Mănăstirile apar pe teritoriul Patriei noastre în secolul al IV-lea, odată cu organizarea, prin Regulile Sfântului Pahomie cel Mare (290–348) şi ale Sfântului Vasile cel Mare (330–379), a instituţiei monahale în Orientul ortodox.
Cele mai vechi mănăstiri din ţara noastră au apărut în Dobrogea, pe malurile Dunării şi în ţinutul Buzăului. Numeroşi călugări, cu viaţă sfântă şi cultură vastă, formaţi aici, în renumitele vetre de spiritualitate ortodoxă, sunt personalităţi cunoscute ale istoriei creştinismului. Dintre ei, avem nume reprezentative: Teotim, episcopul Tomisului; Ioan Casian, întemeietorul monahismului în sudul Franţei, Dionisie Exiguul, autorul calculului erei creştine; renumiţii „călugări sciţi”, care participă la discuţiile teologice, referitoare la învăţătura hristologică aprobată ulterior la Sinodul al V-lea ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 553. Mănăstirile ortodoxe daco-romane, din secolele IV–VI, stau la temelia celor româneşti de mai târziu; multe au fost distruse de popoarele năvălitoare, dar altele, dăltuite în stâncă, au rezistat, ca mărturie, până în vremea noastră. Arheologic, este atestat „complexul mănăstiresc” de la Basarabi–Dobrogea, datând din secolul al IX-lea, precum şi sihăstria de la Peşterile Mici, comuna Pescari, din secolele X–XI, iar documentele menţionează data zidirii unor mănăstiri ca, Morisena–Cenad (1002), Sfântul Gheorghe (1030) şi Hodoş–Bodrog (1177), situate pe malul Mureşului, în vestul ţării. De asemenea, este cunoscută mănăstirea Bezdin, distrusă de tătari în anul 1242, şi mănăstirea Săraca, fondată în 1270. Chiar la Vodiţa, ctitoria lui Vladislav I (1364–1377), Virgil Drăghiceanu descoperă ruinele unei mănăstiri mai vechi, atribuită voievodului Litovoi (1210–1280), menţionat în Diploma Ioaniţilor din anul 1247. De fapt, se ştie că, majoritatea mănăstirilor, ctitorite de voievozi şi boieri, sunt amplasate pe ruinele altora mai vechi, care, fiind construite de călugări şi sihaştri din material lemnos, n-au rezistat timpului şi intemperiilor. Sfânta Mănăstire Ostrov se înscrie pe firul continuităţii acestor străvechi centre monahale ortodoxe româneşti.
Denumirea mănăstirii. Această mănăstire, de-a lungul secolelor a purtat diferite nume. Cel de „Ostrov” vine de la faptul că, aşezământul este construit pe o mică insulă, adică pe un ostrov, în mijlocul râului Olt, motiv pentru care i se mai spune şi „Mănăstirea dintre ape”. Râul Olt este unul din cele mai importante râuri din România; izvorând din Carpaţii Orientali, mai precis din Munţii Giurgeu, de unde aceştia intră în contact cu Munţii Hăşmaş prin Trecătoarea Oltului. El curge prin judeţele Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu, Vâlcea, Olt şi Teleorman. Principalele oraşe prin care trece sunt: Miercurea Ciuc, Sfântul Gheorghe, Făgăraş, Râmnicu Vâlcea şi Slatina, vărsându-se în Dunăre lângă Turnu Măgurele, la Islaz. Este al doilea râu ca mărime din România, traversează jumătate din ţară, cunoaşte munţi, dealuri şi şesuri. Minunea a făcut ca în dreptul localităţii Călimăneşti, prima aşezare după ce părăseşte Munţii Făgăraşului, Oltul să dea naştere unei insule, singura insulă cunoscută din traseul său itinerar. Este vorba de insula Ostrov.
De asemenea, Ostrovul mai este supranumit şi „Insula cu minuni”, pentru că aşezământul monahal păstrează o renumită Icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că ocroteşte sfântul lăcaş.
Localizarea aşezământului. Mănăstirea Ostrov este amplasată în oraşul Călimăneşti, pe drumul dinspre Râmnicu Vâlcea spre Sibiu, pe insula cu acelaşi nume din râul Olt, la o distanţă de 5 km de halta CFR Călimăneşti–Jiblea; mai precis, în Staţiunea Călimăneşti–Căciulata, care este cunoscută prin izvoarele sale minerale. Despre ele, auzise şi Napoleon al III-lea, împăratul Franţei (1852–1870), care se alimenta cu regularitate de la izvoarele I şi II. Dar nu numai aceste izvoare, renumite prin tratamentele lor, ridică prestigiul aşezării de pe malul Oltului, ci şi cele patru mănăstiri aflate la poalele munţilor din apropiere: Cozia, Ostrov, Turnu şi Stânişoara, care reprezintă o destinaţie pelerinilor aflaţi pentru câteva zile pe meleagurile Vâlcii, judeţ etichetat de Mitropolia Olteniei ca fiind „Ierusalimul Românesc”.
Pentru a ajunge la Mănăstirea Ostrov, de pe drumul principal, care străbate oraşul Călimăneşti, se virează la dreapta în sensul spre Sibiu, iar după ce se traversează podul peste râul Olt se ajunge la poarta aşezământului unde se află sfântul locaş. Aici există o mică parcare; cine doreşte să meargă mai aproape de biserică, există o parcare în curte.
Nicoleta Olaru scrie despre Schitul Ostrov, că „este o parte a Athosului românesc ce fiinţează sub munţii din nordul Olteniei, pomenind sub îmbrăţişarea de ape nume de domni şi domniţe, ctitori, boieri sau oameni de rând care şi-au preumblat paşii pe aceste locuri, punând parte de avere şi mai ales mult suflet în zidirea locului, precum şi a ţării”.
Vechimea sfântului locaş. Potrivit tradiţiei, pe râul Olt, între ape, se ridică din vremuri străvechi, înconjurată de pădure, Sfânta Mănăstire Ostrov, izvodită probabil odată cu Ţara Românească, fiind un adevărat loc de închinăciune, pace sufletească şi refugiu în vremuri de primejdii. Adevărul este că Mănăstirea Ostrov este prima aşezare monahală de pe teritoriul judeţului Vâlcea, fapt remarcat în istoricul monumentului, fiind totodată cea mai veche mănăstire de călugăriţe din ţara noastră. Despre insula din mijlocul râului Olt, localnici spun că are o vechime mare, cum mărturiseau arborii seculari, care au existat până în anii 1980, pe care numai „zece oameni prinşi în horă îi cuprindeau”. Insula are o poveste personală. Legenda apariţiei sale relatează că prin anul 1250, un sătean dintr-o localitate învecinată a vrut să traverseze Oltul într-un car cu boi, pentru a merge să ia lemne din pădurile Coziei. Însă, la întoarcere, el a fost surprins de o viitură chiar în mijlocul râului, în urma ploilor torenţiale ce căzuseră în acele zile. Omul s-a speriat îngrozitor şi a început să se roage bunului Dumnezeu, promiţând că, dacă va scăpa sănătos, va zidi o biserică pentru închinare. Iar legenda spune că, din senin, sub căruţa în care se afla ţăranul, s-a înălţat mai întâi o movilă şi apoi un deal, iar omul împreună cu boii şi căruţa au scăpat de acel potop. Aşa ar fi apărut Ostrovul, iar pe locul respectiv, creştinul a zidit o bisericuţă din bârne pentru pomenire, care a rezistat peste trei secole, până în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495–1508) al Ţării Româneşti. Bisericuţa de pe insula din mijlocul Oltului a atras, din cele mai vechi timpuri, călugări iubitori de linişte şi rugăciune. Primii sihaştri s-au stabilit aici la începutul secolului al XIV-lea, întemeind o mănăstire, având o bisericuţă de lemn cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Călugării se nevoiau în colibe de lemn, unii în Ostrov, iar alţii pe ambele maluri ale Oltului, petrecând o viaţă de sine, în smerenie, post şi neîncetată rugăciune, iar noaptea se adunau la biserică şi preamăreau pe Dumnezeu. Perioada când a fost zidit primul aşezământ monahal în Ostrovul de la Călimăneşti nu se cunoaşte. Potrivit unei tradiţii locale şi al unui hrisov emis de voievodul Radu cel Mare (1495–1508), care numeşte generic pe primii ctitori ai lăcaşului „sfânt răposaţii domni, moşii şi strămoşii noştri”, pe locul actualei biserici a fost construită o biserică în secolul al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea, ceea ce dovedeşte că ea a fost înnoită şi înzestrată cu danii de către primii domni ai Ţării Româneşti: Basarab I Întemeietorul (1310–1352) şi Nicolae Alexandru Basarab (1352–1364). În orice caz, datorită faptului că în timpul domnitorului Mircea cel Bătrân (1386–1418), a avut nevoie de rezidiri şi de reparaţii, se presupune că era destul de veche sau că nu mai corespundea din anumite puncte de vedere. Rezidirile şi reparaţiile, făcute de Mircea cel Bătrân, încep după data de 20 mai 1388 şi se termină cu actul sfinţirii, înainte de 8 ianuarie 1392, fapt atestat de domnitor şi de cei doi mitropoliţi ai Ţării Româneşti, Antim şi Atanasie. Documentul emis de domnitorul Mircea cel Bătrân la 20 mai 1388 arată că: „Eu, cel în Hristos Dumnezeu bine-cinstitorul şi de Hristos iubitorul, Ioan Mircea mare voievod şi domn a toată Ungrovlahia. După putere am binevoit să le urmez să proslăvesc pe Dumnezeu, care m-a proslăvit pe mine şi m-a ridicat cu slavă în scaunul părinţilor mei. De aceea, a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele Sfintei şi de viaţă începătoarei şi nedespărţitei Troiţe, nezidită Dumnezeire prin care împăraţii împărătesc şi domnii domnesc şi pentru care trăim şi ne mişcăm şi suntem, la locul numit Călimăneşti, pe Olt. A dăruit domnia mea câte sunt de nevoie călugărilor ce trăiesc în acel locaş pentru hrană şi îmbrăcăminte: Satul pe Olt. Aceste toate mai sus zise să fie slobode de toate dările şi muncile domniei mele. Acest cinstit hrisov s-a scris după porunca marelui voevod Io Mircea şi domn a toată Ungrovlahia în anul 6896 (1388) indiction 11, luna mai 20”.
Mircea cel Bătrân, mare voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei a ridicat din temelie mănăstirea în numele Sfintei Troiţe la locul numit Călimăneşti pe Olt, care a fost mai înainte satul boierului domniei sale Nan Udobă”.
În ziua de 20 mai 1388, Mircea cel Bătrân emite două documente, cunoscute sub denumirea de: Documentul scurt, şi Documentul lung. În fine, trebuie adăugat că documentul lung are o lămurire precisă, scrisă în limba slavonă: „Acesta este hrisovul lui Io Mircea voievod pentru milele pe care le-a dat mănăstirii zidite de dânsul”. Este un adaos posterior, destul de clar. Milele din documentul scurt nu-i aparţin. Pe acestea le dăduse Coziei, ca şi pe cele ce vor urma. Documentul lung cuprinde numai donaţiile pe care le primise Mănăstirea Călimăneşti, dar de care până la urmă va fi sărăcită, întrucât averile ei au fost date Mănăstirii Cozia. În interpretarea celor două documente; trebuie să se dea adaosului de mai sus atenţia cuvenită. Dacă ar fi vorba de o singură ctitorie, logic, Preotul Dumitru Bălaşa, renumit istoric, pune întrebarea: „Dar celelalte sate, Brădăţenii, Seaca, Bălţile de pe Dunăre, vama de la Genune, etc… cui le-a dat, căci adaosul este, cum am spus, posterior documentului? Şi ce raţiune are dacă ar fi vorba de o singură mănăstire?”. În Document, Mircea cel Bătrân precizează că: „Am reparat”, iar în documentele anterioare, el mai specifică următoarele: „Am binevoit domnia mea să ridic…”. De data aceasta spune: „Am săvârşit, am sfinţit şi am reparat…”, deci, lucrarea era terminată şi acum spune tot ceea ce a făcut. Între altele, a şi „reparat”. Se crede că Mircea a făcut multe lucruri din nou la Mănăstirea Călimăneşti, poate şi biserica. Dar, reiese din text, că aici a fost o aşezare mai veche şi pe lângă construcţiile personale, parte din fundaţii au fost reparate. Era deci o vatră mai veche decât începutul domniei lui Mircea. După ce s-a constatat că la Călimăneşti au existat două aşezări monahale dovedite istoric, o discuţie asupra motivului pentru care Documentele au fost date în aceeaşi zi nu şi-ar mai avea rostul. Ele aparţin la două mănăstiri diferite şi prin ele se îndeplineşte forma juridică, înainte de începerea lucrului de restaurare la Călimăneşti şi de zidire din temelie la Cozia. Deci, Mircea voievod întăreşte posesiuni în aceeaşi zi: mănăstirii pe care voia să o ridice din temelie „la locul numit Călimăneşti” şi mănăstirii pe care binevoia să o ridice el din temelie „la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia”. Ambele cu hramul Sfânta Treime. Precizăm că, după sfinţirea Mănăstirii Cozia la anul 1393, egumenul de la Ostrov s-a strămutat aci şi, o dată cu el, toate bunurile au trecut la noua ctitorie. La vatra de la Călimăneşti au rămas puţini călugări. În anul 1436 iunie 25, când se constată ultima încercare de oficializare în oraşul Călimăneşti a hramului de Pogorâre a Duhului Sfânt, biserica fostei Mănăstiri Călimăneşti nu era încă părăsită de monahi. Abandonarea definitivă se pare că s-a întâmplat după această dată. Deci, Mănăstirea Călimăneşti durează de la o dată necunoscută, anterioară lui Mircea vodă, până în 1393. După aceasta, a trecut în rândul metoacelor şi a fost părăsită complet în jurul anului 1440 (Va urma).
