S-a terminat luna, cu cele două fețe ale lui Ianus, tocmai cu al 606 parastas, dedicat anual, celui ce se deda veșniciei la ctitoria sa de la Cozia, în 31 ianuarie 1418 (înhumat în 4 februarie!): Mircea cel Bătrân (1386-1418). Privim aici înapoi, spre evenimentul petrecut, întrebându-ne la ce ne folosesc cele aflate pentru drumul nostru în față, pe care să-l numim Cale, slujită de adevărul omenește posibil? Pentru faptul pomenirii unui strămoș în datina pământească ne-am împlinit o datorie, asumată statornic și aici trebuie să dăm toate mulțumirile Obștii slujitoare a Mănăstirii Cozia, patronată de Sfânta Treime din Cer și în ascultarea pământească a Eparhiei Râmnicului. Parastasul? După „STAS”-ul ritualului! A fost slujit de un ales sobor de preoți, în fața altarului și la căpătâiul celui sălășluit de peste șase veacuri în pronaosul Bisericii, cu o participare a mirenilor, dar și a multor persoane publice de aproape și de departe. Cuvântul IPS Varsanufie, reamintea asistenței personalitatea voievodului și investiția lui durabilă în destinul credinței și statalității neîntrerupte de vremurile ostile. S-a amânat,- sine die?-răspunsul la întrebările noastre publice adresate Sinodului Bisericii noastre Naționale, anual, privind cererea permanentă, de vreo două decenii invocată, a canonizării marelui voievod și Domn de țară! De vreo șase veacuri (dar, doar din 1925… cu Patriarhie proprie!) tot rugăm pe Dumnezeu să-l facă Sfânt, pentru lucrarea lui pământească în slujirea perenă a neamului său și constatăm că intermedierea cu cel de sus este blocată de instituția pământeană care nu-și aude pe cei slujiți, ori dacă-i aude, tace fără răspunsurile datorate. Să credem că ne aflăm într-un deșert fără ecou și că strigătele noastre nu sunt auzite? Deplângem faptul că administratorul pământean al celor lumești (statul român) și păstorul îndrituit al credinței majorității, nu sunt în consens, ba chiar în orientări contrare întru cele… cardinale. Între dinamica societății globale de azi, și mersul de melc al canoanelor neactualizate, biserica trăitoare a neamului nu își potrivește mersul. Nevoia unui liant al coeziunii neamului, să poată rezista forței risipirii centrifuge, cere imperativ noi reformări, reevaluări ale canoanelor, rejudecări ale … „cazierelor”, precum cel al lui Mircea… dedat cu Cavalerii Apusului ( Mircea, al V-lea Basarab, cruciatul și aliatul Apusul Europei ( Sigismund de Luxemburg (1387- 1437/rege al Ungariei și Croației, din 1433-1437, Împărat al Sfântului Imperiu Romano-german), cel care nu-și putea permite recunoașterea… schismei, cu sora catolică?, ori politicianul, dedat compromisurilor cu păgânii, să-și salveze neamul?, nelămurita confruntare între dănești și drăculești? Se va remarca, peste vreme, că aici la separarea punctelor cardinale, fără compromisurile cu vecinătatea, tranzacționale, nu era posibilă pacea! Să nu constatăm azi, că din 2007, suntem în Europa? Că parte din creștinii țării sunt: catolici, reformați, iar alți credincioși (în morala sacralității cu diversitate) sunt cetățeni loiali ai statului român? Că cerbicia unei ortodoxii pure (vezi derapajul Patriarhiei Ruse!) este contraproductivă? (vezi conflictul dintre Roma veche – ortodoxie muscală!- și Roma nouă, de sub autoritatea papală, a Europei cu regate… catolice!). Nu trebuie găsit tratamentul adecvat ne/unității? Autoritatea supremă națională, ortodoxia autocefală (???) română, nu trebuie să găsească repede soluțiile, la… prea disoluții?! Cuvântul ecumenism, deși în vocabular, pare ceva exotic! Deși prin 9 Mai 1999, ne-am împăcat cu… Roma, biserica națională funcționează cu… frâna trasă, într-o încetinire a mersului care agravează ne/unitatea, acum și cu disiparea milioanelor de români în alte spații de viețuire cu un amestec al ritualurilor trăirii întru sacralitate. Ce repede uităm evenimentele istorice, pe scena geopolitică (că doar împărățiile sunt de la Dumnezeu, ne spunea Paul într-o celebră epistolă dată… Romelor – cu cezari și țari… și Kaizeri, cum constata și Adrian Cioroianu!). Să dăm câteva cazuri. 1848, la Blaj, 1918 la Alba Iulia, 1999 la București, unitatea religioasă a servit destinului țării și neamului. (geopolitica, Domnul Zeu… pământean ne-a dat izbânzi pentru destinul politic (cu sensul de putere a viețuirii, de-a împreună cu ceilalți, a identității de sine !) . Da! Nu am primit răspunsul la întrebarea noastră privind canonizarea lui Mircea cel Bătrân, adică nu ni s-a dat un nou termen de judecată al marelui vinovat, cu vreun cazier prea greu în logica evului mediu! În gândirea primitivă a timpului cu religii (nu în sensul celor nepricepute și anacronice!) regii Egiptului/faraonii la înveșnicire intrau direct în ceata zeilor, fără alte instanțe subsidiare. Peste timp, chiar dacă Paul a pus procedura în Noul Testament, s-au inventat comisiile de evaluare ale… fiilor. Aici, în cazul nostru, lipsa de celeritate a instanțelor pământene, contrazice chiar faptul ortodoxiei că fiii pământeni (adică neatinși de maturitatea tatălui!) n-ar fi îndrituiți să judece în locul tatălui care numește regii, domnitorii, împărații etc.
La discuția slobodă, din afara bisericii, ne-a fost adus să ne povestească despre Mircea cel Bătrân/ cel Mare, un tânăr cu notorietate, atins vremelnic de mărirea publică a demnității ditai ministrului de externe, acum doar Director al Bibliotecii Naționale: Adrian Cioroianu. Un orator cu lipici la auditor, cu știința coloritului de basm care farmecă copilul încă ne/dus la școală și chiar îl îndeamnă la ascultarea care te duce, te exaltă, uneori înrădăcinează convingeri, greu de șters când le-ai primit pe inventar ca foarte prețioase. Începe cu concluzia, ceea ce este foarte important, ca la o problemă matematică în care se expune apriori ceea ce se demonstrează după. Superb portretul lui Mircea de mare personalitate istorică și importanță covârșitoare în destinul neamului și al credinței sale, care – spunem noi!- este deja (s-a referit la cultura română care l-a canonizat demult!) asumat sfânt păzitor al nostru, fără vreun document anume scris, în buna tradiție a fabuloasei noastre oralități. Superbă concluzia Domnului Cioroianu, dar demonstrația, dincolo de aura de basm remarcată, nu a avut acoperirea credibilă a procesului istoric, aceea a adevărului istoric, incontestabil, poate cu ultima actualizare după cele mai recente clarificări. Nu am dorit să știrbim mulțumirile mulțimii care l-a aplaudat, pentru că ceea ce s-a spus, și ceea ce am fi spus, au oricum viață scurtă (se zice că se reține cca. 5% din cele auzite!), așa că ne-am propus să ne dăm cu părerea despre cele auzite prin scris, evident mărturisind și de ce o facem. Se deplângea la această dezbatere chiar lipsa orelor de istorie din programul școlar și programarea istoriei altui popor ales și el cu refuzul recursului unui proces istoric, de peste două milenii. Este o problemă desigur, auto marginalizarea noastră și supralicitarea istoriei altora din interese obscure. Pare-se că se confirmă diagnoza unui om de cultură vâlcean Ștefan Dumitrescu, privind axiofagia românească, sigur datorată și robiei noastre sub capitulații, lipsei autocefaliei credinței autohtone atâtea veacuri, adaptării nevoii de supraviețuire, pe treapta sclaviei și iobăgiei, a majorității, cum va concluziona și Dumitru Drăghicescu, alt vâlcean preocupat de psihologia poporului. Îi dăm ca exemple din Vâlcea, loc ales și de Mircea, pentru ctitorie a înveșnicirii, tocmai în Țara Severinului din Dreapta Oltului/Mică Valahie… Vâlcea? Unde dragostea pentru Mircea își are un epicentru, în care clocotul nu trebuie să se domolească și atitudinea militantă, pentru adevărul istoriei, pentru chipul de sfânt ocrotitor și model al trăirii în realitatea timpului schimbător, nu are voie să înceteze! În acest imbold, asumat din 2001, Cercul de la Râmnic, a participat la toate evenimentele locale dedicate marelui Domn și din această perspectivă evaluăm evenimentul, din 31 ianuarie 2024, la la Mănăstirea Cozia.
Scriam în buletinele Cercului de la Râmnic (cele de după 2012 în arhiva www.culturaarsmundi.ro) despre evenimentele dedicate lui Mircea cel Bătrân de-a lungul vremii. Publicam concluzii, după dezbateri, noi clarificări aduse de cercetarea istoriei în baza unor noi surse de informare, unor noi interpretări și din alte perspective științifice (sociologie, etnologie, antropologie, politologie etc.) experiențele noi, lansam diferite apeluri publice. Parte din articolele cu caracter științific reluate și în revistele de cultură vâlcene. Au fost lansate apeluri la Simpozioane Naționale, colocvii, mese rotunde… legate de nevoia canonizării lui Mircea cel Bătrân. Facem această introducere pentru o referință critică, posibilă la cele „povestite” de protagonistul lecției de istorie, invitat la Cozia, cu ocazia Parastasului la cei 606 ani, de la înveșnicirea emblematicului Domnitor. Prima constatare, făcută imediat, vecinului de scaun, de la locul expunerii, că dincolo de povestea pentru neinițiați, ni se expunea acolo o istorie după cele citite în manualele vechi neactualizate. Constatasem, cu vreo 15 ani în urmă, că o verigă lipsă dintr-un lanț al demonstrației, înlocuită cu altceva poate denatura grav concluzia, iar adevărul necesar devine o mistificare. Apoi, că din punct de vedere lingvistic, dicționarul explicativ al unor cuvinte, necunoscut fiind, nu poate pune pe taler înțelesurile! Să ne lămurim! Câmpul de… bătaie al evului mediu, al imperiilor/regatelor era cel al credințelor. Titlul referatului expus, surprinde pe „cruciatul” Mircea! Adică pe cel aliat catolicilor, cu care se lupta Imperiul Otoman, care intrase în Balcani și supusese creștinii ortodocși, cu Patriarhia de la Târnovo cu tot, în 1393! Nu ni s-a suflat o vorbă despre acest eveniment care a declanșat separația între țaratele sud/dunărene ale bulgarilor (Târnovo și Vidin), dar și scindarea Ungro/vlahiei… pe Olt (Muntenia îl uzurpă pe Mircea cu… Vlad „uzurpatorul”, susținut de boierii adepți închinării și acceptând „capitulațiile”, documentele juridice, din 1393!). Țara Severinului/Mica Valahie cu boierii olteni/mehedințeni, sub protecția vecinătății apusene/ungare, nu aderă la capitulații și duc împreună lupta de la Rovine din 17 Mai 1395, pe teritoriul oltean care nu se supusese, adică pe Jiu. Istoricul Hasdeu, istoricii sârbi (pentru că vasalii sârbi, ai turcilor, vor fi căzut în lupta cu pricina la anumite date din cronicile lor!). Nu ni se spune nimic despre bir, decât după 1417, fără a fi lămuriți că de atunci doar și Țara Severinului, din dota împărțirii inițiale a moșiei de către Radu I lui Mircea, va plăti tributul. Confuzia a două bătălii la Rovine (vezi și Istoria vol. IV al Academiei), atribuind izgonirii lui Mircea de la tron (poate și cu ajutor turcesc!, că oastea boierească a Munteniei nu avea de ce să se mobilizeze!) din oct.1394, evenimentul cel mare, istorica bătălie de la ROVINE, la care a fost parte și Regatul Ungariei al Împăratului Europei/rege al Ungariei: Sigismund de Luxemburg. Cum să fi încheiat un tratat, în 1395, un „fugar”/Mircea, fără vreo calitate juridică ?! Problemele acestea le lămurisem cu 15 ani în urmă, le și publicasem, Le confruntasem cu istorici reputați: Constantin Rezachevici, Dan Zamfirescu, Dinu Vergati alături de istoricii de acasă. Articolele publicate (scripturi existente și asumate… critic!) ne obligau să asistăm la o sisifică reluare a ridicării unui bolovan, parcă un blestem să o luăm mereu de la cap. Revederea istoriei doar ca o potențare a mândriei de neam, în situația fericită că ai habarul identității și un minim orgoliu care vine din cinstirea marilor modele, fără răspunsul că ai nevoie să o cunoști, să o înțelegi în drumul tău, al neamului tău poate părea o pierdere de vreme. Dar dacă modelul unei mari personalități poate lucra fortificând trăirea lumii tale de care ești legat biologic, până în străfundurile genetice, de ce să nu construim și straturile mai subtile ale cerului informal, aceea spiritualitate care cere antrenamentul ritualului permanent și chiar foaia de drum a sinaxarului? Dacă lumea culturii îl conține demult pe eroul de la Rovine , de ce în cea a sfinților să-i refuzăm prezența? (vezi Buletinul 2013 cu „Mircea cel Mare, cel Bătrân, eroul de la Rovine – 17 Mai 1395, pe…Jiu”). Puneam întrebarea, cu vreme în urmă, dacă o Catedrală a Mântuirii Neamului, poate fi legitimă, fără mântuitorii dovediți prin faptele lor de neuitat? Nu cumva, noi, urmașii acelor uriași providențiali , care ne arătăm purtători de puteri delegate de cei mulți, nu vedem din absența ochilor minții? Pe cine să mai rugăm, dacă cei puși în secretariatul lui Dumnezeu pe pământ, nu ne dau legiuita înregistrare, că la răspunsuri nu ne prea așteptăm când timpul de reacție este secular, deși lumea se schimbă amețitor… Anul trecut ne lansam analiza celor petrecute la 605 ani de la înveșnicirea lui Mircea la Cozia, în Buletinul 2023 al cercului nostru sub titlul: „Mântuirea națională, ceva fără fond? Ori aflatul în treabă fără HA(ba!)R?. Un Apel pentru canonizare, lansam în Buletinul 2018 (făcut public în 25 Martie 2017). În 31 ianuarie 2010 (vezi Buletin 2010/„Mircea cel Mare, la Cozia, din 1418 … Te rugăm Tată al Nostru…”) : „Îl rugăm pe Dumnezeu să ni-l dea pe marele voievod, Mircea cel Mare, chezășie sfințită, pentru o patrie frumoasă și liberă…/ l-am chemat pe Mircea cel Mare să fie Primul venit în Panteonul Românesc al Grădinii Maicii Domnului, în fața unui arhiereu inspirat de duhul sfânt, Emilian Lovișteanul și al arhimandritului Vartolomeu Androni al acestei mari lavre, Mănăstirea Cozia, a ortodoxiei românești, în prezența unui sobor de slujitori și mireni, veniți să cinstească memoria marelui Domn. Azi, după îndelungă așteptare reluăm rugămintea canonizării la noii slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, de pe toate treptele ierarhice ale slujirii… a noastre a bisericii trăitoare și mereu în mare nevoie de modele… Nutrim speranța că cele bune se vor întâmpla într-o zi , atunci când voința, cu știința și putința vor adeverii ființarea hărăzită hram și ctitoriei lui Mircea. Mulțumiri tuturor celor ce au onorat Parastasul lui Mircea, la sorocul 606, al repausului lui în „tinda Raiului”, și ceata drepților, sub permanenta slujire a monahilor bătrânului lăcaș.
