Târgu Jiu, vara anului 1982. Respiram pentru prima oară aerul de Gorj în calitatea mea de comandant, abia numit, al unei unităţi militare din oraş. Luam contact cu oraşul, cu frumuseţile lui şi ale zonei adiacente, alături de prof. Ştefan Stăiculescu, pe atunci şeful A.C.R. Gorj. Admiram operele lui Brâncuşi, despre care ştiam foarte puţine lucruri, şi ascultam înfiorat explicaţiile amănunţite ale companionului meu, un adevărat cunoscător al lui Brâncuşi.
Iată că, după 30 de ani, mi s-a oferit prilejul să mă cuprindă nostalgia acelor ani, citind cartea d-lui Mihai Sporiş, „Semne şi sensuri ale sacrului în arta lui Constantin Brâncuşi”, apărută în anul 2012 la Editura Intol Press din Râmnicu Vâlcea. Mergând pe urmele genialului nostru artist, atât în ţara sa de baştină, cât şi în ţara care l-a primit cu braţele deschise, inclusiv în pământul ei pentru odihna veşnică, Franţa, autorul scrie cu sufletul o carte de suflet „cu temeritate şi recunoştinţă, din admiraţie şi iubire” pentru ca „Brâncuşi să fie cunoscut, înţeles şi trăit ca un experiment de viaţă personală”.
Reportaj şi eseu deopotrivă, cartea te face părtaş la sentimentele, autorului, de admiraţie şi preţuire faţă de spaţiul natal de-a dreptul mirific al artistului (pe care l-am admirat la rându-mi în nenumărate rânduri) şi faţă de opera de o inestimabilă valoare a acestuia, pe care autorul „fiind aproape de Dumnezeu a văzut-o”, pentru că aşa ne îndemna Brâncuşi: „Nu căutaţi forme obscure sau mistere. Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi! Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut!”
Admirând, respectând, preţuind tot ceea ce descoperă în lumea spirituală a lui Brâncuşi, Mihai Sporiş te emoţionează, te sensibilizează şi te determină să iei primul mijloc de transport şi, cu ochii minţii lui, să parcurgi acelaşi traseu geografic şi spiritual ca şi el şi să descoperi, la rândul tău, acele valori nepreţuite inserate în carte, convingându-te, totodată, de valoarea cărţii, pe care tocmai ai terminat-o de citit.
În condiţiile „vidului” cultural pe care-l traversăm, astfel de lucrări care pun în valoare şi scot la lumină latura creatoare şi talentul poporului român, merită întreaga recunoştinţă şi toată preţuirea noastră, iar efortul intelectual şi financiar al unor astfel de creatori trebuie răsplătit pe măsură.
Cartea relevă un fapt cutremurător, poate mai puţin cunoscut de opinia publică, şi anume acela al solicitării făcute de Brâncuşi de a dona întreaga sa operă statului român şi de a-şi odihni pe vecie trupul în pământul care l-a zămislit, adică în ţara sa natală. Cei aduşi atunci la putere de tancurile sovietice, cu un nivel de cultură artistică nici măcar îndoielnic, au luat decizii care, pur şi simplu, te oripilează. Comisia care s-a deplasat la Paris pentru a estima valoarea operelor lui Brâncuşi afirmă în raportul prezentat şefului statului că Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere (operele sunt opere – aşa se exprimă analfabeţii) pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit. Şi bomboana pe colivă o pune şeful statului printr-o rezoluţie de tot hazul (dacă n-ar fi de plâns): Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!
Şi mai grav este faptul că titanul literaturii române, Mihail Sadoveanu, se exprimă aproape în acelaşi mod, iar poetul proletcultist, Al. Toma, îl cataloghează pe Brâncuşi drept un „reacţionar şi duşman al poporului”.
Bine că măcar acum, în condiţiile asigurării dreptului la libera exprimare, putem, prin intermediul unor astfel de cărţi meritorii, precum aceasta a d-lui Mihai Sporiş, să recunoaştem şi să apreciem la justa lor valoare pe marii creatori ai neamului românesc, în rândul cărora se situează la loc de cinste şi Constantin Brâncuşi.
Cartea d-lui Mihai Sporiş la care mă refer, redând cuvintele de final ale doamnei Lidia Viorica Hanaru, prefaţatoarea lucrării, te face „să ieşi din lectură îmbogăţit spiritual, constatând triumful minţii creatorului, materializat în profunzimea observaţiei analitice şi-n rafinamentul scriitorului, cu ineditul interpretării simbolurilor artei brâncuşiene”.
