Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, la Parastasul poetului Mihai Eminescu, din 15 iunie 2014
Am săvârșit astăzi și noi, ceea ce de 125 de ani săvârșim, an de an, spre pomenirea marelui nostru poet național: parastasul celui care a fost numit, pe drept cuvânt, ”luceafărul poeziei românești”.
Nu este deloc ușor să vorbești despre o vastă personalitate, cum este cea pe care astăzi o avem în fața ochilor noștri sufletești, geniu scriitoricesc, mare iubitor de neam și patrie, dar și – în ciuda tuturor celor ce au negat acest lucru – apărător al Ortodoxiei și mereu aplecat asupra valorilor Bisericii noastre. Este bine să ne ferim de afirmații categorice despre uriașa personalitate a marelui nostru poet, cum că el ar fi ori ateu categoric, ori un apologet fervent al Bisericii noastre. Așa cum mărturisea într-un interviu Maica Benedicta, renumita doamnă acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, cercetător de prestigiu și eminescolog consacrat, “Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – «limba vechilor cazanii», căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti”.
Mihai Eminescu, născut în ținutul binecuvântat și plin de sfințenie al Botoșanilor, ca al șaptelea din unsprezece copii, într-o famile binecredincioasă, la 15 ianuarie 1850, este, că vrem sau nu, pilonul central al literaturii române și totodată un impresionant apărător al valorilor naționale românești, care a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume, devenind astfel un model veșnic pentru noi, un model mai ales pentru cei care astăzi simțim că ne pierdem identitatea sub tăvălugul tot mai apăsător al globalismului european.
Nu avem până acum știință ca Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în studiile sale din Sibiu, București, Viena, însă pentru el, în ciuda tuturor celor care neagă acest lucru, Sfânta Scriptură a avut un rol capital, modelându-se – așa cum el însuși mărturisea – după aceasta, considerată fiind de el ca adevăratul și veșnicul pedagog al omenirii: ”Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. Iubirea doar poate alunga duhul lumii acesteia, duhul vrăjmășiei și al urii: ”Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, […] cearta e cu neputinţă”.
Singură iubirea este și în gândirea lui Eminescu cea care ne poate conduce spre dreaptă creștere, însă ca și acum, și atunci în vremea lui Eminescu, majoritatea dintre noi ne facem că nu vedem acest fapt: “aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem […]. În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”, iar într-un alt articol al său, din ziarul Timpul, cuvintele lui pe această temă devin, cu adevărat, rugăciune: “Cum suntem vrednici a lua facerile Tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! […]. Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpâne!”.
Mântuitorul Iisus Hristos nu este pentru Eminescu doar un Dumnezeu coborât între oameni, ci Dumnezeu adevărat și om adevărat; astfel devine pildă de viețuire, pildă vie și paradigmatică pentru toți: ”E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela propria sa viaţă”.
Dacă și astăzi mai auzim voci de la diferite societăți numite umaniste că religia nu are ce căuta în școală, deformând mintea elevului, Eminescu, încă din vremea lui, combătea o astfel de poziție, afirmând că numai religia poate să ridice societatea din starea în care este, formând cu adevărat mintea noastră întru bine și adevăr: ”Prin ignorarea laturei educative a şcoalii, a bisericii, și a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă, […] o țară în care totul e atins de morbiditate”; ”Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate […], în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neoneşti, […], spiritul public caută în zadar un razem contra corupţiei”. Privind la societatea contemporană lui, parcă neschimbată și astăzi, Eminescu observa: ”În loc de-a merge la biserică, mergem la cafenea”, uitând de valorile axiologice ale neamului românesc. Căci simbioza dintre neamul românesc și Biserica Ortodoxă era, în gândirea eminesciană, singură vitală pentru dăinuirea neamului românesc în istorie: ”Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.
Mihai Eminescu a plecat mult prea devreme în ceruri; mult prea devreme pentru că mai avea multe de spus pentru neamul acesta și cu toate că era conștient de calitățile lui, niciodată nu s-a mândrit cu acestea, ci smerenia lui a fost atât de mare, încât pare de neînțeles pentru noi cei de astăzi: ”nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu”, mărturisea Eminescu.
Celor care l-au numit sau încă îl mai numesc pe Eminescu liber cugetător, el însuși le răspunde într-un articol din publicistica lui: ”a vorbi despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradicție în termeni, e ca şi când ai zice «oțel de lemn»”.
Poetul nepereche al literaturii noastre mereu s-a considerat un căutător al lui Dumnezeu, și de vreme ce Îl căuta, cu siguranță, L-a și găsit, căci într-o mărturisire târzie, din ultima perioadă a vieții lui pământești, în bolnița Mănăstirii Neamț, de ziua lui la 8 noiembrie 1886, un duhovnic al acestei mănăstiri a consemnat pe un Ceaslov că Mihai Eminescu a cerut să fie spovedit și împărtășit, și după ce ieromonahul a împlinit acestea, Eminescu i-a sărutat mâna și i-a zis: ”Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Avem această nădejde sfântă că sufletul lui se mângâie în ”Lumina lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte”, de care dorim să ne împărtășim cu toții! Veșnică să-i fie pomenirea!
