Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea s-a afirmat de-a lungul secolelor în toate domeniile. duhovnicesc, cultural şi artistic. Unul, rămas necunoscut este cel al vieţii pustniceşti desfăşurate în preajma ei.
Arhim. Ioanichie Bălan, în voluminoasa lucrare: Vetre de sihăstrie românească. Secolele IV–XX (1982), referindu-se la Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul din zona bistriţeană, scrie: „Aici au trăit şi s-au săvârşit de-a lungul secolelor câţiva pustnici cu viaţă sfântă ale căror nume s-au uitat de urmaşi” (p. 274–27).
Surprins de această afirmaţie, am întreprins un studiu pe baza documentelor istorice, precum şi ale unor informaţii oferite de literaţi şi cercetători în acest domeniu. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că renumita Peşteră a fost adăpostul pentru 24 de pustnici, menţionaţi nominal.
Loc ideal de sihăstrie sau viaţă pustnicească, Peştera Sfântului Grigorie atrage numeroşi călugări pasionaţi de nevoinţe monahale mai aspre. Potrivit tradiţiei ascetice, preocuparea lor principală era postul, privegherea şi rugăciunea, împletită de multe ori cu îndeletniciri cărturăreşti şi artistice, precum copiatul cărţilor şi pictarea icoanelor.
Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul devine vatră de viaţă sihăstrească din cele mai vechi timpuri. Alexandru Odobescu scria că: „Aici din vremi nememorate au trăit pustnici”. De asemenea, tradiţia atribuie galeriilor acestei Peşteri cele mai vechi aşezări călugăreşti din zona Bistriţei. După întemeierea statului naţional, în secolul al XIV-lea, pustnicii părăsesc Peştera şi zidesc biserica din piatră şi cărămidă, cu hramul „Schimbarea la Faţă”, sub influenţa curentului isihast adus din sudul Dunării de la Paroria, unde s-au format şi numeroşi ucenici din nordul Dunării, ştiut fiind că domnitorul Nicolae Alexandru Basarab era un adept al acestei mişcări duhovniceşti (1352–1364).
Tradiţia consideră printre călugării sihaştri peştereni chiar pe ctitorul Mănăstirii Bistriţa, marele ban Barbu Craiovescu. Opinia consemnată de Genealogia Cantacuzinilor nu are însă temei istoric. Barbu a deţinut funcţia de mare ban până la adânci bătrâneţe, fiind menţionat ultima dată în Divanul domnesc la 10 ianuarie 1520; călugărit, se stinge din viaţă peste câteva luni.
Dovezi istorice despre pustnicii din Peşteră avem abia din secolul al XVII-lea. Pe la începutul secolului a fost adăpostit aici mitropolitul Matei al Mirelor, unde se afla şi egumenul Teofil al Bistriţei. Împreună cu ei, se găseau şi alţi călugări care oficiau sfintele slujbe în bisericuţa Ovidenia, datorită prezenţei Sfintelor Moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul, şi se preocupau de cele necesare întreţinerii vieţii înaltelor feţe bisericeşti. Însă, prima atestare documentară o avem de la arhidiaconul Paul de Alep, din anul 1657. Scriind despre bisericuţa Sfinţii Arhangheli, notează că, „alături de biserică se află o chilie curată, locuită permanent de un călugăr”, însă documentele nu i-au păstrat numele.
Pentru identificarea unor călugări sihaştri peştereni, un mare sprijin vine de la Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa. Copiat, după cel vechi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, include în cuprinsul său şi Pomelnicul Sihăstriei Peştera; el a fost identificat după cel al lui Macarie ieroschimonahul şi al lui Daniil, despre care există documente că au sihăstrit acolo. Prezentarea unor pustnici din Peştera Sfântului Grigorie infirmă opinia arhimandritului Ioanichie Bălan, potrivit căreia, „aici au trăit şi s-au săvârşit de-a lungul secolelor câţiva pustnici cu viaţă sfântă ale căror nume s-au uitat de urmaşii lor”. Evident, numărul lor este mult mai mare, dar îi prezentăm pe cei păstraţi în documentele de epocă.
1. Schimonahul Dionisie. Primul pustnic peşterean cunoscut. Fiind un loc ideal de sihăstrie sau viaţă pustnicească, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul a determinat pe numeroşi călugări, pasionaţi de nevoinţe monahale, să caute adăpost în interiorul ei pentru o viaţă mai aspră. Potrivit tradiţiei ascetice, preocuparea lor principală era postul, privegherea şi rugăciunea, împletită de multe ori cu îndeletniciri cărturăreşti, mai ales, copiatul cărţilor şi pictura. Documentele menţionează pe primul pustnic peşterean, cunoscut sub numele de schimonahul Dionisie, care a sihăstri aici în secolul al XVII-lea.
2. Schimonahul Pahomie. În jurul anul 1710, se nevoia în Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul schimonahul Pahomie. Informaţii despre el, aflăm din Pomelnicul mănăstiresc, unde scrie că a donat o Psaltire, două „Proloage muschiceşti”, douăzeci taleri la o sfită şi două răzoare de vie la Gârdeşti. Se ştie că Proloagele sunt cele tipărite la Moscova, în 1685, iar via de la Gârdeşti a fost cumpărată de egumenul Ştefan arhimandritul, în 1710; la ea adaugă două răzoare schivnicul peşterean. Deci, în această perioadă a trăit acolo cuviosul Pahomie schimonahul.
3. Ieroschimonahul Macarie. Ieroschimonahul Macarie (1735–1744) este cel mai bine cunoscut dintre schivnicii peştereni. Cultura şi-a însuşit-o probabil în Şcoala mănăstirească de la Bistriţa. Hirotonit preot, a rămas văduv prin decesul soţiei. Intră în Mănăstirea Bistriţa, căreia îi donează două vaci cu lapte, nouăsprezece oi şi unsprezece stupi, precum şi douăzeci de zloţi când s-a cumpărat moşia Izvorul. După călugărire, s-a retras în Peştera Sfântului Grigorie, contribuind la renaşterea vieţii sihăstreşti de aici.
În anul 1735, avea o vechime destul de mare, fiind recunoscut ca rugător ales către Dumnezeu, cum demonstrează unele documente. Astfel, o însemnare de pe Mântuirea păcătoşilor, copiată de Vlad grămăticul, spune: „Această sfântă carte, ce se chiamă Mântuirea păcătoşilor, o au dat sfinţia sa părintele Dimitrie, protopop ot Vel Ocnă, duhovnicului Macarie din Peştera Bistriţei, de i-au făcut trei sute sărindare, şi am adus-o eu, popa Mihail ot Teiuş, la leat 7243, februarie 25”, iar un act din 3 mai 1736 arată că Maria Băleanca din Bengeştii Gorjului a plătit patru sărindare, pentru ea şi părinţii săi. Deci, slujbele oficiate în bisericuţa Sfinţii Arhangheli, unde slujea cuviosul Macarie, erau renumite în părţile Olteniei.
Prezenţa ieroschimonahului Macarie în Peştera este dovedită şi de alte documente. Autograful descoperit pe Miscelaneul de literatură monahală, un manuscris copiat de viitorul egumen al Bistriţei, Ilarion ieromonahul (1738–1740), arată că a fost „dată bisericii din Peşteră, hramul Sfinţii Îngeri”, de ieromonahul Macarie, în 1736. În anul următor, terminând lucrările de restaurare, aşează Pisania, la finalul căreia precizează: „Pis az Macarie, erom. 7245, iunie 3”, adică: „Am scris eu, Macarie ieromonahul, la 1737, iunie 3”.
Ieroschimonahul Macarie împletea preocupările sale duhovniceşti cu activitatea culturală. După restaurarea bisericuţei, se consacră muncii cărturăreşti. Un rezultat al ostenelilor sale este Octoihul, format din 166 file; pe una din ele, autorul notează: „Sfârşitul cu Dumnezeu a Slujbei punerii Sfântului Brâu, şi lui Dumnezeu laudă. Macarie ieroschimonah ot Peştera Bistriţei”. În anul 1740, donează Octoihul bisericii parohiale dintr-un cătun situat în apropierea Mănăstirii, dar cu o condiţie: „Dacă va fi ucenicul meu, popa Constandin la aceea biserică, va fi şi cartea, iar de nu, cartea va fi a lui. Leat 7248, iulie 30. Macarie ieroschimonahul ot Peştera Bistriţei”. Pe temeiul acestei însemnări, profesorul Gheorghe Pârnuţă afirma, în lucrarea sa Istoria învăţământului din Oltenia, că la Mănăstirea Bistriţa, Şcoala era „un fel de seminar” pentru pregătirea preoţilor, fiind considerat cel mai vechi din Biserica Ortodoxă Română.
Pe lângă numeroase cărţi pe care le are, primeşte pentru Schitul din Peşteră altele, ca: Mântuirea Păcătoşilor (1735), donată de protopopul Dimitrie din Ocnele Mari, un Miscelaneu de literatură monahală (1736) scris de ieromonahul Ilarion, un Penticostar (1743) de la Climent episcopul Râmnicului, ieroschimonahul Macarie îmbogăţeşte colecţia ocupându-se personal cu scrisul. Penticostarul era necesar slujbelor oficiate în perioada liturgică dintre Învierea Domnului sau Sfintele Paşti şi Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile. Ieroschimonahul notează, ca să se ştie: „Această carte, ce se chiamă Penticostar, iaste dată de Prea Sfinţia Sa părintele episcop Chiriu chir Climent. Iar cine s-ar ispiti a o muta de aicea, Sfinţii Îngeri să-i fie pârâşi la vremea înfricoşatului judeţ… Macarie ieroschimonahul Peştereanul. Decembrie, 28 zile 7251”.
Preocupările duhovniceşti ale monahilor din Peşteră pot fi apreciate după conţinutul cărţilor pe care le citeau. În primul rând, Mântuirea păcătoşilor, apoi Volumul de literatură monahală, care cuprinde numeroase învăţături şi sfaturi ale pustnicilor din Patericul egiptean; istorisirea Minunilor săvârşite de Sfântul Ierarh Nicolae arhiepiscopul Mirelor Lichiei; Cuvântul lui Ipolit despre sfârşitul lumii, Antihrist şi a doua venire a lui Iisus Hristos; Despre veşmântul Mântuitorului adus de la şahul Abas împăratul Moscului; Viaţa şi faptele Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu; Viaţa şi minunile Sfântului Vasile cel Nou şi Vămile văzduhului, scrise de ucenicul său Grigorie, şi Fizilogul. Din cuprins, se constată o literatură specific monahală, din care se învaţă a urma faptele bune ale sfinţilor, a cugeta la ceasul morţii, la sfârşitul lumii şi la înfricoşătoarea judecată a lui Iisus Hristos.
Ieroschimonahul Macarie avea şi darul versificaţiei; pe o filă a Penticostarului menţionat, se păstrează câteva versuri originale, având un profund conţinut creştinesc şi o deosebită sensibilitate religioasă, anume: „Macarie ieromonah, cel străin pentru Hristos, / Ca să aibă la Judecată milă şi folos. / Pentru acea străinătate, / Să-i facă Dumnezeu parte. / La Împărăţia cea cerească, / În veci să se odihnească”.
Macarie ieroschimonahul era la Peşteră şi în anul 1744, dar se pregătea pentru cele veşnice. În acest scop, donează Mântuirea păcătoşilor la Mănăstirea Bistriţa, pentru a fi îngropat în cimitirul mănăstiresc. Iată testamentul său, înscris pe fila 7v a cărţii: „Această carte, ce se chiamă Mântuirea păcătoşilor, o am dat sfintei Mănăstiri Bistriţa, să mă îngroape în sfânta Mănăstire. Iar cine n-a ţinea tocmeala, să fie proclet, blestemat, afurisit şi anatema. Noiembrie, 6 zile 7252. Macarie ieroschimonah ot Peştera Bistriţa. Dumnezeu să-l pomenească la împărăţia Lui cea cerească”.
4. Ieromonahul Dionisie. Printre călugării sihaştri din Peştera Sfântului Grigorie, se numără şi ieromonahul Dionisie (1736–1744); el este pomenit într-o însemnare de pe Miscelaneul menţionat, unde scrie: „Acest sfânt Otecinic l-am luat eu, popa Dionisie din Peşteră”.
Cuviosul Dionisie a trăit în secolul al XVIII-lea, fiind urmaş al ieroschimonahului Macarie. Întrucât manuscrisul a fost copiat de ieromonahul Ilarion în preajma anului 1736 şi donat Sihăstriei din Peşteră, condusă de Macarie între 1736–1744, rezultă că ieromonahul Dionisie a pustnicit în Peştera Sfântului Grigorie după această perioadă.
5. Schivnicul Dosoftei. În secolul al XVIII-lea, vieţuia în Peşteră schivnicul Dosoftei, moştenitorul lui Macarie. Scrierile de literatură monahală, pe care le avea ieroschimonahul Macarie din Peşteră, ajung ulterior în posesia monahului Dosoftei, pustnic peşterean. O însemnare de pe fila 1 a unui manuscris arată că este „a lui Dosoftei ot Peşteră. Şi am scris eu Constandin logofătul Bistriţei”.
Se ştie că în secolul al XVIII-lea, Mănăstirea Bistriţa avea un logofăt cu acest nume, deci cuviosul Dosoftei a sihăstrit acolo în perioada respectivă, fiind probabil urmaşul ieromonahului Dionisie.
6. Ieromonahul Rafael. În Pomelnicul ieroschimonahul Macarie este menţionat monahul Rafael, precum şi în două documente din Peşteră; prima dată, în autograful lui Macarie din anul 1736 de pe Cartea donată bisericuţei, apoi în Pisania de la Sfinţii Arhangheli, din 1737. Unii presupun că ar fi vorba despre tata ieroschimonahului, menţionat în operele sale ca pioasă amintire. Se ştie însă că nu era obiceiul ca, mai ales în pisaniile monumentelor, să fie trecute decât numai persoanele care au contribuit efectiv la realizarea lor; apoi din textele citate, rezultă că Rafael era o persoană mai tânără, întrucât în anul 1736 era numai monah, iar în cel următor, ieromonah. Deci, se poate admite că Rafael este ucenic al lui Macarie, hirotonit preot pentru săvârşirea sfintelor slujbe şi eventual a urma la conducerea Sihăstriei din Peşteră. Probabil, la el se referea mitropolitul Neofit I al Ţării Româneşti, când scria în 1746 că se află în Peşteră „un ieromonah pentru serviciul divin”.
7. Ivan. O persoană, care apare totdeauna menţionată în autografele ieroschimonahului Macarie, este Ivan sau Ivana. În notiţa din Miscelaneul donat Peşterii, este „Ivan”, iar în Pomelnic şi în Pisania bisericuţei, „Ivana”. Unii considera că ar fi mama ieroschimonahului. Autograful arată că donaţia este făcută de: „Macarie ieromonah, Rafail monah şi Ivan. Leat 7244”, deci, obştea peştereană era formată din trei persoane, în 1736; în anul următor, Pisania îi menţionează iarăşi, cu deosebirea că Macarie era ieroschimonah, Rafael ieromonah, iar Ivan era scris „Ivana”. Din grafie nu se poate deduce că era femeie, ci mai curând exprimă un genitiv slavon al numelui Ivan. Însuşi textul Pisaniei arată că restaurarea bisericuţei s-a făcut pentru pomenirea lui Macarie, a lui Rafael ieromonahul şi „a lui” Ivan, sau Ivana, împreună ostenitori.
8. Ieroschimonahul Athanasie. În Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, este menţionat: „Antonie ieromonah, pe schivnicie Athanasie ieroschimonah”. Fiind trecut în rândul „ieromonahilor egumeni”, unde ordinea cronologică este respectată, este uşor de recunoscut în acest ieroschimonah pe egumenul Antonie care a condus Mănăstirea Bistriţa între anii 1741–1754. Probabil, originar era din comuna Costeşti, unde zideşte o biserică, potrivit însemnării făcute pe Pomelnicul ei, în anul 1834, scriind: „Acest sfânt şi dumnezeiesc Pomelnic ce se zice Proscomisarion, iaste al acestei sfinte şi dumnezeieşti biserici din satul Costeşti, judeţul Vâlcea, unde se prăznuieşte hramul Adormirei Născătoarei de Dumnezeu; care biserică iaste făcută din temelie de Sfinţia Sa părintele Antonie arhimandrit, egumen sfintei Mănăstiri Bistriţa”. În anul 1750, ctitoreşte Schitul Ciorobeşti, cu hramul Intrarea în Biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, iar în 1756 ridică, în cinstea Sfântului Nicolae, o monumentală Cruce de piatră, lucrată artistic; ulterior a fost transferată în cimitirul parohial din Costeşti, dar locul unde a fost amplasata iniţial poartă şi astăzi numele „Crucea de piatră”. Monah cu înalte calităţi gospodăreşti şi trăire duhovnicească aleasă, arhimandritul Antonie s-a retras la bătrâneţe în liniştea Sihăstriei din Peştera Sfântului Grigorie.
9. Schimonahul Ionichie. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, întâlnim ca pustnic peşterean pe schimonahul Ionichie. El apare în Pomelnicul bistriţean, întrucât donează Mănăstirii Bistriţa o „cupă de argint”. Nu se cunosc alte date din viaţa sa, dar se ştie că a trăit în Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
10. Schimonahul Mihail. Tot în prima jumătate a secolului al XVIII-lea a pustnicit în Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul schimonahul Mihail. El a fost înscris în Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, pentru că a donat o „cutie de argint pentru Sfântul Agneţ” şi o „lingură la Potir”.
11. Monahul Daniil. Monahul Daniil este menţionat în Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, împreună cu rudeniile sale, pentru că au „dat vite de oi mari cu mici patruzeci”. El a trăit în Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul la începutul deceniului al nouălea din secolul al XVIII-lea. Chipul său este zugrăvit pe peretele sudic din pronaosul bisericuţei Sfinţii Arhangheli, cu inscripţia „Daniil ot Peştera. Leat 7290”, realizat cu ocazia restaurării din anii 1781–1782. Unii au afirmat, fără temei istoric, că acest Daniil ar fi fost egumen al Mănăstirii Bistriţa; documentele menţionează un singur egumen cu acest nume, care conduce destinele Mănăstirii între anii 1827– 1829.
12. Ieroschimonahul Antonie. Unii călugări au schivnicit la biserica Schimbarea la Faţă, cunoscut sub numele de biserica Bolniţă. Astfel, ieroschimonahul Antonie este menţionat la data de 16 ianuarie 1788, în Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, unde scrie: „Antonie ieroschimonah, carele a vieţuit la Bolniţa sfintei Mănăstiri Bistriţa, şi din osteneala sa a ajutat cu taleri treizeci de s-a preînnoit opt sticle mari la sfânta biserică cea mare, unde a lăsat cu sufletul cuvânt să se îngroape, ca în veci să se pomenească”. În calitate de schivnic, credem că a avut legături strânse cu Sihăstria din Peşteră, unde se va fi retras de multe ori să petreacă în linişte desăvârşită şi rugăciuni profunde către Dumnezeu.
13. Ieroschimonahul Teofil. Alt pustnic peşterean, menţionat la anul 1790, este ieroschimonahul Teofil. El este atestat de Pomelnicul „părinţilor sfintei Mănăstiri Bistriţa de la leat 1790”. Despre aceşti schivnici din Pomelnicul Mănăstirii că au trăit în Peştera Sfântului Grigorie adevereşte Hrisovul emis la 7 aprilie 1797 de voievodul Alexandru Ipsilanti, unde scrie: „Fiind Schitul Bistriţa din Vâlcea, ce este în Peştera de 50 de stângeni, la care este hramul Sfinţilor Arhangheli, unde trăiesc părinţi sihaştri, cu un trai foarte greu”.
14. Schimonahul Ioanichie. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, este menţionat alt pustnic peşterean, sub numele de schimonahul Ioanichie.
15. Leontie Bistriţeanul. Tot către sfârşitul secolului al XVIII-lea, este menţionat schimonahul peşterean Leontie; el apare în Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, unde „se pomenesc ieromonahii egumeni”. Se crede că a fost un egumen bistriţean, care şi-a luat schima cea mare, după ieşirea de la egumenie.
16. Ieroschimonahul Athanasie. Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa pe anul 1804 are şi pe cel al „Sfinţii sale Athanasie ieroschimonahul”. Din el, se constată că, „acest părinte Athanasie duhovnic, fiind meşter de plumb, a acoperit biserica al doilea, şi partea sa ce i se cădea să ia, taleri 200, aceşti bani taleri 200, i-a lăsat sfintei Mănăstiri pentru a lui veşnică pomenire”. Probabil, despre acest schivnic scria, la sfârşitul secolului al XIX-lea, episcopul Ghenadie al Râmnicului, că: „Mai sus de uşa acestei Peşteri şi pe stânca ce formează peretele albiei râului, la începutul veacului curgător locuia un ascet, care îşi făcuse aici o chilie cu un mic paraclis pentru rugăciune, iar apa trebuitoare şi-o scotea cu o ciutură din cataractele Bistriţei””.
17. Ieroschimonahul Sinesie. Printre pustnicii care s-au nevoit în Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa, se numără şi ieroschimonahul Sinesie, atestat în anul 1804. El este cunoscut din Pomelnicul ieroschimonahului Athanasie, fiind menţionat sub numele de „Sinesie ieroschimonahul”. Probabil a fost un contemporan sau înaintaş al său în Sihăstria peştereană.
18. Schimonahul Cleopa. Un monah cu viţă îmbunătăţită, care a dorit să trăiască o viaţă de pustnic este şi Cleopa. Mai înainte de a se retrage în sihăstria din Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, monahul Cleopa a fost unul dintre binefăcătorii Mănăstirii Bistriţa. Din Pomelnicul său, aflăm că a donat mănăstirii un cazan şi 30 taleri, „spre a fi pomenit în veci”. Dintr-o însemnare, constatăm că „s-a pristăvit acesta Cleopa schimonah, decembrie 5 dni 1808”.
19. Schimonahul Chiriac Râmniceanu. Prin anii 1809–1810 a sihăstrit în Peşteră schimonahul Chiriac, viitorul cronicar arhimandritul Chiriac Râmniceanu. Născut la anul 1787, în Râmnicu Vâlcea, este strănepotul marelui pustnic şi sfânt, schimonahul Antonie de la Iezerul. Învaţă carte la Şcoala de la Mănăstirea Bistriţa şi la Mitropolia din Bucureşti, apoi, în jurul anului 1800 se retrage la Mănăstirea Cernica, unde se călugăreşte. Dorind viaţă pustnicească, vine la Peştera Sfântului Grigorie; aici, spune că, „am şezut în vremea călugăriei mele celei schivniceşti un an şi mai bine”. De la Peşteră, pleacă la Schitul Iezerul, apoi la Mănăstirea Tismana, unde este preoţit şi numit egumen al Schitului Cioclovina. În această perioadă, este duhovnicul lui Tudor Vladimirescu. Iubitor de viaţă monahala aspră, pleacă la Sfântul Munte Athos, fiind numit duhovnic şi eclesiarh al Mănăstirii Sfântul Pavel, în 1816, apoi egumen „în perioada când se făcea Mănăstirea cea nouă, ostenitor fiind şi noi, după putere”, cum însuşi mărturiseşte. În anul 1818, patriarhul Grigorie al Constantinopolului îi acordă rangul de arhimandrit. Reîntors în ţară, ocupă mai multe funcţii, ca stareţ la metohul Plăviceni din judeţul Argeş, profesor la Şcoala de grămătici din Bucureşti şi egumen la Mănăstirea Călui. În 1828, arhimandritul Chiriac se afla la Mănăstirea Antim din Bucureşti, de unde se retrage la metania sa de la Cernica. Aici se stinge din viaţă, lăsând o valoroasă colecţie de 14 manuscrise, cunoscute până în prezent, dintre care cinci formează opera sa personală.
20. Ieromonahul Ioanichie. Despre ieromonahul Ioanichie avem relatări de la arhimandritul Chiriac Râmniceanu. Călugăriţi împreună la Mănăstirea Cernica, se retrag în Peştera Sfântului Grigorie. Aici, potrivit relatărilor Arhimandritului Chiriac, a trăit schivniceşte „un an şi mai bine, împreună cu cel întru Hristos frate Ioanichie ieromonahul”. Într-un autograf al cronicarului Chiriac, din anul 1813, citim: „Această sfântă carte este a mea, care mai jos mă voi iscăli, adusă cu prescrisul după o carte a sfinţit fratelui nostru Ioanichie ieromonahul şi duhovnicul sfintei Peşteri Bistriţa, dăruită de alt frate şi duhovnic, Meletie ieromonahul de la Sfânta Episcopie Argeş”.
Despre timpul vieţuirii acestui Cuvios sihastru în Peşteră, adeveresc şi documentele Mănăstirii Bistriţa. În anul 1817, este introdus în Pomelnicul de obşte, cu precizarea: „Pomelnicul duhovnicului Ioanichie schevofilax al sfintei Mănăstiri Bistriţa, ce a locuit la Peşteră opt ani”. În perioada sihăstriei sale, Cuviosul Ioanichie desfăşoară şi activităţi gospodăreşti, făcând unele îmbunătăţiri Schitului, ca: „Porţile de fier, o pereche de pietre la moara Peşterii şi nouă poluşniţi; tot prin osârdia sa, a scos şi cinci mii oca sare sfintei mănăstiri. Leat 1817, aprilie”.
21. Ieroschimonahul Iacov. Printre pustnicii care s-au nevoit în Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, se numără şi ieroschimonahul Iacov. El este menţionat în Pomelnicul Mănăstirii, unde scrie că ieroschimonahul Iacov, pustnicul peşterean, a donat mănăstirii patru stupi, ca „în veci să se pomenească”, potrivit însemnării făcute în anul 1822.
22. Schimonahul Ilarion. Din jurul anului 1828, pustnicea în Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul schimonahul Ilarion. El trăia acolo şi în 1842, când Grigore Alexandrescu vizitează Peştera. În Memorialul de călătorie, scriitorul relatează: „Înaintea tuturor mergea bătrânul pustnic, ce ne ieşise spre întâmpinare. După ce înaintăm câtva, el se opri şi, întinzând mâinile, arată cu un fel de mândrie întunecoasa şi umeda sa locuinţă… Acest om, fără a fi mut, s-a supus pe sine la o tăcere veşnică. Este câtăva vreme de când nişte tâlhari au intrat la dânsul. Şi socotind că poate să află ascunse acolo averile mănăstirii, cu feluri de casne l-au silit să vorbească; dar toate au fost în zadar. În sfârşit, pierzând nădejdea de a afla ceva, în necazul lor, l-au azvârlit în prăpastie. Dar, sau minune, după cum spun părinţii, sau întâmplare cum ar zice un necredincios, el rămase atârnat de un copac; a doua zi îl găsiră în aceeaşi poziţie, şi cu multă greutate îl traseră sus”. În continuare, autorul mărturiseşte impresiile sale despre pustnic, scriind: „Până să nu văd acel om al muntelui, îmi făceam altă idee despre un pustnic… Nu îmi aduc bine aminte ce idee îmi făceam: destul numai că un pustnic mi se părea o fiinţă care nu seamănă întru nimic cu ceilalţi muritori, un ce nematerial, care se pierde dinaintea ochilor, sau un fel de sălbatic ce iese din despicătura unei stânci şi se pierde în alta… Dar când îl văzui că îşi pleacă capul şi salută, când îl pipăii şi înţelesei că este din came şi oase, era aproape să strig: Nu, acesta nu este pustnicul!”. În anul 1860, Alexandru Odobescu scria că: „Pe la anul 1828 a ars… chiliile ce se făcuse, în care locuia schivnicul Ilarion, cel din urmă călugăr peşterean”. De asemenea, face câteva însemnări laconice, referitoare la cele cunoscute şi consemnate de Grigore Alexandrescu, anume: „Pustnicul care nu vorbea. Ţiganii care l-au azvârlit. Vizita lui Kiseleff la dânsul”.
Probabil, schimonahul Ilarion a fost ultimul sihastru peşterean din secolul al XIX-lea. Chiar Alexandru Odobescu remarca în 1860, că Peştera „a rămas acum cu totul pustie”. La fel constata, în perioada respectivă, călătorul francez Lancelot, scriind: „Peştera nu mai este astăzi locuită de oameni… totul este în ruină”.
Într-adevăr, după secularizarea averilor mănăstireşti, efectuată în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1863, viaţa monahală cunoaşte un mare declin, afectând profund practica sihăstrească; călugării rămaşi în mănăstiri devin slujbaşi remuneraţi din bugetul statului, având obligaţii de serviciu. În astfel de condiţii laicizante, nu s-au găsit persoane atrase de viaţa aspră din Peşteră.
Un secol mai târziu, după menţionare pustnicului Ilarion, s-a găsit un monah, în care Duhul Sfânt aprinde râvna de viaţa sihăstrească. Acesta a fost părintele Varnava Lasconi.
23. Ieromonahul Varnava. Cel care a reluat practica vieţii sihăstreşti în Peştera Sfântului Grigorie este ieromonahul Varnava Lasconi. Născut în anul 1883, la Ohaba de Piatră din judeţul Hunedoara, urmează şcoala primară în satul natal. Nu se cunosc multe date din viaţa acestui vrednic monah, cu înclinaţii spre pustnicie. În 1929, era la Centrul Eparhial din Râmnicu Vâlcea, fiind hirotonit ieromonah. Din anul 1931, slujeşte ca preot la Mănăstirea Bistriţa, apoi la mănăstirile Surpatele, Hurezi şi Govora, de unde revine la Bistriţa. Trece prin postul de „econom al Episcopiei Râmnicului” şi de „intendent al Mitropoliei Olteniei”, iar în 1940 revine la mănăstire, unde se stabileşte definitiv.
Retras în Peşteră, ieromonahul Varnava locuieşte în chilia de lângă bisericuţa Sfinţii Arhangheli, desfăşurând o frumoasă activitate duhovnicească, practicând asceza monahală şi oficiind sfintele slujbe care au atras mulţi credincioşi. Monahia Onoria, o maică înaintată în vârstă de la Mănăstirea Bistriţa, care l-a cunoscut, povesteşte că: „Părintele Varnava era un slujitor desăvârşit. Săvârşea sfintele slujbe în bisericuţă, unde veneau numeroşi bolnavi; le citea molitve şi dezlegări, le da apă sfinţită din Izvoraşul Peşterii, unde şi acum se află puţină apă, şi mulţi dintre ei se tămăduiau”. În ziua hramului, Peştera era neîncăpătoare pentru credincioşii care veneau să se închine. În amintirea credincioşilor mai vârstnici, ieromonahul Varnava a rămas un chip luminos de mare pustnic, care a trecut la cele veşnice în anul 1950.
24. Ieromonahul Varlaam. Ultimul pustnic peşterean a fost ieromonahul Varlaam, călugăr din Mănăstirea Arnota. De acolo, a fost nevoit să se refugieze, în urma decretului din 1959, când mii de călugări şi călugăriţe au fost constrânşi de autorităţile comuniste şi colaboratorii lor să părăsească mănăstirile, unde trăiau în muncă şi rugăciune, potrivit pravilei monahale.
Căutând adăpost în Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, ieromonahul Varlaam s-a nevoit aici doar câteva săptămâni, în cursul anului 1960, când este obligat de forţele antireligioase să plece din Peşteră. Totuşi, acest călugăr curajos şi evlavios a rămas în istoria spiritualităţii ortodoxe române ca ultimul monah care a încercat să ţină aprinsă flacăra candelei Sihăstriei din Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, în secolul al XX-lea.
Deci, istoria poate fi completată cu date interesante dacă se efectuează cercetări aprofundate în arhive, unde se păstrează documente istorice de valoare.
