefiind stăpânite de Basarab I, iar Loviştea, evident, nu putea fi socotită teritoriu de margine al regatului ungar.
O informaţie incontestabilă cuprinde Diploma emisă la 2 noiembrie 1332, în care regele Carol Robert precizează că a ajuns cu oastea sa în Ţara Românească spre a o cerceta, afirmând că: „Am străbătut-o în linişte”. De aici, rezultă că bătălia nu s-a petrecut în această zonă, astfel toate localizările de pe teritoriul din stânga Oltului sunt infirmate de respectivul document regal.
Mai mult, regele precizează că, „după ieşirea noastră de acolo”, deci după ce armata regală părăsise teritoriul Ţării Româneşti, a fost atacat de Basarab I. Deci, localizarea bătăliei trebuie căutată în dreapta Oltului. Este adevărat că există unii istorici care au intuit corect adevărul istoric, dar s-au orientat spre Banatul de Severin, deşi documentele îi contrazic. Ei nu au ţinut cont că regele a dorit să evite străbaterea traseului pe care venise, şi a făcut o înţelegere cu Basarab I care i-a promis că îi va arăta o cale mai scurtă spre Transilvania.
În consecinţă, Posada trebuie localizată între Râmnicu Vâlcea şi Turnu Severin, însă mai aproape de începutul decât de finalul traseului, ceea ce corespunde cu Defileul Bistriţei. .
