Marian Pătrașcu mă onorează cu o nouă carte, izvorâtă din vasta sa experiență de viață, carte care dovedește că autorul este un veritabil practician al cuvântului scris, o forță literară în peisajul atât de diversificat al culturii vâlcene. „In numele tatălui” este o lucrare de proză scurtă, scrisă cu tăișul glasului literar atât de vehement al autorului, un fin observator și analist al societății românești predecembriste, un scriitor care taie în carne vie atunci când vine vorba despre „binefacerile” acelei perioade de tristă amintire.
Cele 12 povestiri, din economia cărții, surprind cu exactitate multe dintre racilele acelei societăți (recunosc că nu sunt predominan„te), care au înrâurit substanțial viața și devenirea socială a multor oameni, transformați de către Marian Pătrașcu în personaje autentice, al căror destin te emoționează, uneori, până la lacrimi. După ce parcurgi această carte, nu ai cum să nu-i dai dreptate autorului, când afirmă, nonșalant, într-o lucrare anterioară: „Când aud câte unul că-mi spune că era mai bine înainte de ‘89, imi vine să-i crăp capul”!
Cum să nu ai un astfel de sentiment de revoltă când citești despre parcursul dramatic al vieții lui Marinică Glogoveanu, fiul unui preot din mediul rural, care, în ciuda faptului că fusese înzestrat de Dumnezeu cu trăsături și calități sufletești deosebite, nu poate să-și urmeze calea de a deveni profesor de muzică și scriitor, pentru că tatăl lui fusese declarat „chiabur”, în condițiile în care toată averea acestuia fusese obținută prin muncă cinstită, fără a afecta în vreun fel sau să „exploateze” membrii comunității din care făcea parte. Totodată, nu poate să nu-ți rămână întipărită în minte pățania unui agent agricol și secretar de partid din povestirea „Dumnezeu nu doarme”, un personaj abject (poreclit „Hașceme”), care-și primește pedeapsa binemeritată din partea Divinității (prin tăierea picioarelor la aria de treierat grâu), deoarece obligă sătenii să iasă la treierat de grâu în ziua de mare sărbătoare „Schimbarea la față” (6 august). De altfel, este de notorietate faptul că pentru conducătorii de atunci ai destinelor românilor nu exista nicio sărbătoare religioasă, inclusiv cele mai importante, Paștele și Crăciunul, în care oamenii să nu fie obligați să vină la lucru, „pentru îndeplinirea cincinalului în patru ani jumate”! În același context, este uluitoare povestirea „Troița”, prin aplicarea sancțiunii divine unui sergent care distruge o cruce dintr-o troiță, pe motiv că un soldat din subordine se închinase în fața ei, troița fiind ridicată de săteni spre cinstirea eroilor care și-au dat viața pentru apărarea gliei străbune, sau fapta medicului veterinar care toarnă gaz peste trupul unei vaci căzute în prăpastie, pentru a nu fi consumată de familia în proprietatea căreia se aflase.
Povestirea „Uciderea lui Stelu” este de-a dreptul cutremurătoare, prin întreg conținutul ei, persoanele cu o sensibilitate în exces ar fi bine să nici n-o citească, pentru a nu suferi cine știe ce traumă psihică. Decizia comuniștilor de a ucide toți caii, pe motiv că lucrările agricole vor fi executate cu tractoare, decizie luată la ordinul ocupantului sovietic, este dusă la extrem într-o comună, unde președintele nou-înființatei Gospodării Agricole Colective, analfabet și zelos din fire, ucide, cu sânge rece, un mânz, de o rară frumusețe, chiar în fața unui copil de nouă ani (fiul proprietarului), în ciuda rugăminților, în genunchi, ale acestuia, copil care a rămas marcat pe viață din punct de vedere psihic din cauza faptei abominabile la care a fost martor.
Dintre cele 12 povestiri, cel mai mult m-a impresionat „Hoțul de cărți”, al cărei conținut îmi face plăcere să-l redau pe scurt pentru viitorii cititori ai acestei cărți. Procurorul Alexandru Molcuț își începe ziua de lucru primind vizita a doi subofițeri de miliție, cu o cultură generală precară și o pregătire profesională așișderea, care însoțeau un adolescent speriat și profund marcat de situația în care se afla. La întrebarea procurorului despre motivul prezenței lor în fața lui, aceștia au răspuns că l-au adus pe acel tânăr pentru a fi arestat, întrucât a fost prins furând o carte din librărie și îi prezintă declarația celui vinovat.
Procurorul, desi ar fi putut să încuviințeze pe loc arestarea elevului, fapta infracțională fiind evidentă, după ce îi citește declarația, îl poftește să ia loc și îi cere să relateze, în amănunt, ce s-a întâmplat. Adolescentul acela, Costea Dumitru, elev în clasa a XI-a la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Râmnicu-Vâlcea, îi relatează procurorului că îi place foarte mult să citească, visul lui fiind acela de a ajunge scriitor, dar neavând bani să-și cumpere cărți, întrucât părinții lui sunt oameni săraci, a fost nevoit să recurgă la acel mijloc ilegal de a-și procura o carte. Întrebat de către procuror ce carte a furat, i-a răspuns că „Patul lui Procust” de Camil Petrescu, și de aici a început o întreagă discuție, pe teme literare, băiatul fiind profund impresionat că și procurorul citea cărți de literatură, dar și procurorul, la rândul lui, rămânând uimit de cunoștințele elevului și de caracterul lui frumos, de maximă pozitivitate.
În sfârșit, procurorul se interesează la directorul liceului despre elevul din fața sa și află că are rezultate excelente la învățătură și un comportament ireproșabil în toate împrejurările, fapt ce-l determină să nu dea curs cererii milițienilor de a fi arestat, dimpotrivă, îl cheamă pe pedagogul de la internatul liceului și îi solicită să se poarte cuviincios cu acel elev și să aibă mai multă grijă cu privire la modul cum elevii își petrec timpul liber. Procurorul s-a interesat, periodic, de conduita și rezultatele la învățătură ale elevului și a rămas mai mult decât impresionat când a aflat că a luat bacalaureatul cu media zece și a devenit student la Facultatea de drept din Cluj-Napoca. La întrebarea procurorului cum a ajuns student la drept, când el știa că dorește să dea admiterea la filologie, tânărul a povestit că tatăl lui, din lipsă de bani, nu voia să-l lase să urmeze nicio facultate, numai că elevul i-a stârnit orgoliul, întrebându-l: „Tată, dar n-ai vrea ca fiul tău să devină judecător, procuror sau avocat, așa cum nimeni din neamul nostru n-a ajuns?”; și așa a reușit să dea examen la drept și să fie admis al treilea, în condițiile în care fuseseră peste 30 de candidați pe un loc.
Despre această carte, în care autorul își etalează virulența-i arhicunoscută față de o societate cu evidente trăsături totalitare, se mai pot spune multe, dar las cititorului plăcerea s-o parcurgă, cu aceeași satisfacție cu care am făcut-o eu, și să descopere un talent literar indiscutabil, prezent, de altfel, și în cărțile anterioare, pe care le-am savurat, pur și simplu, îndeosebi pe cea intitulată „Oameni și câini”, pe care am și prefațat-o.
Sper ca în continuare Marian Pătrașcu să-și fructifice amintirile și experiența de viață, dar și sugestiile unor prieteni sau cunoscuți și să ne încânte, pe mai departe, cu creații literare menite să îmbogățească tezaurul literar al spațiului nostru vâlcean, binecuvântat de Dumnezeu.
