Poate doar, mai altfel, despre „Orașul de carton”, acea carte pusă pe hârtie, dar și în spațiul virtual, să zboare precum gândul pe aripile cifrelor (doar 0 și 1!) în oglinzile magice care ne iau vederea și ne duc de minte. Interesantă, provocatoare și evocatoare, cartea lui Petre Simion Cichirdan, apărută la Editura INTOL PRESS, în Râmnicu Vâlcea, în 2020. În Râmnic, zice-se oraș de piatră atunci, se va fi născut și autorul cu exact șaizeci și nouă de ani în urmă, exact în ziua în care termina de scris cartea, să o pot eu citi după exact un an de la scrierea ei, tocmai în 21, din 02 (să fie februarie al atâtor făurari vestiți!), din anul 21 al mileniului doi plus unu, altfel spus al veacului douăzeci plus unu! Și ca să fie istoria completă în ziua de 21 îl sunasem pe autor să-i spun „La mulți ani!” și să-i dau impresii despre cartea abia citită! Nu a fost posibil pe la miezul zilei, adică pe la 12, pentru că fiind prin Bănie, să-l cinstească pe …făurarul Brâncuși, poate la vreun duet cu Suchici la violoncele, nu era locul și momentul vreunui bruiaj venit din Loviștea, cu Picuiul meu încă de piatră. Dar pe la ora 21, reîntors în Râmnicul-acum învelit în carton!, Petre Cichirdan mă va fi sunat, observând apelul miezului de ziuă. I-am dat un prim ecou despre ceea ce citisem, fără întrerupere, în cele peste 500 de pagini. Mă constatasem, deși travestit și cu masca pe figură, erou al multor epistole și evenimente reamintite într-un dialog epistolar. Cum altfel, într-un an cu regulile dure impuse de pandemia, parcă anticipată de romanul epistolar? Atenție!, scris înainte de declararea stărilor de urgență și alertă și de impunerea prin lege a restricțiilor! Mă constatasem, nu doar leat autorului, ci și aparținând prin profesie ingineriei, mai apoi unui mediu cu atâtea urgențe care impuneau și implicarea noastră civică alături de mulți alții! Cum a văzut el mediul acesta, în plină transformare, ca pe un proces care își are o cauzalitate, actori și efectele inerente, devenea imediat o curiozitate ce te mâna să afli repede dacă există vreun acord rezonant cu autorul. Faptul că am reușit să recunosc în spatele tuturor măștilor persoanele reale și atâtea evenimente la care, fie am fost parte, fie le cercetasem pentru propria-mi poziționare în spațiul public, mi-a ușurat rapida interpretare a … partiturii. Cum a fost posibil ca orașul de piatră (ca temelie, înstăpânită formal și informal, a Râmnicului!) să devină, într-o ciudată metamorfozare, orașul de carton? Procesul este urmărit prin retrăirea personală a copilului născut aici din niște evacuați. Acea elită, de aur cenușiu, salvată de la cotropire, adusă în grădina Olteniei de sub Munte să nu se pustiască sufletul românesc, ba chiar să fie altoi de înnobilare cu duhuri înalte – cum dulcea Bucovină rodise din plin! Trup și suflet în grădina Râmnicului a crescut copilul, tânărul și apoi, după treptele necesare cunoașterii și exersării lângă meșterii cei mari, întors în orașul, niciodată părăsit sufletește (cum niciodată copilul din noi nu va părăsi grădina începutului!) chiar el MEȘTER, atâtor lucruri minunate, stă și se întreabă, dă răspunsuri asupra căderii în Carton/cartoane, nu doar a orașului, ci și a oamenilor mascați cu diplome, ori cu afișe de hârtie pentru rumegătoare, să dea direcții de mișcare unei lumi care consumă, se face că lucrează…
Exersase, mai altădată, dialogul cu sinele, încercând să se surprindă în Oglindă! Te poți oare poziționa prin reflexie și să-ți fi arbitrul cel liber, eliberat de sinele care te domină, te strunește și-ți poruncește atitudinea? Îți poți înfrânge taina proprie, uneori impusă din respect pentru aproapele părtaș la intimitatea rezervată? Îți poți da cu părerea asupra lucrurilor doar bănuite, incomplet deslușite? Altă dată s-a dedat dialogului, doar cu duhurile celor plecați, ori cu duhul lucrului lor, vibrând în iconicul artei trăirea subtilă, inefabilă care nu mai are nevoie, pentru înțelegere, decât de sincronul numitorului comun, din limbajul deprins la chemarea secretă a muzelor. În cartea, citită proaspăt, există un dialog înfășurător ca un fir roșu cu duhul lui Poe, recapitulând cronologic, filele unor trăiri aievea, cu poetul ajuns slujbaș pe la Curtea Constituțională, în calitate de jurist într-un sistem care învelește cu noi cartoane dreptatea, prea grele fiind tablele legii scrise pe piatră. Da, Poe putea însoți ivirea și creșterea în orașul de piatră, putea depune mărturie asupra celor întâmplate, putea să fie martor și altor întâmplări, cu alți eroi prezenți în scenă. Acestui confident, uneori în dispută pentru clarificări subtile, i s-a pus în palmă (sigur!, să ajungă la cititori!) cu maximă onestitate și lui îi deconspiră, și pentru al treilea punct de vedere, dialogurile epistolare cu ceilalți. (vezi conotarea diferită și în afara descifrării fenomenului: evacuare vs. refugiere! ; care a generat atâtea interpretări greșite și deturnări ale înțelesului, unui act de maximă responsabilitate și utilitate pentru neamul românesc!).
Cartea ca o istorie hieroglifică, vorbește despre o lume în care oamenii își poartă la vedere măștile, dar evenimentele la care sunt părtași îi arată dincolo de dedublare. Este doar în aparență o ficțiune. Este un strigăt de durere, exprimând durerea celui ce a înțeles mai altfel spusa despre cei săraci cu duhul, care ar trăi…binele, în nesimțirea lor, în anestezie, ori în porunca supunerii oarbe inoculată și cu sprijinul unei instituții, complice unor dumnezei… pământeni! Cel muncit, trudit și rămas în pielea lui Iov, a lui Prometeu, a atâtor modele ale demnității, care învață să-și onoreze libertatea dată de creator, care făptuiesc să fie ei înșiși, cunosc durerile facerilor și suferă multiplicata durere. Uneori suferi alături de cei pe care i-ai cunoscut și te-ai încărcat cu durerea lor. Ce studii de caz, adevărate probleme recuperate și explicate pentru niște istorii incomode! Le poți repune în discuție dacă nu ai ceva în plus de adăugat? Poți trece peste interdicția de-a lămuri, fapte, evenimente pe care le-ai cercetat și descifrat când acestea sunt considerate în mod oficial necanonice? Omul liber o poate face, asumându-și libertatea creației, dar și modalitatea inovației care te poate feri de cel ce acționează, la ordin, fără a gândi cu mintea lui…, prea dresată să se conducă liber! Aici vom găsi argumentele pentru cele 13 trădări, față de o personalitate istorică a românilor, pusă la index de vremea potrivnică a bietei noastre țări… sensibilizată de alte interese. Cum este posibil ca mareșalul Finlandei, Gustav Mannerheim să fie erou?, iar mareșalul României, Ion Antonescu, doar criminal de război, cu sentință pronunțată și imediat pusă în operă pentru damnarea memoriei unui român exponențial, erou marcant al istoriei țării! (să remarcăm, în contextul cărții analizate, doar decizia evacuării elitei românești din calea crivățului roșu, înstăpânit prin dreptul forței, prin Basarabia și Bucovina de nord și ar fi suficient pentru veșnica lui pomenire!) Adăugăm aici, acest exemplu al finlandezilor, celor date în carte, de prin lumea nouă, care s-a ridicat prin… exterminarea semenilor, de altă culoare, ori condiție socială și care „eroi” sunt cinstiți, pentru ceea ce au făcut într-o istorie, cu inerentele lumini și umbre. Cartea readuce în atenție multe probleme enunțate, dar cu rezolvările amânate: chestiunea trădării (?!) lui Mihai Pacepa; revoluția română, din 1989 (?!). Interesante sunt explicațiile date efectelor marilor evenimente istorice, după descifrarea contextului general al geopoliticii, dar și a multor mecanisme economice, sociale, culturale.
Ce anume a transformat o țară în care se muncea pe ruptele? – unde clasei muncitoare îi aparțineau toate structurile societății, pentru că toate conjugau verbul a muncii? Desigur o schimbare radicală, cum definește DEX-ul revoluțiile! S-a întâmplat (dar sunt oare întâmplătoare fenomenele care mișcă societatea omenească și schimbă polii de putere omenească… în mod permanent?, după cum arată istoria?) să se schimbe macazul geopolitic în 89 și să deraieze și garnitura trenului românesc, pentru că acarul noului sens a deschis porțile consumului din cămări și a oprit… lucru, ba le-a luat și obiectele muncii pentru… mormanul de fier vechi. O țară, draga de ea, cu un Stat care s-a arătat degeaba pentru binele ei, dar care a făcut totul, pentru pretinșii pseudo-revoluționari să prăduiască stupul cu miere, a cunoscut pe pielea celor mulți schimbarea. Trântorii, mai mereu intruși în stup, au populat stupina cât casa poporului și stupii tuturor palatelor cu mierea. Jos… cu munca prea de jos, că prea ne înjosește! Poruncă! „Toți, să ne facem că lucrăm!” Să terminăm odată cu munca ineficientă…! Se poate croi o creștere economică și pe… consum! Hai să consumăm cât mai mult, chiar mai mult decât producem, să meargă comerțul și să înceapă roirea albinelor pe unde se mai poate face miere!
Oamenii munciți, care aprovizionaseră cămara și umpluseră stupul cu miere, s-au pensionat înainte de vreme, ori au plecat după alte locuri de muncă peste fruntarii, ori s-au dedat subteranelor supraviețuirii. Stupul cel mare, încăput pe mâna trântorilor pseudo-revoluționari, unii doar politicieni de mucava, a fost pus de vânzare. Resursele primare, acareturile construite în generații, infrastructuri vitale administrării țării au fost date altor naționale, de peste fruntarii, ori unor corporații multinaționale ce știau bine jocul… în două părți. Porțile deschise unei izbeliști, cum doar războaiele pot face, au dus la hemoragia de aur cenușiu, de toate vârstele, pentru PIB-urile celor ce știau mai bine jocul noului sens al lumii. Consumul, fără producția proprie în spate, ne-a întors în timp către perioada culegătorilor din cele oferite de-a gata de natură. Tăiem pădurea fără discernământ, țițeiul și gazele naturale…, fără desfințata industrie, nu mai aduc valoarea adăugată; rezervele aurifere… în litigii internaționale, iar cărbunele autohton generator de noxe…; agricultura prea dependentă de Dumnezeul ploilor, de când ne-am bătut joc de sistemele de irigații… Ce să mai vorbim de eclipsa școlii românești de când și aici ne facem că învățăm! Ce să fie cu învățământul superior pe bază de diplome trucate, cu doctorate furate? De abolirea învățământului profesional, formator de meșteri și meseriașii celor indispensabile vieții, cum să nu te crucești, cu mintea ta de câte toate, și să nu strigi totuși să se audă, că prea s-a făcut noapte și cocoșii n-au cântat încă trezirea?
Cartea, cu atâtea epistole, inspirată din cele trăite, din cele aflate când lucrurile au scăpat de sub cenzură și au devenit publice, a avut șansa să fie scrisă de omul potrivit. Perioada prin care trece omenirea, a trăirii planetare – numita globalizare!-, cere un cetățean pregătit acestei provocări. Unul conștient de noul mers. Putea fi un om de nișă, specializat doar spre amănuntul care caută spre zero absolut? Putea să fie omul care să stea la suprafața marelui întreg care este unu, precum sunt decidenții fără școlire, asupra proceselor întregului, spre buna gestiune a funcționării lui? Poate fi doar școlirea teoretică, mecanismul devenirii?, soluția?, fără ucenicia necesară și exersarea verbului a face? Poate doar pentru propagandele, care propagă ideile imediatului, folosind imaginea fabricată să te ia de minți, ca orice reclamă ce trebuie să-și vândă repede, pe negândite, prin amăgire, produsul , slujind banul-ochi al dracului! Autorul nostru este o personalitate a polivalenței demonstrate. Cartea, fără să-și propună acest lucru, sugerează devenirea autorului și îl legitimează purtător de cuvânt. A conjugat simultan verbele: a învăța, să știe !; a ucenicii, ca să știe… a face!, să asculte cu iubire de oamenii exemplari și să se construiască pe sine, cu voința celui ce s-a descoperit liber! Abia apoi, înzestrat cu darurile toate, văzând limpede lumea și sensul în care se mișcă, a vrea să participe la ea, în spiritul testamentelor, scripturi ale umanității, a celor esențiale din patrimoniul moștenit (istorie, artă, cultură…), a devenit misiune asumată. Cuvintele cheie cu care operează (despre care ne lămurește!): cultura ars mundi, interferența artelor, ne sugerează profilul său. Persoanele de care s-a apropiat, le-a cunoscut și respectat precum: Leca Morariu, Constantin Lucaci, Modest Cichirdan, ing. Aurel Constantin Zorlescu, pr. Petre Gheorghe, pr. Dumitru Bălașa, pr. Veniamin Micle, Constantin Zărnescu …, pot fi considerate modelele sale, pentru portretele în piatră. Au fost și persoanele, cu angajamente propagandistice, care i-au prilejuit epistolele lămuritoare pentru perioada trecerii de la piatră la… carton, cărora nu le spune decât numele măștii, pentru că în cele durabile ele se vor topi oricum. (vezi pățaniile cu Forumul, cu Societatea „Anton Pann”, uniunea scriitorilor, uniunea artiștilor plastici, etc.). Polivalența sa este remarcabilă și textul o respiră, nu ca pe o erudiție gratuită, ci tocmai pentru a ilustra interferența necesară, conlucrarea tuturor planurilor, pentru a descifra complexitatea lumii. Inginer, sculptor, pictor, muzician, scriitor, poet, informatician, proiectant și artizan al celor proiectate, reporter, ziarist, editor și toate acestea nu sunt doar declarative, ci toate cu atestări palpabile: invenții, inovații, lucrări expuse public, tablouri, cărți, articole, expoziții vernisate în spațiul public, cronici ale evenimentelor, arhivă a revistelor- postată on line și câte altele! Acest om, putea să fie ca un Argus modern, cititorul și apoi epistolarul celor citite, să fie de lămurire celor ce pot face trecerea de la cele aflate, la înțelegerea, singura care luminează de ziuă și pregătește înnoirea.
Dar ne-am luat cu vorba despre carte, în general (cronică a unei treceri… revoluționare, de la piatră, la carton!) și despre profilul autorului care se vădește în stilul incontestabil al lucrării, și nu ne ținem de … titlul ales!
A venit sfârșitul lui 1989! Cortina, dintre punctele cardinale, s-a tras și am privit, unii spre ceilalți, cu entuziasm și speranțe… ca la un spectacol televizat, ce părea autentic. La noi la români, parte a schimbării tuturor, s-a produs ca un carnaval organizat de Crăciun. Mascați în revoluționari, unii se jucau de-a hoții și vardiștii, în timp ce lumea entuziasmată de schimbare nu prea înțelegea cine sunt teroriștii și nici salvatorii naționali, în pulovere și cu banderolă pe brațul stâng! Ce a fost? Și cum s-au întâmplat evenimentele?, procesul deslușirii fiind în curs (al istoriei desigur!), vor afla strănepoții noștri, oricum dezinteresați atunci de eveniment! Să vezi ce Constituție! și ce minuni de mineriade moderne, vreo șapte!, s-au iscat pe plaiurile mioritice pentru trecerea de la epoca de aur – care durase în piatră, nu numai orașele, ci și o generație școlită pentru a face ceea ce încă rezistă în peisaj!-, spre epoca de carton! Cum altfel, într-o piesă regizată magistral de un actor celebru ?(apoi și mai și!), filmată de un regizor experimentat ? (apoi și mai și! Chemat să facă raport altei răzmerițe, de prin 1990/Tg.Mureș!), condusă de un militar…în general, travestit și el ?(în rezerva întotdeauna roșie!), cu voinicul voinicilor pus mai mare pe subteranele cu mineri, șobolani și resurse tăinuite? Ce dirijor iscusit ne vom fi găsit să ducă schimbarea în direcția cerută și ce argați își va fi ales, numai dintre cei neîntinați! Da. Trecerea a fost abruptă către o epocă de carton, magistral etichetată de autor. O tranziție spre hârtia volantă, turma votantă, dusă prin fente, cu promise procente de creșteri, indecente, când inflația da roade, pentru vremi năroade. Fără muncă frate, cum să aibă banul greutate? Cum să știe lighioanele cocoțate, carte?, fără facultate cu diplome și doctorate trucate?, cu doar gir de beizadea și averi de sub saltea?, ori că le-a dat vârsta tura, moștenind nomenclatura? Cum să se dea plecați de la putere pretorienii?, când ei au știința cameleonului și știu striga: trăiască noul stăpân! Pentru repoziționare era nevoie de întuneric, ori chiar de-o sfărâmare a pietrei să se aleagă praful! Ce metaforă cu… luminița de la capătul tunelului! Ce lung este tunelul nostru, numai bun să ascundă o vreme reașezarea celor rele în noile poziții! Și cum s-a întârziat trecerea prin el să se consume prin uitare, mult mai departe decât termenul prescrierilor faptelor, să se poată da grațieri fără judecată necesară, să se dea peste cap hoțul să poată deveni onorabil cetățean model. Vorbind de deșert, piatra, să poată deveni nisip, avea nevoie de concasare și morărit fin. Să se aleagă cu adevărat praful! Vor apărea râșnițe legiuite, special, să dea ordonanțele pentru noii breslași politici, răsăriți ca ciupercile în mana deșertului!
Mi-am pus întrebarea cum să-ți interpretez… partitura? Să te citesc ca pe un Iov care se tânguia lui Dumnezeu că prea lasă pe Satana să-și facă de cap? Că în jocul dialecticii, cu evoluția lumii, alba-neagra își întoarce precum pământul, după o vreme, polaritatea? Că profețiile cu sfârșit al lumii, cu apocalipse, sunt predicții ale experiențelor trecute, și la îndemâna unui simț al realității mature? Ca o căutare a jumătăților desprinse din androgin, căutându-și reîntoarcerea? Ca pe un conflict al diversității, reductibilă la Cain și Abel? Ori, pur și simplu, ca o aruncare a monedei să ne arate ea care este fața care decide? Cred că va trebui să iau ceva din fiecare. Concluzia… după Iov, este că în final, după toate caznele trebuie să fim optimiști. Altfel ce sens ar avea epistola pentru 2050? Să ne întreținem speranța cu învățătura istoriei care constată periodizările cu căderi și renașteri, cum scriptura ne vorbește de viață, cazne, pătimiri, moarte și învieri în alte dimensiuni. Să fim de acord că lucrurile pot fi de piatră, de bronz, de fier, carton, de hârtie, de păpădie, on line și apoi după soarte se vor preface , prin pietrificare, într-o nouă sisifică încercare. Fiecare început, spune un alt Poe, vorbind despre mirabile semințe, ridică de pe un mormânt o piatră. M-am dumirit repede! Cartea este trăirea ta de om care a scris și cu dalta în piatră, a pus forme vorbitoare în bronz, a revărsat culoare pe cartoane, a pus semne pe hârtie să dea chip scripturii din gândul său frământat. Și nu doar atât. Ai iscat în cifrele esențiale (acel 0 și 1, amintite mai sus!) ideile înnoitoare și le-ai pus să se arate profile zborurilor celor grele! Te-ai făcut impiegat sensurilor să nu se ciocnească, tocmindu-se între verde și roșu! Apoi chiar sensurile opuse le-ai găzduit să se obișnuiască cu dezbaterea în respectul dreptului la opinie! Oare nu de aici s-au născut durerile că forumurile și asociațiile de creație, nu se pot dezbăra de programe și porunceli, care îngrădesc tocmai libera exprimare a artei, a culturii autentice, a crezului?; că legislația, fie este croită partinic, cu adresă, fie nu are puterea să se impună în spirit? Ai deprins muzica sferelor și ai făcut-o accesibilă și celor ce nu i-au deprins încă limbajul, dacă mă gândesc numai la cronicile evenimentelor de la Filarmonică (căreia îi cunoști bine, și îi recuperezi adevărul nașterii în orașul… de piatră!), apoi chiar sferelor le-ai dat o naștere, prin programare și execuție prin comandă numerică, să se arate simboluri vorbitoare, prin subînțelesul artei. Vorbele zboară, se topesc în imediatul rostirii, uneori fără ecou. Și apa trece, dar pietrele mai lustruite rămân! Să mă fi înșelat oare, când constatam că numele primite anticipează soarta omului? Că sunt legitimări pentru ce va să vină? În cazul tău sigur nu m-am înșelat! Petre, și pe deasupra Simion, să fie și piatră de temelie multora s-a arătat mai altfel primilor dascăli care vor fi văzut în el, dincolo de pretențiile școlii cu programe formative, dar și cu îndoctrinări forțate, pe omul de mâine cu sensul celui ce se elibera prin sine, să fie el … Chiar o spui undeva că istoria trebuia rescrisă și că cea adevărată trebuia scrisă pe cont propiu. De acord cu tine, mai ales că am descifrat bine lecția Brâncuși și „poveștile”care voiau să ni-l prezinte altfel! Ca de altfel și cele despre Enescu, Eliade, Blaga și chiar despre ciopârțitul, ba subevaluatul, ba supralicitatul Eminescu! Că despre conflictul care opune, în altă războire pe daci și romani, care contestă romanizarea ca proces civilizator și cel despre Posade, Rovine, Uniație, 23 august, 1989 și multe altele, rămâne cum am stabilit…
Crezi că ai fi dobândit polivalența, fără meșterii cei mari din preajmă? Crezi că în Râmnic, orașul tău de piatră, să fi și tu de piatră, te-ai fi născut cu spiritul înnoitor, dacă semănătorii tăi nu vor fi adus cu ei și duhul roditor și înnoitor al evacuaților, din civilizata Bucovină? Apoi ca purtător al noului, într-un pământ fertil, dar cu semănătorii de departe alături, ai fi fost rebelul, mai altfel, decât cele obișnuite ale locului? Am înțeles greu disputa între a fi evacuat și a fi refugiat! Clarificarea ei, pe care ai făcut-o, nu fără mari eforturi, este esențială pentru a înțelege spiritul locului acesta vâlcean, care s-a înnobilat. Închei această… epistolă, despre cartea ta, cu această subliniere pentru că acest act istoric a făcut posibilă venirea ta pe lume, așa cum ni te prezinți: o personalitate remarcabilă și greu repetabilă! Părinții tăi, din masa evacuaților veniți în Oltenia de sub munte, se iviseră prin spațiul interferenței benefice a Apusului imperial (din 1774!) cu Răsăritul țarist, în pământul moldovean din vecinătatea Hotinului. Pe aceste pământuri ale interferenței spiritului, cu tensiunea geopolitică a plăcilor tectonice, niciodată stabile s-au născut mari valori, exponențiale, ale românilor. O statistică sumară poate ilustra marele potențial al acestui izvor de românism autentic și permanent cu îngrijorări pentru fruntariile moșiei. Decizia evacuării, luată de Ion Antonescu, urmărea salvarea unui tezaur inestimabil de aur cenușiu, să nu încapă pe mâna dușmanului! Tezaurul a fost evacuat să poată fi valorificat într-un loc prielnic, fief basarab autentic, cum va fi fost în istorie plaiul moșnenilor din nordul Olteniei. Cum au strălucit oamenii acelei elite sunt lucruri cunoscute, intrate demult în conștiința celor atinși benefic de lucrarea lor. Chiar recuperarea ta din această carte este un argument. Evacuarea aceasta a făcut posibilă și nașterea ta Petre, să crești din pământul vâlcean, piatră nouă, într-un oraș de piatră. Erai sămânță adusă de semănătorii aleși să răsari și să-ți fie asistată creșterea… în noua ta baștină. Pământul vâlcean ți-a fost prielnic, confirmând parabola semănătorului. Ești împlinirea acelei evacuări providențiale care a dat orașului de piatră o personalitate să-i facă cronica unei cumpene ca o apocalipsă, să fie marcat hotarul sfârșitului erei de piatră și al ivirii celei de carton.
Cartea ta, ca o spovedanie sinceră, este cuceritoare! Ea te respiră prin toate filele. Oricâte măști ți-ai pune și ne-ai pune, celor din dialogul cu tine, nu te poți ascunde. Ai aflat desigur că scoaterea din ascundere, după cum spunea Heidegger, înseamnă ființare, adică spirit viu al adevărului…
Mulțumiri pentru darul tău, Petre!
Mihai Sporiș/Anton Spârlea -25.02.2021
