Trecerea Schitului de la Ostrov–Călimăneşti la Mănăstirea Cozia s-a făcut progresiv, întrucât peste cele trei mănăstiri: Călimăneşti, Cozia şi Cotmeana, era un singur egumen. De asemenea, averile sale a urmat acelaşi drum, Mircea îşi îndreaptă toată atenţia asupra Coziei, pe care o gândea şi o realiza ca necropolă. În 1389 septembrie 4, el dă satul Orleşti al Mănăstirii Călimăneşti, care a fost al Mănăstirii Cotmeana, boierilor Stanciu, Costea, Albu şi Dragomir, pentru satul Jiblea al Mănăstirii Cozia. În 1392 (1407) ianuarie 8, Mircea, cu ocazia sfinţirii Mănăstirii Călimăneşti, îi dă Săpatul, şi satul Hinăteşti, pe care-l dăduse Coziei, şi altele, pentru ca în 1406 să-l întărească din nou Coziei, unde era stareţ Sofronie. De altfel, trecerea proprietăţilor de la o fundaţie la alta nu constituie o problemă, deoarece mănăstirea era una, şi egumenul era acelaşi, după „aşezământul lăsat de popa Gavriil”, similar cu „rânduiala şi datina lui Nicodim” din 1374 şi 1399.
După sfinţirea Mănăstirii Cozia, toate documentele, în cursul veacului al XV-lea, se dau Mănăstirii Cozia sau Nucet, iar când se aminteşte de Mănăstirea Sfânta Treime, se înţelege tot Cozia, fiind vorba de acelaşi stareţ. Numele de Călimăneşti dispare.
Cele două Documente, numite gemene, ambele au fost scrise în ziua de 20 mai 1388. Pentru lămurirea problemei de care ne ocupăm, este nevoie să ştim care document a fast scris întâi. În ambele documente este amintit satul Călimăneşti şi acesta a fost un motiv pentru susţinerea că ar fi vorba numai de o singură vatră sau din cauza titulaturii deosebite – declararea lui de neautentic, pentru că nu putea fi dat un sat la două mănăstiri în aceeaşi zi.
După o îndelungată analiză, Preotul Dumitru Bălaşa a demonstrat că Documentul scurt a fost scris întâi, aşa cum se găseşte şi transcris în Condică, adică documentul dat Mănăstirii Cozia, de la locul numit Nucet pe Olt. Prin el, actuala Mănăstire Cozia primeşte primele donaţii, câte sunt „pentru nevoia călugărilor care trăiesc în acel locaş, pentru hrană şi pentru îmbrăcăminte: satul de lângă mănăstire numit Călimăneşti, alt sat dincolo de Olt, numit .Jiblea. Încă şi Brădăţanii şi Seaca şi pe Râmnic satul Hinăteşti”. Curtea Hinăteştilor a fost dată Mănăstirii Călimăneşti, iar satul a fost dat Coziei. Satul Călimăneşti apare însă în ambele documente; el fusese proprietatea lui Nan Udobă şi acesta, după voia lui Mircea vodă, l-a închinat Mănăstirii Cozia. Aşa trebuie interpretat textul din documentul lung „l-a închinat înaintea zisei mănăstiri”, de care vorbise în documentul prim, cel scurt, adică mănăstirii de la „locul numit Nucet, pe Olt, adică Cozia”, nu Mănăstirii Călimăneşti, căreia îi da acest hrisov, numit cel lung. Deci, satul Călimăneşti a fost dat, nu Mănăstirii Călimăneşti, ci Coziei. Dovadă că este aşa, există şi faptul că în documentul din 1392 ianuarie 8 (la Panaitescu) sau 1407 ianuarie 8 (în D. I. R.), păstrat în copie slavă, se vorbeşte de Mănăstirea cu hramul Sfânta Treime „la locul numit Călimăneşti pe Olt”, fără să mai adauge „care mai înainte era satul boierului domniei mele…”, pentru că nu mai avea rost. Satul fusese dat Coziei. .Acest text, la un document al Mănăstirii Călimăneşti, şi-a avut raţiune numai când a fost scris primul document pentru Cozia şi al doilea pentru Călimăneşti, în aceeaşi zi de 20 mai. Adaosul din copia a doua ms. 209 la documentul din 1392 (1407) ianuarie 8, este un adaos făcut de copist sub influenţa documentului lung, din 20 mai 1388. Chiar redactorul documentului acestuia din urmă observă anomalia că, satul Călimăneşti unde era o mănăstire, era dat altei mănăstiri, adică Coziei. De aceea, adaugă că acest sat a fost dat mănăstirii mai înainte zise, în actul prim, adică Coziei, „după voia domniei mele”, pentru că normal era ca acest sat să fie al Mănăstirii Călimăneşti.
Existenţa celor două mănăstiri independente a durat foarte puţin, deoarece până la urmă a rămas una singură – ca instituţie – probabil după sfinţirea Coziei şi după moartea lui Nan Udobă, acest mare personaj al secolului al XIV-lea, care a fost îngropat în Biserica Domnească Curtea de Argeş, nu în pronaos, ci în naos, în faţă Icoanei Maicii Domnului, alături de un mare voievod. Numai interpretând aşa documentul lung se explică de ce satul dat de Nan Udobă Coziei apare în amândouă documentele şi de ce în .primul apare satul „Hinăteşti”, iar în al doilea apare „curtea pe locul Hinăteştilor”. Numai aşa se explică de ce în ambele hrisoave spune: „Am dăruit domnia mea câte sunt pentru nevoia călugărilor ce trăiesc în acel locaş, pentru hrană şi îmbrăcăminte”. Călugări erau în amândouă mănăstirile. Numai aşa are raţiune emiterea a două documente în aceeaşi zi, şi adresa atât de clar deosebită. Pentru că nu proprietăţile Cotmenei, date Mănăstirii Călimăneşti, au deschis problema actuală a două fundaţii aici, cât persoanele juridice deosebite, cărora se dau aceste hrisoave: Călimăneşti şi Cozia, atât de clar şi distinct exprimate atunci, şi atât de confuz înţelese acum, precum şi documentul din 1500.
Rămânând valabil numai documentul lung, reiese o singură fundaţie la Călimăneşti–Cozia şi una la Cotmeana. Tocmai autenticitatea celor două documente gemene şi documentul din 1500 duc la existenţa a două fundaţii: Călimăneşti şi Cozia, cu acelaşi hram. Sfânta Treime, dintre care prima a rămas anexa celei de a doua şi până la urma a fost chiar abandonată.
Prin urmare, există două locuri precise, dar nu identice, ci deosebite: 1. Locul Călimăneşti şi 2. Locul Nucet, adică Cozia. Este evident acest lucru. Dacă ar fi vorba de o singură mănăstire, ar fi vorba numai de un singur loc, de o singură vatră. Mircea voievod, care a dispus scrierea acestor două acte, şi chiar pisarul, ar fi înlăturat posibilitatea unei interpretări false de către domnitorii următori, ar fi arătat „locul numit Călimăneşti” este acelaşi cu „locul numit Nucet”, ceea ce nu face în nici unul din documentele date, nici Mircea cel Bătrân, nici feciorii săi. Nimic nu ne face să credem că este vorba de acelaşi beneficiar. Din cuprinsul documentelor de care vorbim, între cele două mănăstiri nu este nici o legătură şi nici-o aluzie sau completare din care să rezulte că ar fi vorba de una şi aceeaşi mănăstire. Dimpotrivă, în documentul lung se dau lămuriri pentru precizare, în sensul că mănăstirea căreia i se întăreşte şi i se oferă o zestre, este ridicată la locul „Călimăneşti, pe Olt, care a fost mai înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă, pe care cu dragoste şi cu multă osârdie l-a închinat după voia domniei mele, înainte zisei /sic!/ mănăstiri”. În Documentul scurt, de asemenea se dau precizări, nu se întrebuinţează un singur nume: „Am binevoit domnia mea să ridic o mănăstire din temelie… la locul numit Nucet, pe Olt, adică Cozia”.
Pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, Sihăstria Ostrov, numită şi Călimăneşti, era considerată „mănăstire”, ca şi Sihăstria Nucet, bucurându-se de o mare autoritate duhovnicească.
Documente. Pentru că o parte din cercetători au datat documentul din 6900 (1392) ianuarie 8, cu 1407, şi acesta ar fi singurul document, după 1393, în care ar apare Mănăstirea Călimăneşti, facem o paranteză şi vom documenta pentru ce acceptăm data de 6900 (1392), păstrată în ms. 209. Dacă nu putem primi data de 6870 (1362), ca evident greşită, nu avem nici un motiv să contestăm data de 6900 (1392), din ms. 209. Anul 6900 are acelaşi indiction: 15 D. I. R., B, veac. XIII–XV, p. 55, la sfârşitul documentului de care vorbim, arată că: „rectificarea datei s-a făcut după indiction şi după documentul prin care se dăruieşte Săpatul până la gura Ialomiţei, în anul 1406”. Argumentarea nu este suficientă, pentru că acesta din urmă (doc. zis din 1406) nu are dată de loc. În completare se adaugă: „Datat după menţiunea stăpânirii Dârstorului şi a Podunaviei până la Mare, care apare prima oară în titlul domnesc din 1406, nov. 23, şi prin comparaţie cu actul din 8 ianuarie 1407 (faţă de care acesta este desigur anterior). Iată că se fixează data unui document nedatat cu sprijinul altui document tot nedatat. Singurul motiv acceptabil ar fi documentul din 1406, noiembrie 23. Dar stăpânirea Dunării şi Dârstorului nu a fost ceva definitiv şi de la o dată. „Mircea a cucerit Dobrogea de la turci începând din 1388, apoi deplin în anul următor… cu începere din anul… 1389, Mircea este stăpânitor al ţării lui Dobrotici…”. Mircea se putea deci întitula din 1389 stăpânitor al .Dârstorului şi Podunaviei până la Mare. Nu este un motiv să infirmăm data de 1392.
Faptul că după 1393, anul sfinţirii Mănăstirii Cozia, până la 1500, cât am urmărit cele două numiri, apare în documente numai Cozia sau Nucet, este un motiv în plus pentru trecerea oficiului mănăstiresc la Cozia şi trecerea Mănăstirii Călimăneştilor în rândul metocurilor.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Mănăstirea Ostrov – Călimăneşti, din motive necunoscute, probabil incendii sau invazii străine, ajunge în stare de paragină.
O informaţie documentară, cuprinsă într-un hrisov emis de Radu cel Mare la 26 aprilie 1500, menţionează că biserica „era părăsită de la bine-cinstitorii sfânt-răposaţii domnii moşii şi strămoşii noştri”.
În anii 1520–1521, Neagoe Basarab rezideşte mănăstirea redându-i amploarea de altădată; de atunci, ea devine schit de călugăriţe, până în anul 1890. Însă, odată cu dezvoltarea celorlalte sihăstrii din secolele XVII–XVIII, Schitul Ostrov îşi pierde rolul duhovnicesc din secolele anterioare. El devine dependent un timp de Mănăstirea Turnu, apoi de Cozia, iar în prezent este de sine stătător.
Ctitorie de domnitor, sfânt Schitul de maici de pe apele Oltului este ctitoria domnitorului preocupat de propăşirea culturii româneşti, ctitor, donator şi restaurator, Neagoe Basarab, canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa din 8-9 iulie a.c., cu ziua de prăznuire la 26 septembrie.
La acest schit, s-au călugărit două doamne distinse din istoria ţării noastre: soţia lui Neagoe Basarab, Miliţa Despina, după moartea voievodului şi a fiului lor Teodosie, devenind maica Platonida, precum şi o fiică a lor, Stana, devenită maica Sofronia, şi tot aici a primit haina călugărească mama lui Mihai Viteazul, după uciderea fiului său pe Câmpia Turzii, primind numele de Teofana.
În anul 1657, Arhidiaconul Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie al Antiohiei, nota: „Apoi, ne-am luat ziua bună de la arhimandritul Mănăstirii Cozia şi de la ceilalţi călugări… şi după ce am ieşit de pe poarta îngustă care duce la mănăstire, am văzut că râul Olt însuşi se desparte în două braţe în mijlocul cărora se află un Ostrov, unde am trecut cu o corabie. În acel Ostrov, este o mănăstire frumoasă de călugăriţe, clădită din piatră, într-un loc mai retras şi închinată Naşterii Maicii Domnului. Este numită obişnuit Ostrov“.
Prin anii 1890, comunitatea de călugăriţe de la Mănăstirea Ostrov a dispărut, acestea revenind la sfântul locaş, după un veac, abia în 1996.
Mănăstirea Ostrov este în prezent un aşezământ monahal de călugăriţe, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, fiind amplasat pe insula lacului de acumulare al hidrocentralei Călimăneşti de pe râul Olt, şi este legată de staţiunea balneo-climaterică Călimăneşti-Căciulata printr-un pod, la o distanţă de 5 km de la halta C. F. R. Călimăneşti–Jiblea (Va urma).
