Unul dintre marii boieri ai Olteniei, care s-a impus în viaţa socială, culturală şi bisericească a Ţării Româneşti, este marele ban Barbu Craiovescu.
Se ştie că boierii Craioveşti au constituit o ramură viguroasă a boierimii române, dăinuind prin descendenţii lor până în secolul al XIX-lea; fiind o familie unită, bogată, inteligentă, cultă şi evlavioasă, şi-a pus forţa spirituală şi economică în slujba ţării, influenţând pozitiv viaţa societăţii româneşti secole de-a rândul.
Boierii Craioveştii au fost una dintre cele mai însemnate familii nobiliare române, din care s-au ridicat domnitori pământeni şi un număr mare de funcţionari în structura politică şi administrativă a ţării.
Strămoşii banului Barbu Craiovescu. Barbu Craiovescu este descendent al unei vechi familii româneşti, înscrise în istoria ţării prin ataşamentul faţă de voievozii Litovoi (1247–1279) şi Basarab I (1310–1352) în eforturile lor pentru întemeierea Ţării Româneşti. Ei s-au evidenţiat în luptele purtate după anul 1279, când s-au intensificat tendinţele formaţiunilor politice româneşti din dreapta Oltului de a înlătura suzeranitatea maghiară.
Strămoşii lui Barbu Craiovescu s-au implicat şi în luptele pentru independenţa Ţării Româneşti, purtate de Mircea cel Bătrân (1386–1418) şi Dan al II-lea (1420–1431), iar urmaşii lor s-au afirmat definitiv în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în prima din a celui următor, datorită activităţilor desfăşurate în viaţa politică, socială şi culturală, apoi secole de-a rândul prin voievozii ridicaţi pe tronul ţării, recunoscuţi ca apărători devotaţi ai pământului străbun, ctitori de locaşuri sfinte, precum şi promotori ai culturii şi protectori ai artelor.
Primul strămoş al lui Barbu Craiovescu, cunoscut documentar, este paharnicul Barbu, menţionat într-un hrisov emis la 25 iunie 1436 de voievodul Alexandru I Aldea (1431–1436). Inteligent şi activ, Barbu slujeşte cu devotament, atât pe domn cât şi puternica familie a boierului Albu, la propunerea căruia, voievodul donează paharnicului o serie de moşii, printre care Strehaia şi Craiova.
Barbu a avut un fiu, numit Neagoe, cunoscut sub numele de „Jupan Neagoe ban Strehăianu”, cum apare în documente. Noul domn, Basarab cel Tânăr (1477–1482), a răsplătit pe Neagoe cu bănia, pentru succesul misiunii sale la Poarta Otomană, unde obţine de la sultanul Mehmed al II-lea el Fatih (1451–1481) recunoaşterea voievodului pe tronul Ţării Româneşti. Reşedinţa banului era în cetatea Severinului, locul vechilor bani, menţionată încă de prin deceniul patru al secolului al XIII-lea. Banul avea curţi şi la Craiova; motiv pentru care i se zicea şi „Neagoe de la Craiova”, iar urmaşii săi vor intra în istorie sub numele de „boieri Craioveşti”. Neagoe a avut patru fii: Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, şi o fiică, numită Muşa.
Cei patru fii ai lui Neagoe au fost ridicaţi de voievodul Vladislav al II-lea (1447–1456) în rândul „vlastelinilor”, adică al boierilor mari fără dregătorie, devenind astfel persoanele cele mai apropiate domnului, cum rezultă din epitaful mormântului voievodal din Mănăstirea Dealu, păstrându-şi această calitate şi în timpul lui Basarab Laiotă (1473–1477).
Se cuvine precizat că, demnitatea de ban, cu înţeles de guvernator, se întâlneşte mai întâi la slavii sudici din Croaţia, Slavonia şi Dalmaţia, în secolul al X-lea, iar din mijlocul secolului al XIII-lea, în Bosnia, fiind menţinută în aceste ţinuturi şi după cucerirea lor de către Regatul maghiar. Acum, banul devine egal în rang contelui palatin, făcând parte dintre marii demnitari ai Curţii regale; el urma în ierarhia administrativă îndată după rege, având puterea politică, administrativă, judiciară şi militară din banatul său. Mare dregător militar, era comandantul suprem al oştirii din ţinutul încredinţat lui spre apărare. Banul românesc ocupa în Sfatul domnesc primul sau al doilea loc, având probabil atribuţii similare celor îndeplinite de banul unguresc. Din cetatea Severinului, reşedinţa banului a trecut apoi, odată cu puterea politică, la Strehaia, vechea proprietate a Craioveştilor, cum arată un document din 17 mai 1589.
În timpul domnului Mircea cel Bătrân (1386–1418), în Sfatul domnesc apare pentru prima dată un ban românesc, care exercita în părţile Severinului şi probabil pe întreg teritoriul Olteniei atribuţiile domniei, în special în ceea ce privea organizarea militară a acestui ţinut, expus adesea incursiunilor străine. După anul 1420, băniile îşi pierd importanţa avută în timpul lui Mircea cel Bătrân, îndeplinind în „dreapta Oltului rolul unor simple împărţiri administrative, aşa cum erau judeţele în restul Ţării Româneşti sau ţinuturile din Moldova”. Banul nu mai figurează în Sfatul domnesc, ci devine un slujbaş de tipul „sudeţului”, prin care domnia îşi transmitea dispoziţiile în partea de vest a Oltului; el acţiona conform acestor dispoziţii şi urmărea aplicarea lor.
Băniile îşi recapătă importanţa în timpul lui Vlad Călugărul, cum se constată dintr-un hrisov al său, unde vedem că banului îi revenea obligaţia de a menţine ordinea pe teritoriul încredinţat administraţiei sale, de a strânge birul şi dările în natură, de a priveghea executarea corvezilor şi prestaţiilor domneşti. Ca dregător domnesc, el va fi avut chiar dreptul de judecată în cauzele minore – cele majore intrând în competenţa domniei – pe teritoriul unde îşi exercita autoritatea. Asemănător „sudeţului”, el putea, ca delegat al domnului, să hotărnicească moşii sau părţi de moşie.
Se ştie că, Basarab Ţepeluş a dus o politică de apropiere a lui Neagoe de la Craiova, cum se vede şi din actul de a-i ridica fiii la rangul boierilor de Sfat, rezultat din ultimul document emis de voievod. Numindu-l ban, Basarab Ţepeluş i-a încredinţat lui Neagoe un teritoriu sau o unitate administrativă, adică o bănie, pe care trebuia să o apere contra atacurilor dinafară, să menţină ordinea, să strângă birul şi dările în natură şi să supravegheze executarea poruncilor domnului. Ca dregător domnesc, avea drept de judecată, putea hotărnici moşii sau părţi de moşii, îi reveneau parte din veniturile ce decurgeau din drepturile pe care le deţinea. Se înţelege că, nu orice boier putea să ajungă ban. Această dregătorie se încredinţa numai celui care avea posibilitatea să asigure în mod real îndeplinirea obligaţiilor care-i reveneau ca ban, implicând forţe de care nu toţi boierii dispuneau. Cazul lui Neagoe de la Craiova, ca de altfel şi cel similar al lui Dimitrie Ghizdavăţ, confirmă aceasta.
Forţa economică şi militară de care dispuneau Craioveştii o evidenţiază faptul că au fost capabili să restabilească pe tronul pierdut un domn favorabil intereselor lor, pe Basarab Ţepeluş. Înfrânt în bătălia de la Râmnic din 8 iulie 1481, lipsit de ajutorul turcilor – implicaţi în luptele dintre cei doi fii ai sultanului mort, voievodul s-a refugiat în munţii Olteniei, căutând ajutorul Craioveştilor. Sprijinit de aceştia, se reîntoarce în toamna aceluiaşi an pe tronul ţării şi izgoneşte pe Vlad Călugărul, astfel că la 16 noiembrie 1481 era iarăşi domn. Ca urmare, în hrisovul emis din Gherghiţa, la 23 martie 1482, apare pe primul loc jupan Pârvu mare vornic, precum şi Barbu pe locul al treilea, fără a i se preciza dregătoria. Apropierea voievodului de Neagoe, precum şi politica dusă de acesta în calitate de ban în regiunea Mehedinţilor, a stârnit nemulţumiri în rândul micii boierimi locale; fapt este că, înfrânt în lupta cu Vlad Călugărul, Basarab Ţepeluş caută din nou scăpare la susţinătorii săi Craioveşti, însă „mehedinţenii” îl ucid la Glogova.
După moartea lui Basarab Ţepeluş, protejatul boierilor Craioveşti, ei nu apar în Sfatul Domnesc decât în al patrulea an al domniei lui Vlad Călugărul (1482–1495), în septembrie 1486. Lipsa lor era, desigur, rezultatul neîncrederii reciproce pe care o aveau, pe de o parte, Craioveştii faţă de un domn impus de Ştefan cel Mare în scopul de a avea un aliat devotat împotriva turcilor, care trebuia, prin urmare, să rupă politica de pactizare cu Poarta, pe de altă parte, Vlad Călugărul nu înţelegea să aibă în sfat boieri care-i fuseseră duşmani declaraţi. Poziţia politică pe care o va adopta ulterior Vlad Călugărul, şi care nu diferea cu nimic de aceea a lui Basarab Ţepeluş, deci şi a Craioveştilor, va determina şi schimbarea de atitudine a acestora care vor deveni elemente devotate ale domniei. De fapt, însuşi voievodul îşi va da seama că nu poate domni în duşmănie cu aceia a căror forţă ajunsese să impună sau să răstoarne domni.
Susţinători ai politicii duse de Vlad Călugărul, boierii Craioveşti vor primi ca recunoştinţă de la domn sate noi. Un document din 25 iunie 1530 atestă că satul Celeiu a fost dăruit de Vlad Vodă Călugărul lui jupan Barbu Craiovescu şi fraţilor săi, iar altul, emis la 9 ianuarie 1531, arată că jumătate din satul Băbeni „l-a dobândit jupan Barbu ban de la Vlad voievod cu dreaptă şi credincioasă slujbă”. Folosindu-se de puterea social-economică, datorată considerabilei sale averi, Neagoe reuşeşte să transmită, într-un moment de slăbire a puterii centrale, marcat de domnia lui Vlad Călugărul, dregătoria de ban fiului său mai mare, Barbu, pe care, după anul 1491, îl aflăm în Sfatul domnesc, ca ban.
După distrugerea cetăţii Strehaia de invazia turcească din anul 1490, boierii Craioveşti caută să-şi construiască un loc de adăpost sigur, cu condiţii strategice mai puternice decât Strehaia sau Craiova. În acest sens, s-au orientat spre părţile nordice ale Olteniei, din zona Bistriţa, ctitorind aici în jurul anului 1491 o mănăstire sub formă de fortăreaţă.
După moartea lui Radu cel Mare, urmează pe tronul Ţării Româneşti Mihnea cel Rău (1508–1509). La începutul domniei, boierii Craioveşti au fost de partea voievodului, ocupând în Sfatul Domnesc primele locuri, cum adevereşte un hrisov emis la 6 iunie 1508 pentru Mănăstirea Govora. De asemenea, în acelaşi an, la 7 şi 10 septembrie, domnitorul emite două hrisoave Mănăstirii Bistriţa, confirmându-i o serie de proprietăţi. Însuşi Gavriil Protul, în Viaţa Sfântului Nifon, precizează că Mihnea le-a făcut Craioveştilor cărţi de jurământ că nu-i va omorî, „nici nu le va face nice o nevoie”. Însă, după consolidarea tronului, Mihnea Vodă s-a orientat spre Regatul maghiar, unde solii săi prezentau în luna iulie 1509 omagiul de supunere, primind în schimb recunoaşterea domniei Ţării Româneşti. Deşi voievodul promisese bune relaţii cu boierii Craioveşti, totuşi „voia în tot chipul să-i nimicească … şi îndeosebi pe precucernicul Neagoe”, cum relatează acelaşi protos athonit. Atitudinea negativă, precum şi închinarea faţă de Regatul maghiar şi îndepărtarea de turci le-au folosit boierii olteni ca motive justificative pentru a iniţia înlăturarea lui de pe tron.
În timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512–1521), boierii Craioveşti au devenit adevăraţii stăpânitori ai statului; Barbu deţine funcţia de mare ban până la 10 ianuarie 1520, urmându-i în scaunul băniei nepotul său Preda Craiovescu, fiul lui Pârvu vornicul, deci fratele lui Neagoe voievod.
Potrivit dreptului medieval, autoritatea judecătorească izvora direct din dreptul de proprietate asupra pământului şi a locuitorilor de pe el. Din această cauză, dreptul judecătoresc al banului deriva din puterea lui seniorială. Beneficiar al privilegiilor de imunitate, ca mare feudal, exercita pe teritoriul său atribuţiile domniei aplicate întregului stat. El judeca pe locuitorii domeniilor sale în pricinile minore, iar uneori şi în cele majore; avea dreptul să confişte averea celor vinovaţi de „hiclenie” (trădare) şi să o dăruiască credincioşilor săi; judeca litigiile de hotar şi orice încălcare a stăpânirii funciare feudale, precum şi pricinile dintre feudali referitoare la stăpânirea funciară. În actele de judecată, banul emitea sentinţa în numele său, dovadă a marii sale autorităţi, pe care domnul căuta s-o limiteze, şi chiar reuşea atunci când era mai puternic.
Militar, banul era comandantul întregii oştiri din Oltenia, în care intrau boierimea locală cu slujitorii ei înarmaţi, cetele militare, în fruntea cărora boierii se prezentau la chemarea marelui ban şi slujitorii militari ai banului; în lipsa domnului, el prelua comanda întregii oştiri a ţării. El avea şi oastea sa proprie, diferită de cea mare a Olteniei, fiind formată din oamenii săi apropiaţi, curtenii, numiţi slugi, întreţinută din întinsele sale posesiuni, cu ajutorul căreia respingea incursiunile duşmane în Oltenia; împiedica şi, în cazul izbucnirii, punea capăt luptelor feudale, constrângea pe vasalii rebeli să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de suzeran, şi reprima ridicările acestora împotriva suzeranului (Va urma).
