Nu se cunoaşte anul naşterii lui Barbu Craiovescu, dar se crede că s-a născut în jurul anului 1450. Se ştie că a fost căsătorit cu Neagoslava, de origine sârbă, însă, din nefericire, n-au avut copii. După anul 1491, îl aflăm în Sfatul Domnesc, ca ban, intitulându-se: „Barbu ban”, sau „Barbu Cralevski”. Noile realităţi economice şi politice au determinat pe plan instituţional crearea marii bănii. După moartea banului Neagoe, domnitorul Radu cel Mare (1495–1508) a creat Marea bănie, în fruntea căreia îl numeşte pe Barbu, potrivit documentului din 21 ianuarie 1500, care îl menţionează ca „mare ban”. Barbu a fost membru al Divanului domnesc din 1482 şi Mare Ban între 1498–1519, care stabileşte sediul Băniei la Craiova, fiind primul din familia Craioveştilor care a deţinut demnitatea de „Ban al Craiovei”.
Aproape zece ani, Barbu Craiovescu activează în rang egal cu ceilalţi bani; apoi, pentru a primi sprijinul boierilor Craioveşti, voievodul Radu cel Mare înfiinţează Marea Bănie a Craiovei. Prin înfiinţarea acestei dregătorii, voievodul sub-ordonează pe ceilalţi bani de judeţ sau bănişorii (de Mehedinţi, Tismana etc.) celui de la Craiova, devenind subordonaţi atât marelui ban, având obligaţia să-i execute poruncile, cât şi ale domnului. Marele ban, în calitate de senior feudal şi delegat al conducătorului statului, avea atribuţii fiscale, judecătoreşti şi militare; întreţinea o curte luxoasă, cu personal numeros, care rivaliza cu cea a voievodului, iar uneori chiar o depăşea.
Atribuţiile fiscaleconstau în supravegherea schimbărilor survenite în fondul funciar şi confirma, asemenea domnului, cumpărările, vânzările şi donaţiile din acest domeniu; tot el se îngrijea de perceperea dărilor pe teritoriul oltean şi veghea la păstrarea ordinii şi asigurarea integrităţii patrimoniilor feudale. În acest scop, dispunea de un aparat administrativ, care trebuia să asculte şi să execute nu numai poruncile marelui ban, dar şi pe ale domniei.
Potrivit dreptului medieval, autoritatea judecătorească izvora direct din dreptul de proprietate asupra pământului şi a locuitorilor de pe el. Din această cauză, dreptul judecătoresc al banului deriva din puterea lui seniorială. Beneficiar al privilegiilor de imunitate, ca mare feudal, exercita pe teritoriul său atribuţiile domniei aplicate întregului stat. Barbu Craiovescu deţine funcţia de mare ban al Olteniei până la 10 ianuarie 1520, apoi s-a retras la Mănăstirea Bistriţa. Preotul Gheorghe Şurlin din Orleşti scrie: „Se zice că banul Barbu, după zidirea Bistriţei, ar fi intrat în monahism primind numele de «Pahomie», după cum se vede chiar din Pomelnicul ctitorilor fondatori. Un oarecare schimonah, Chiriac Râmniceanu, care a scris o Cronică în anul 1826, după spusele călugărilor mai bătrâni din Bistriţa, afirmă că banul Barbu a primit numele de «Calistrat», iar numele de «Pahomie» este al unui eclesiarh al Bistriţei, păzitorul Sfintelor Moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul, care avea şi cheia sicriului, «Panteleimon ieromonah», care mai în urmă s-a fă-cut schivnic primind numele de «Pahomie ieroschimonahul»”.
Unii susţin – evident fără nici un temei – că marele ban Barbu Craiovescu „a fost şi primul stareţ sub numele de Pahomie monah” al Mănăstirii Bistriţa. Ajungând la adânci bătrâneţe, marele ban Barbu se retrage la ctitoria sa de la Bistriţa, unde exista renumita Bolniţă sau spital mănăstiresc, „după cât se ştie până acum, prima bolniţă românească despre care avem o confirmare precisă”. Desigur, el vine aici pentru îngrijirea bătrâneţilor, dar totodată se şi călugăreşte, primind numele de „monahul Pahomie”, eveniment consemnat în Pisania brâncovenească din anul 1683, care precizează, printre altele, că: „Aici şi dumnezeiescul cin al călugăriei mai pe urmă a luat”, iar un pictor anonim imortalizează momentul într-un tablou din vechea trapeză, a cărui copie se păstrează în Muzeul mănăstirii.
Înaintat în vârstă, monahul Pahomie s-a stins din vi-aţă, probabil în luna martie 1520, fiind înhumat în pronaosul bisericii ctitoriei sale, cum afirmă şi istoricul Ion Donat, că „a fost înmormântat în mănăstirea lui de la Bistriţa”; piatra mormântului avea următorul epitaf: „A răposat robul lui Dumnezeu, jupan Barbu, marele ban al Craiovei, care şi-a schimbat numele în Pahomie; veşnica lui pomenire, la anul 7013, luna martie”. Desigur, Nicolae Iorga a citit greşit anul, iar odată cu demolarea vechii biserici, a dispărut şi mormântul. În partea dreaptă a pronaosului bisericii actuale, se află încastrată în paviment o piatră albă dreptunghiulară; după tradiţie, a fost pregătită pentru înlocuirea celei originale, dar, din motive necunoscute, a rămas fără inscripţie. Probabil, acolo se găsesc osemintele marelui ban, devenit monahul Pahomie. Cu privire la data morţii monahului Pahomie, s-au emis mai multe ipoteze. Astfel, Marin Matei Popescu scrie: „Barbu mort în 1521”; Carmen Laura Dumitrescu, la „anul 1522”, iar Nicolae Iorga: „9 martie 1524–1525”. De asemenea, s-a emis opinia că Barbu Craiovescu ar fi fost îngropat la Mănăstirea Sadova; acolo este Barbu al III-lea Craiovescu, iar la Bistriţa a mai fost îngropat Barbu al II-lea Craiovescu, ambii mari bani ai Craiovei. De asemenea, călătorul rus Vasile Barski, în urma vizitei efectuate în anul 1720 la Mănăstirea Pantocrator din Muntele Athos, afirmă că Barbu Craiovescu a zidit acolo o „ospătărie exterioară” în care ar fi şi îngropat.
Chipul banului Barbu se cunoaşte după portretele zugrăvite în bisericile zidite cu aportul său material, ca Bistriţa, Sadova, Strehaia şi altele, dar cea mai reprezentativă înfăţişare i se păstrează în tabloul votiv din Bolniţa Bistriţei, fiind pictat după natură, suferind unele modificări în urma intrării în viaţa monahală.
Fraţii marelui ban Barbu Craiovescu. Marele ban Barbu Craiovescu a avut trei fraţi: Pârvu, Danciu şi Radu, precum şi o soră, numită Muşa.
Pârvu. Primul dintre ei a fost Pârvu, mare vornic. Des-pre Pârvu Craiovescu avem prima informaţie documentară dintr-un hrisov emis la 23 martie 1482 de voievodul Basarab cel Tânăr (1477–1482). Datorită sprijinului acordat domnului – împreună cu fraţii săi – pentru reocuparea tronului, Pârvu a fost numit mare vornic, ocupând locul al doilea în Sfatul domnesc, fiind primul după mitropolitul Ţării Româneşti. Căsătorit cu Neaga, fiică a boierilor din Hotărani şi soră cu mama viitorului domn Radu Bădica (1523–1524), el are doi băieţi şi două fete; cel mare, Neagoe, ajunge domn, iar al doilea, Preda, mare ban şi „regent”; fiicele, Vlădaia se căsătoreşte cu marele logofăt Vâlsan, iar Marga, cu marele postelnic Marcea. Vlădaia va avea ca urmaşi pe voievozii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.
În anul 1491, Pârvu rămâne văduv, soţia sa fiind înmormântată la Mănăstirea Glavacioc, de unde, fiul ei, Neagoe, îi va strămuta osemintele la Mănăstirea Curtea de Argeş. Recăsătorit cu Elena, fiica lui Dimitrie Iaksici din neamul voievozilor sârbi, motiv care îl determină pe socrul său să ucidă pe Mihnea cel Rău, duşmanul Craioveştilor, fapt comis la 12 martie 1510, în Sibiu. Pârvu îşi păstrează funcţia de mare vornic până la moartea survenită în 5 iunie 1512, fiind înhumat la Mănăstirea Snagov. Piatra funerară, sculptată artistic, poartă inscripţia: „A răposat robul lui Dumnezeu Pârvu, mare vornic a toată Ţara Ungrovlahiei şi despre Dunăre, în 7020, 5 iunie, sâmbăta la orele patru ale zilei. Veşnica lui pomenire”. Marele vornic Pârvu Craiovescu avea rolul de a supraveghea întreaga curte domnească, şi conducea treburile interne ale ţării. Pe lângă contribuţia sa la ctitorirea Mănăstirii Bistriţa, vornicul Pârvu face o serie de donaţii, cum sunt morile de pe Râul Doamnei, despre care se spune că au fost construite de Pârvu în timpul lui Vlad Călugărul (1482–1495), „tot cu sapele şi cu casmalele”, Balta Mamina, partea sa de moştenire din Plăvicenii pe Soaş şi alte numeroase moşii, printre care se numără şi Tupşa, actuala localitate Cărbuneşti Sat din Gorj, cumpărată de la Ivu din Ciocade. Pârvu deţine funcţia de vornic până la moartea sa, survenită la 5 iunie 1512. Îngropat la Mănăstirea Snagov, pe piatra funerară, sculptată artistic, se citeşte: „A răposat robul lui Dumnezeu Pârvu, mare vornic a toată Ţara Ungrovlahiei şi despre Dunăre, în 7020, 5 iunie, sâmbătă la orele patru ale zilei. Veşnica lui pomenire”. Portretul marelui vornic Pârvu Craiovescu se păs-trează în biserica Mănăstirii Strehaia.
Preda, mare ban, după moartea unchiului său, Barbu Craiovescu, şi „regent”, la moartea fratelui său, întrucât moştenitorul tronului, Teodosie, era minor. Om de mare cultură, format în Şcoala de la Bistriţa, împreună cu fratele său Neagoe şi cu alte odrasle boiereşti, avea caligrafi anume angajaţi pentru a-i scrie cărţi; unele s-au păstrat până în vremea noastră şi cunoscute ca „Biblioteca banului Preda”.
Danciu. Al doilea frate al marelui ban Barbu Craiovescu a fost Danciu, fiind ctitor al Mănăstirii Bistriţa alături de fraţii săi. Menţionat documentar prima dată la 13 iulie 1482, într-un hrisov emis de voievodul Vlad Călugărul (1482–1495); era căsătorit cu Hrusana, fiica pârcălabului Gherghina, fratele doamnei Rada, soţia lui Vlad Călugărul, deci o rudenie apropiată a domnului. Din căsătorie, Danciu a avut doi fii; cel mare ajunge mare ban al Craiovei, cunoscut sub numele de Barbu al II-lea, iar cel mic, Drăghici, pretendent la tron, în timpul lui Vlad Înecatul. Ambii au murit fără urmaşi, iar un document arată că Vlad Înecatul le-a confiscat părţile de moşie din Bărbăteşti şi Brăneşti pentru a plăti datoriile pe care le aveau faţă de emirii din Vidin şi Rahova, totalizând 90.000 aspri, pentru că „aceşti aspri erau ai împăratului”. Aproape trei decenii, Danciu ocupă importante funcţii administrative, ca stolnic (1482–1488), comis (1489– 1503), spătar (1505–1507), vornic şi mare comis (1510). În calitate de stolnic, purta grijă de pregătirea bucatelor pentru masa domnească şi răspundea de bucătăria Curţii, având direct subordonaţi pe grădinari şi pescari; gusta din bucate şi, potrivit protocolului, sta în picioare la masă, lângă domn, până ce acesta gusta al treilea pahar de vin. Ajuns comis, purta grijă de caii şi grajdurile domneşti şi supraveghea aprovizionarea hergheliilor cu nutreţ, iar ca spătar, devine înalt demnitar al Curţii, purtând la festivităţi sabia şi buzduganul voievodului, iar în lipsa lui, prelua comanda supremă a armatei. El înzestrează Mănăstirea Bistriţa cu moşia Bogdăneştii de Cotmeana din Argeş, fostă veche proprietate a lui Vultur; acesta a dat-o comisului Danciu pentru „un cal bun pe care l-a prăpădit şi l-a omorât, iar calul a fost al lui Vlad Vodă Călugărul; astfel a fost să-şi piardă capul”, dar şi l-a răscumpărat cu moşia. Comisul Danciu s-a stins din viaţă în anul 1510, iar chipul i se păstrează zugrăvit în biserica Mănăstirii Strehaia.
Se ştie că, Danciu Craiovescu a avut doi fii. Primul ajunge mare ban al Craiovei, urmând în funcţie verişorului său Pârvu II Craiovescu (+1529), fiind cunoscut sub numele de Barbu II; în fruntea băniei a fost numit de Moise Vodă (1529–1530) cu a căruia soră se căsătorise. Atât voievodul, cât şi marele ban au luptat împotriva lui Vlad Înecatul, domn impus de turci, dar au căzut răpuşi la 29 august 1530 lângă Viişoara pe Olt, de unde au fost aduşi şi înhumaţi la Mănăstirea Bistriţa. Al doilea fiu, Drăghici, a încercat să ocupe tronul în timpul voievodului Vlad Înecatul (1530–1532), dar şi-a pierdut viaţa. Amândoi fraţii au murit fără urmaşi, iar Vlad Înecatul le-a confiscat părţile lor de moşie din Bărbăteşti şi Brăneşti ca să plătească datoriile pe care le aveau faţă de emirii din Vidin şi Rahova, în total 90.000 aspri, pentru că „aceşti bani erau ai împăratului”, cum scrie în hrisovul domnesc. Comisul Danciu s-a stins din viaţă în anul 1510, iar chipul său se păstrează zugrăvit în biserica Mănăstirii Strehaia (Va urma) .
