Anul acesta, 2013, la 15 ianuarie, se implinesc 163 de ani de la naşterea marelui nostru poet Mihai Eminescu. S-a născut la Botoşani în ziua de 15 ianuarie 1850. A fost al şaptelea copil al Ralucăi (fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi a Paraschivei Donţu, originari din Hotin) şi al căminarului Gheorghe Eminovici. Eminovicii provin pe line paternă din Transilvania. Bunicii poetului Vasile (1780-1844) şi Ioana (1782-1844) se stabilesc în localitatea Călineşti lângă Suceava . Gheorghe Eminovici, tatăl, a făcut studii la Suceava şi a lucrat ca administrator de moşii în Moldova. Era un om relativ instruit: ştia puţin franţuzeşte, scria cursiv nemţeşte, vorbea nemţeşte, ruseşte, leşeşte şi chiar idiş. Avea în locuinţa sa şi o bibliotecă în care se aflau în traducere „Istoria Cavalerului Des Grieux” de Abatele Prévos, „Alzira sau Americanii” de Voltaire, drama „Antoni” de Dumas, „Moartea lui Socrate” de Lamartine, „Mizantropul” de Moliere, scrieri de Marmontel de George Sand. În anul 1841 a fost numit prin decret domnesc la rangul de căminar de domnitorul Mihai Sturdza (aprilie 1834-iunie 1849) ca răsplată pentru slujbele pe care le săvârşise sub vremelniceasca cârmuire. Decretul îi dă dreptul de a se iscăli şi de a fi cunoscut de obşte cu rangul de căminar. Căminar = boier care avea în grijă strângerea dărilor pe băuturile spirtoase.
Soţii Gheorghe şi Raluca Eminovici au avut 11 copii din care 7 băieţi şi 4 fete: Şerban (1841-1874), Nicolae (1843-1884), Iorgu (1844-1862), Ruxandra (1845-moartă de timpurie), Ilie (1850-1862, Maria (1848- a murit la vârsta de 7 ani), Mihai (1850-1889), Aglaie (1852-1906), Harieta (1854-1889), Matei (1856-1929), Vasile (despre care se ştie doar că a murit la vârsta de 1 an şi jumătate). O parte dintre cei care au supravieţuit au murit de tineri, de tuberculoză, ori s-au sinucis. Şerban care ajunsese medic a murit la Berlin la vârsta de 33 de ani, Nicolae a studiat dreptul la Sibiu şi s-a stabilit apoi la Timişoara, bolnav fiind s-a sinucis la Ipoteşti, când nu împlinise 40 de ani; Iorgu a ales cariera militară, a făcut studii strălucite la Academia Militară din Berlin, un tânăr cu o fire inchisă, a murit la 29 de ani. Ilie a urmat medicina s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit foarte tânăr. Aglaie are o viaţă mai lungă depăşind 50 de ani. Harieta a avut o infirmitate gravă şi a murit uitată de toată lumea; Matei, al 10-lea copil născut, a făcut studii la Institutul Politehnic din Praga şi a ajuns căpitan în armata română; prin 1923 trăia la Turnu Severin ca ofiţer pensionar.
Gheorghe Eminovici, un aprig, iute la mânie, a încercat să-şi dea băieţii la şcoli, însă ei, nu arată multă silinţă pentru carte. Rămân repetenţi, fug de la şcoală (ca Mihai, viitorul poet), iar tatăl a fost silit să umble după ei şi să-i ducă din nou la şcoală. Dorinţa tatălui a fost să-i chivernisească. Nu prea a reuşit, în toate cazurile; a intervenit şi fatalitatea care a lovit fără cruţare această familie.
Mihai şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, unde Gheorghe Eminovici îşi cumpărase în 1848 o sfoară de moşie. Mihai a fost înscris în clasa a III a la Naţional Kaupt Schule (Şcoala primară ortodoxă orientală din Cernăuţi); la sfârşitul anului se clasifică al 15-lea din 72 de elevi, iar în clasa a IV a ajunge pe locul 5 din 83 de elevi. Nu se ştie unde a urmat primele două clase, probabil un pension (particular) din Botoşani sau Cernăuţi. Continuă studiile la gimnaziul german din Cernăuţi, unde au intrat şi fraţii săi, Şerban şi Nicolae. În 1860 s-a înscris în prima clasă de liceu. Aici, printre profesori se afla şi Aron Pumnul, autorul unui valoros „Leptuvarin românesc” tipărit la Viena în perioada 1862-1865 în 4 volume. A terminat prima clasă cu note bune. În clasa a II a a avut profesor de limba română pe I. G. Sbiera, suplinitorul lui Aron Pumnul. Dar, din nefericire, rămâne repetent, pentru că nu obţinuse note de trecere la matematică şi latină. S-a constatat ca elevul Eminovici a fugit de mai multe ori de la Cernăuţi şi tatăl său a fost adesea furios că trebuia să-şi lase treburile gospodăreşti de la Ipoteşti pentru a-l readuce pe „tâlharul ista la şcoală”. „Tâlharul” evadează din nou şi tatăl trimite oameni călare să-l prindă.
Şcolarul recalcitrant se apăra de mânia părintelui susţinând că „eu sunt învăţat şi fără Cernăuţi”. În septembrie 1862 nu are încotro şi se înscrie din nou în clasa a II a, iar în aprilie 1863 se retrage ca „privatizat” (elev particular). În februarie 1864 a solicitat bursă de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice pentru a-şi continua studiile, dar nu o primeşte. În toamna anului 1864 a fost angajat de Consiliul Permanent al Judeţului Botoşani ca „secretar al cancelariei” de unde demisionează în martie 1865 cu motivaţia că doreşte să urmeze studiile colegiale din Gimnaziul Plenariu din Bucovina. În ianuarie 1866 debutează cu versuri dedicate lui Aron Pumnul, publicate în broşura „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnagiaşti din Cernăuţi” la mormântul lui, prea înaltului lor profesor Aron Pumnul. La 25 februarie 1866 „Familia”, revista lui Iosif Vulcan publică poezia „De-aş avea” însoţită de următoarea notă: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui tânăr de numai de 16 ani, care, cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut. Poezia era semnată „M. Eminescu”. Iosif Vulcan a romanizat numele poetului. Tot în această revistă apar în cursul anului 1866 „O călărie în zori”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Speranţa”, „Misterele nopţii”. Iar în foaia „Umoristul” scoasă tot de Iosif Vulcan „Asta vreau, dragul meu”. În „Familia” apare „Novela svedică” , „Lanţul de aur”, tradusă în germană de Onkel Adam. Tot în anul 1866 face prima călătorie în Transilvania în lunile mai-octombrie. În 1867 se află la Cernăuţi şi se ocupă de biblioteca elevilor români adăpostiţi în casa lui Aron Pumnul. Publică în acest răstimp poemul „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie” în revista „Familia”, iar în iunie trimite poemul „La Heliade”. În acelaşi an se află în trupa lui Iorgu Caragiale, iar în martie-aprilie 1868 trece în trupa lui Mihail Pascaly ca sufleur II şi copist; în lunile mai-septembrie însoţeşte trupa Pascaly în turneul din Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Lugoj, Arad şi Oraviţa). Publică în „Familia”, „La o artistă” şi „Amorul unei marmure” şi traduce la îndemnul lui Mihail Pascaly tratatul „Die Kunst der dramatschen Darstellung” de H.T. Rötscher, rămas în manuscris. Pascally, care îl ajută să intre ca sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti, îl prezintă pe Eminescu ca „un tânăr român din Moldova (…) foarte cult, foarte studios, ce cunoaşte manuale de literatură germană şi română (…) sărac şi pe drumuri”. Din 1868 datează şi romanul rămas în manuscris „Geniu pustiu”.
În perioada 1868-1869 Eminescu a cunoscut-o pe Eufrosina Popescu, actriţă de mâna a doua, frumoasă, pe care a iubit-o. Unii istorici au identificat-o cu personajul Poesis din „Geniul pustiu”. Peregrinările lui Eminescu nu sunt pe placul tatălui său. Când trupa Pascally ajunse la Botoşani (1869) tatăl reuşeşte să-i dea de urmă şi să-l aducă la Ipoteşti, unde a fost ţinut dezbrăcat până ce trupa a părăsit ţinutul. Aceste peregrinări l-au ajutat pe Eminescu să cunoască regiunile locuite de români şi totodată să-i dea dreptul de a scrie teatru.
Colaborarea cu revista „Familia” a continuat şi în 1869, când îi apare „Junii corupţi” şi „Amicului F.I.”. La 1 aprilie 1869 devine membru al societăţii literare „Orientul” care are menirea să strângă folclor şi documente de istorie. Turneele cu trupa lui Pascally sunt intrerupte de tatăl său care insistă ca fiul să urmeze cursurile universitare la Viena. În semestrul de vară 1869-1870 este student auditor extraordinar la Universitatea din Viena. În octombrie 1869 se înscrie în Societatea literar-ştiinţifică a românilor din Viena şi în Socitetatea literar-socială românescă. Iar în 1871 în Societatea academică social-literară România jună, unde ia parte la pregătirea sărbătoririi a 400 de ani de la sfinţirea mânăstirii Putna, ctitoria lui Ştefan cel Mare.
Publică la 15 aprilie 1870 în revista „Convorbiri literare” poezia „Venere şi Madonă” urmată, în numărul din august, de „Epigonii”. Se poate spune acum că Eminescu îşi găsise stilul propriu şi că poezia lui devine eminesciană. Publică în revista junismistă basmul „Făt frumos din lacrimă” (noiembrie 1870) urmat în 1871 de „Mortua est”, „Înger de paz㔺i „Noaptea”. Iar în 1872 „Egipet” (octombire) şi nuvela fantastică „Sărmanul Dionis” (decembrie 1872 – ianuarie 1873).
În august 1871 are loc serbarea de la Putna; Slavici este preşedintele Societăţii „România jună” iar Eminescu secretar, urmaţi de congresul studenţesc care lansează ideea unităţii culturale şi politice a românilor.
Eminescu se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena audiind cursurile din semestrul de iarnă 1871-1872 şi în semestrul de vară, 1872. Este interesat de istoria filisofiei, dreptul roman, pedagogie şi logică, istoria dreptului, fiziologia şi anatomia microscopică, anatomia descriptivă şi topografică.
La Viena o întâlneşte, în 1872, pe Ana Câmpeanu, cunoscută sub numele de Veronica, căsătorită în 1864 cu profesorul de fizică şi chimie, Ştefan Micle, o vreme, rector al Universitatea din Iaşi. Se înfiripă între ei o dragoste care durează până la sfârşitul lor. Tot în 1872, Eminescu primeşte de la Maiorescu recunoaşterea talentului său excepţional. În decembrie 1872 se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Berlin. Titu Maiorescu, ministrul cultelor şi instrucţionării publice, îi acordă o bursă pentru a-şi pregăti doctoratul cu gândul de a-l numi ca catedra de filosofie a Universităţii din Iaşi. La Berlin el frecventează în semestrul de iarnă 1872-1873 şi de vară 1873 cursurile de filosofie, de istoria filosofiei, filosofia belgiană, istoria modernă, istoria Egiptului, studiază şi probleme de fizică şi ştiinţele naturii. În semestrul de iarnă 1873-1874, frecventează cursurile de istoria filosofiei greceşti, istoria imperiului roman. Traduce în februarie 1874 fragmente din „Critica raţiunii pure” de Kant. Audiază în semestrul de vară, 1874, economia naţională, istoria romană, geografia fizică, prelegerile despre psihologia popoarelor.
Se hotăreşte să treacă doctoratul şi îi scrie în acest sens lui Maiorescu (mai 1874); dar se răzgândeşte şi renunţă. Călătoreşte în august 1874 la Königsberg, Cracovia şi Lemberg. În 29 august 1874 Consiliul de Miniştrii, la recomandarea lui Maiorescu, îl numeşte bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi. Dar, în iulie 1875 este scos de la conducerea acestei instituţii. Junimiştii îl ajută să devină revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. În această perioadă l-a cunoscut pe Ion Creangă cu care s-a împrietenit.
După puţin timp este destituit din funcţia de revizor şcolar şi devine redactor la ziarul „Curierul de Iaşi”. Semnează aici până la mijlocul anului 1877 cronici dramatice, articole, publică nuvela „Cezara” şi schiţa „La aniversare”.
La 13 august 1876 a murit mama sa Raluca, o grea lovitură sufletească pentru poet. Îi apare în „Convorbiri literare”, după alte colaborări, cu versuri şi recenzii, poeziile: „Melancolie”, „Crăiasa din poveşti”, „Lacul”, „Dorinţa”, „Călin, File din poveste” şi „Strigoii”.
La sfârşitul lui octombrie 1877 se vede nevoit să plece din Iaşi. Vine la Bucureşti şi intră la „Timpul”, ziarul Partidului Conservator. Este coleg cu Ion Slavici şi mai târziu cu I. L. E. Caragiale. Începând din noiembrie 1877 are o activitate publicistică intensă. Dar munca extenuantă de la acest ziar, nu-l împiedică să aibă şi o viaţă pasională în afara relaţiei durabilă cu Veronica Micle. Eminescu avea o idilă cu Cleopatra Poenaru, fiica pictorului C. Lecca, femeie nu prea frumoasă dar înzestrată spiritual. Romanţa „Pe lângă plopii fără soţi” ar fi fost inspirată de ea.
O cronică sentimentală ar cuprinde şi Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu. Poezia „Atât de fragedă” a fost scrisă pentru ea.
În 1881 sunt publicate în „Convorbiri literare” cele 5 scrisori (aVI-a apare postum în 1890). În aprilie1882 citeşte la „Junimea” (bucureşteană), „Luceafărul” (publicat în 1883 în Almanahul Societăţii acedemice social-literare „România jună” din Viena). În mai 1883 se declanşează boala. Este declarat alienat mintal şi internat la sanatoriul Caritas al dr. Alexandru Şuţu. În iulie 1883 apare în Curierul litarar poezia „Doina”.
Prin grija lui Maiorescu, poetul este trimis la Viena şi internat la institutul Ober Dübling (20 octombrie 1883). Este însoţit de un vechi prieten Alexandru Chilici-Râvneanu. În decembrie 1883 a primit volumul „Poezii” cu o prefaţă de Titu Maiorescu. Volumul cuprinde 64 de poezii publicate de Eminescu între anii 1870-1883. În ianuarie 1884 Maiorescu îl vizitează la Ober Dübling. La 9 ianuarie 1884 a încetat din viaţă Gheorghe Eminescu, tatăl său, o altă lovitură puternică pentru poet.
Eminescu părăseşte Viena în februarie şi călătoreşte în Italia. Întors apoi în ţară, rămâne pentru scurtă vreme la Bucureşti, apoi la Iaşi, unde este găzduit de Miron Pompiliu şi ulterior de Vasile Burlă.
În august-septembrie 1885 poetul se află lângă Odesa la tratament. Peste 2 ani, în 1887, a fost la Hall în Austria tot pentru tratament. Mai înainte, în noiembrie 1886 fusese internat în ospiciul de la Mînăstirea Neamţ.
Continuă să-i apară în această perioadă dificilă, poezii în „Convorbiri literare” scrise mai înainte. Este o vreme la Botoşani cu sora sa Henrieta. În aprilie 1888 pleacă la Bucureşti cu Veronica Micle. Traduce din Emile Augier „Le joueur de flute” şi încearcă să-şi reia activitatea publicistică, scriind în „România literară”, ziar junimist, şi în „Fântâna Blanduziei”.
În februarie 1889 este internat în spitalul Mărcuţa, apoi la Caritas. În 15 iunie 1889 a încetat din viaţă.
Peste câteva săptămâni, la 3 august 1889 moare şi Veronica Micle. Eminescu a fost înmormântat în după-amiaza zilei de sâmbătă, 17 iunie 1889, în cimitirul Bellu din Bucureşti. Printre cei care îl insoţesc se află primul ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Th. Rosetti, D. Aug. Laurian, etc.
