Ştefan I. STĂICULESCU
Făcând un arc de cerc de Auroră Boreală în istoria poporului nostru, cu declanşarea fasciculului luminos de la Daci şi proiectându-l pe bolta cerească a artelor până la Constantin Brâncuşi şi opera sa, constatăm că însuşi sculptorul este, ca portret şi comportament citadin, un adevărat Dac.
Privind cu atenţie busturi şi statui de daci vom constata câtă asemănare există între chipul unui dac şi chipul lui Brâncuşi. Şi, slavă Domnului, am avea posibilitatea să privim astfel de busturi, mai ales datorită strădaniei cercetătorului Leonard Velcescu, pasionat de istoria Daciei, care a descoperit sute de astfel de busturi şi statui în muzeele din Roma, la muzeul din Vatican, în muzeul Borghese, apoi în muzeele din Florenţa şi Napoli, precum şi în colecţii particulare din Oxford, Berlin, iar la Luvru,
în Paris, există o statuie de dac de mărime impresionantă. A indentificat două statui de dac şi în muzeul Ermitaj din Sakt Petersburg.
Revenind la chipul şi statura lui Brâncuşi, din fotografiile ce şi le-a făcut singur, dar şi de alţii, putem constata că sculptorul are o privire semeaţă şi pătrunzătoare ca unui dac, are o barbă (nu şi-a ras-o niciodată) pur dacică, iar mâinile sale sunt ca ale unui dac din sculpturile amintite. Mâini de luptător pe care se citeşte vigoarea, bărbăţia, hotărârea de a învinge şi reuşi, mâini de creator de
fapte măreţe şi glorioase.
În toată opera lui Constantin Brâncuşi se găsesc elemente de foloclor românesc, dar şi universal, deoarece nu numai românii au folclor, ci şi alte popoare. Brâncuşi a remarcat pe bună dreptate că ”din toată lumea, numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn”, referindu-se de bună seamă la arta populară. Iar atunci când a făcut referiri la India, Brâncuşi a spus că “în India se simte ca la el acasă, în India găsind înţelepciunea milenară românească, păstrată sub ploile Occidentului şi ale tuturor stupidităţilor”. Luată în parte, fiecare sculptură de-a lui Brâncuşi are elemente de artă populară. Enumăr numai câteva: elementele din “Coloana Infinită”, acele romboide, au asemănare cu stâlpii de prispă de la casele din Oltenia, numai că diferenţa dintre un stâlp de prispă şi Coloană este vizibilă; un stâlp susţine o grindă obişnuită de casă şi apoi se sprijină tot pe o grindă, dar niciodată direct pe pământ, pe când Coloana Infinită susţine măreţia Cerului, făcând legătura între Dumnezeu şi om şi are în elementele ei încorporat eroismul şi dârzenia vieţii acestui popor. Coloana Infinită celebrează îmbrăţişarea omului prin elementele ei, înscriind această artă în lanţul unei comuniuni cosmice şi ancestrale.
Referindu-se la geniala sa operă, Brâncuşi a spus: “ Coloana mea fără sfârşit trăieşte într-o grădină frumoasă din România. De jos şi până sus are aceeaşi formă şi nu îi trebuie nici un piedestal şi nici soclu ca să se sprijine, iar vântul nu o va dezrădăcina nicioadă, căci ea va rezista prin propiile ei puteri”. Să luăm aminte! Chiar Brâncuşi ne-a precizat că există viaţă în Coloana Infinită: “Elementele coloanei nu sunt alceva decât respiraţia omului, propriul ei ritm”. Brâncuşi a fost atât de conştient de geniala sa Coloană încât a spus: “Coloana Infinită va fi una dintre minunile lumii”.
“Poarta Sărutului” are deasupra un brâu cu elemente folclorice ce se găsesc pe ii şi pe ţesături populare, iar unii critici au asemănat partea de sus a Porţii Sărutului cu o ladă de zestre şi eu consider că nu sunt departe de adevăr.
Chiar în denumirea sa de Poartă a Sărutului găsim o mulţime de elemente de artă populară. “Scaunele de la Masa Tăcerii”, precum şi “Scaunele de pe Aleea Scaunelor” seamănă perfect cu scaunele dacice din jurul mesei obişnuite, precum şi cu micile scaune pe care stăteau pajii domnilor.
Sculptura “Vrăjitoarea” ce se află la muzeul Guggenheim din New York seamănă apropape perfect cu o sperietoare ce o pun ţăranii, din loc în loc, prin recolte şi pomi, ca să alunge păsările răpitoare, iar sculptura Căucul ce se află la muzeul Brâncuşi din Paris, din Complexul Pompidou (şi cei care au mers pe acolo au putut să admire această operă) seamănă perfect cu un căuc cu care se bea apă din citurile de la fântâi. Numai că sculptura brâncuşiană are apă sfinţită cu geniu. Sculptura “Regele Regilor”, ce
se află tot în America la muzeul amintit, are, prin descompunere de elemente şi imagini, şapte elemente de artă populară românească. Priviţi-l pe acest Rege şi le veţi găsi! Nicolae Iorga ne-a dat un sfat:
“Ţineţi-vă aproape de popor că altfel vă rătăciţi”! Întreaga operă a lui Brâncuşi este genială pentru că el în tot ceea ce a creat nu s-a îndepărtat de creaţia poulară, ci a preluat-o şi prelucrat-o, precum George Enescu în muzică şi Mihai Eminescu în poezie. Aforismele lui Constantin Brâncuşi sunt tot ca nişte poveţe date de bunici, de părinţi şi de înţelepţii satelor, deci tot artă a înţelepciunii populare româneşti. Readau numai două aforisme,foarte semnificative în acest sens, din cele peste 300 de aforisme descoperite şi tipărite în 6 ediţii de brâncuşiologul şi “dacologul” Constantin Zărnescu, şi apoi tălmăcite de mine în cartea “Brâncuşi – cioplitorul în duh”. Eu am dat unui aforism titlul “Bunicii”. “Pedagogii adevăraţi ai copiilor mi se par a fi bunicii. Aşa este la noi, în Gorj: dacă nu ai un bătrân în căminul plin de copii, să îl cumperi. Nepoţii să fie din sămânţa lui… Bunicii temperează, prin prezenţa lor simplă, pe soţi, şi le îndrumă progeniturile pe calea vieţii, predându-le facla experienţei proprii şi a înaintaşilor. Bătrânii sunt trezorierii. Celula familiei rurală rămâne pilduitoare şi pentru orăşeni, care-şi pierd intuiţiile şi instinctele elementare în iubire, spre paguba lor, ajungând la degenerarea naturalităţii”. Celui de-al doilea aforism i-am dat denumirea “Soţii”: “Soţii să nu-şi vorbească măscări. Pe vremuri ei nici nu se tutuiau decât noaptea, la şira de paie, ca logodnici, şi în patul conjugal între patru ochi şi pe şoptite. Moda tutuitului este mitocănească. Aristrocaţii şi ţăranii nu se tutuiesc”. Gândindu-ne la modul în care şi-a trăit Brâncuşi viaţa în Oraşul Luminilor, capitala artelor, Parisul, putem afirma fără a greşi că acesta a fost modul de existenţă milenară a poporului nostru. Simpliatea mobilierului de lemn făcut chiar de el, vatra la care-şi pregătea mâncarea pentru el şi anumiţi invitaţi, sunt nu numai populare, ci şi de sorginte dacică. A fost Brâncuşi un Decebal al zilelor noastre? Da, a fost, deoarece aşa cum Decebal şi-a sacrificat viaţa în folosul poporului Dac şi statului Dac, tot aşa şi Brâncuşi şi-a dăruit opera poporului său, fiind un deschizător unic în sculptura modernă, caracterizându-l vizionar criticul american Jammes Farrel, afirmând în anul 1965: “Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: românul Constantin Brâncuşi”.
De mare importanţă fiind şi cuvântul “românul”, deoarece, după cum se ştie, Brâncuşi a murit, din păcate, ca cetăţean francez. Spre sfârţitul vieţii Brâncuşi a scris următoarea cugetare: “Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale”.
