Lucrarea „Cine uită, nu merită (Blestemul generalilor români exterminați în temnițele comuniste, în perioada 1944-1964)”, apărută la Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, din Sibiu, în 2023, în 2 volume, aduce la cunoștința românilor, și nu numai, tragica soartă a Armatei Române Regale și a comandanților săi, abordată în Istoria României, anilor 1944-1989, în numai două cuvinte: „Restructurarea Armatei”. A fost nevoie de ani de zile, și încă mai este, pentru recuperarea istoriei, a adevărului istoric. De aceea, meritul istoricilor Mircea Vladu și Cosmin Piele este cu atât mai mare cu cât au trebuit să restituie una dintre cele mai negre și controversate perioade ale istoriei neamului românesc.
Spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, ne-a fost luată în copitele cailor, pentru a douăsprezecea oară, istoria, de către imperiul răsăritean, sosit, de această dată, pe caii putere ai tancurilor. Sub masca progresului moral, a omului nou, promovat de noua putere, s-au ascuns cele mai profunde degradări umane, comportamente greu de imaginat și, cu atât mai greu, de suportat.
Elita Armatei Române Regale, generalii săi, „a plătit cu viața faptul că au fost loiali patriei lor, România” (p. 10, vol. I) sau „unii dintre aceștia nu și-au cunoscut acuzațiile” (p. 222, vol. I). „Nu au fost victimele noului regim… numai generalii, ci și militari din toate categoriile, care nu au acceptat politizarea armatei și au suportat disponibilizări sau efectuarea unor ani grei de închisoare” (p. 222, vol. I).
De remarcat este demnitatea generalilor români umiliți și maltratați de gardienii noului regim, chiar dacă au fost iatrogenizați, ca, de altfel, întreaga societate românească, tratată în mod greșit, timp de aproape o jumătate de secol. Relevantă putem socoti nedumerirea generalului Emanoil Leoveanu, exprimată în memoriul său, adresat procurorului general: „Nu cred să se fi întors omenirea pe dos, și anume ca oamenii răi, hoți trădători de țară… și criminali să fie apreciați ca utili…” (p. 57, vol. II).
Dacă loialitatea unora față de patrie a fost pedepsită, „rapoartele regulate pe care le trimitea la Moscova” comunistul Emil Bodnăraș i-au adus aprecieri, măriri și bătrâneți liniștite, fiind printre puținii care s-au bucurat de acest lucru, fără să devină victima propriului sistem de opresiune, creat și întreținut cu un zel de nedescris.
Nu același noroc l-a avut gardianul Liviu Borcea, „acuzat” nu de „abuz în serviciu” (p.19, vol. II), „de folosirea bătăii și lovirea deținuților” (p. 27, vol. II), „ci pentru faptul că nu avuseseră grijă ca faptele lor criminale să nu răsufle în afara odioaselor împrejmuiri de sârmă ghimpată a penitenciarelor” (p. 31, vol. II). Pedeapsa acestuia a fost mai mult simbolică și scurtă pentru că: „în timpul detenției a prezentat semne de reabilitare” (p. 34, vol. II).
Motivul eliberării acestui zelos gardian, pare la fel de aberant, pus față în față cu motivele condamnărilor generalilor Armatei Române: „distrugerea unității statului român” (gen. Aurel Aldea, p. 53, vol. I); „dușman neîmpăcat al instaurării comunismului” (gen. Ioan Carlaonț, p. 62, vol. I); „atitudinea sa de neangajare politică” (gen. Henri Cihoski, p. 115, vol. I); „înaltă trădare” (gen. Gheorghe D. Marinescu, p. 132, vol. I); „a făcut parte dintre foștii demnitari români” (gen. Nicolae Samsonovici, p. 146, vol. I); „conspirație pentru rebeliune” (gen. Vasile Zorzor, p. 67, vol. II); „nu s-a angajat în mod complet pe linia democrației populare” (gen. Traian Teodorescu, p. 91, vol. II); „a știut de organizația subversivă și nu a denunțat-o” (învățătoarea Maria Ionescu, p. 95, vol. II); „uneltire contra ordinii sociale” (gen. Vasile Pascu, p. 98, Vol. II); „sabotarea actului de la 23 august 1944” (gen. Constantin Tobescu, p. 107, vol. II); „criminali de război”, foarte mulți generali și ofițeri de rang înalt ori că „au făcut parte din guvernarea Ion Antonescu” (militari sau civili). În loc să-și plângă eroii și să-și redreseze economia, noua societate, „beneficiara” unei noi ideologii, impusă cu forța, a creat „44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată… în care au fost încarcerați trei milioane de deținuți, din care 800.000 au fost exterminați” (pp.113-114, vol. II). Este de neînțeles comportamentul comuniștilor români după retragerea armatei sovietice și, mai ales, după anul 1968, când țara noastră s-a detașat, în mod lăudabil, de marele imperiu răsăritean. Nimeni n-a avut curajul să ne spună adevărul, semn că le-a fost rușine de propriul comportament. Mulți dintre călăii propriei țări, așa cum a reușit să se păstreze, după invazie, trăiau și ocupau funcții importante în stat. I-au iertat pe cei care nu mai erau și s-au făcut că nimic nu s-a întâmplat, în cazul lor. C-au iertat și s-au iertat se mai poate înțelege, pentru că așa ne-a învățat credința străbună, că iubirea se întemeiază pe iertare și ruga de a-l aduce pe calea cea bună pe dușman, dar de ce-au uitat?! Acest lucru s-a petrecut, oarecum, și după Decembrie 1989. A fost nevoie de curaj și insistență să ni se aducă la cunoștință și apoi să judecăm și să apreciem fapte și evenimente ținute în ascuns, decenii de-a rândul. O explicație plauzibilă ar fi aceea că le-a fost și încă le mai este rușine de modul cum au gestionat destinele acestei țări. Multora dintre noi ne este greu să credem că ne numim la fel ca acele ființe în care avatarurile s-au manifestat deplin. Tratamente asemănătoare au primit și alte categorii sociale: intelectuali, oameni de știință, profesori, scriitori, filosofi și alții.
Regimul postbelic a încercat și distrugerea credinței profunde a poporului român arestând, întemnițând și exterminând preoți și mari ierarhi ai ortodoxiei, batjocorind și distrugând lăcașuri de cult. În locul credinței ortodoxe, coloana vertebrală a neamului românesc, au promovat ideologia „materialistă”. Din fericire, ideologii comuniști au fost slab pregătiți și n-au reușit să înlocuiască duhul profund creștin. Autorii acestor scrieri n-au putut trece cu vederea peste minciuna frumoasă, povestită ani la rând, prin școli, cuvântări ori presă, și au preferat să ne prezinte adevărul murdar, dramatic și tragic, al unor vremuri, pe care, o parte dintre noi, le-am trăit. Prin atitudinea autorilor, s-a reușit ridicarea pe piramida nemuririi faima generalilor care și-au reluat locul în istorie și dreptul la omagiere. De asemenea, trebuie menționat că cele două volume au la bază cercetarea, lectura și sinteza unui număr însemnat de cărți, decrete, dosare, studii și articole, tipărite ori electronice, demonstrând acribia celor doi cercetători și înalta ținută științifică.
Cinste autorilor, că n-au uitat, n-au omis și nu au pregetat!
30 mai 2024 (Material prezentat cu ocazia lansării volumelor „Cine uită, nu merită”, 31 mai 2024, la Arhiepiscopia Râmnicului, Centrul Cultural „Sfântul Antim Ivireanul”.)
