Mă număr printre cei care au purtat greul şi răspunderea construirii măreţului Transfăgărăşan. Am lucrat timp de 4 ani pe ramura de nord, de la tunel şi până la şoseaua Sibiu-Făgăraş, în calitate de cdt. al Regimentului 52 Geniu. Port în suflet toată viaţa, dragostea faţă de această mare şi frumoasă realizare, capodoperă în domeniul construcţiei de drumuri şi poduri din ţara noastră. Era firesc, cred eu, ca apariţia cărţii cu titlul „Transfăgărăşanul, marea aplicaţie a geniştilor români, la 35 de ani de la inaugurare”, avându-l ca autor pe distinsul profesor Eugen Petrescu, să-mi producă o bucurie şi o satisfacţie pe care nu le pot exprima prin cuvinte. Simt nevoia să aduc mulţumiri cu totul speciale cuiva. Dar, cui să-i mulţumesc? Şirul celor care merită mulţumiri e mare!… Găsesc că în primul rând, trebuie să-i mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dăruit zile încât să am bucuria de a vedea că se vorbeşte şi se scrie frumos despre Transfăgărăşan. Dar, … care sunt cuvintele care s-ar potrivi să-i mulţumesc Bunului Dumnezeu? Mă simt aşa de mic şi nu pot să exprim tot ceea ce simt pentru a mulţumi aşa cum s-ar cuveni Celui Preaînalt! N-am cuvinte!… Să mulţumesc autorului, care prin dragostea manifestată faţă de Transfăgărăşan, s-a apropiat aşa de mult de sufletul meu, încât m-a făcut să-l iubesc ca pe un frate, până la sfârşitul vieţii. Colaborând cu oamenii cei mai de seamă ai acestei opere, m-a făcut să retrăiesc cumva Epopeea Transfăgărăşanului. Amintirea unor oameni ca generalul colonel Vasile Şlicariu, şeful şi îndrumătorul nostru pe parcursul întregii opere, generalul de brigadă Ştefan Bediu, cel care a abordat lucrarea la începutul ei, pe întregul traseu, generalul de brigadă Constantin Tănase, cel care a încheiat lucrarea, turnând covorul asfaltic pe întregul traseu, urmaţi de mulţimea de comandanţi, şefi de state majore şi ingineri militari, care şi-au adus contribuţia la reuşita lucrării, fac să mi se strângă inima şi să vărs o lacrimă pentru cei care nu mai sunt printre noi, iar celor ce sunt încă în viaţă să le doresc ceea ce-mi doresc şi mie, sănătate şi viaţă lungă. Autorul şi colaboratorii săi, sponsorii şi toţi cei care au contribuit cu ceva la reuşita tipăririi acestei cărţi, de la prima iniţiativă a autorului şi până la lansare, ar merita mai mult decât nişte cuvinte simple de laudă, ceva ce nu sunt în stare să spun, că sunt prea sărac în a exprima tot ceea ce simt. O categorie nedreptăţită, pentru că n-a fost menţionată, după câte ştiu eu, în nicio scriere este cea a soţiilor militarilor ce au lucrat în Transfăgărăşan, indiferent de grad sau funcţie. Soţiile s-au comportat ca şi când odată cu legământul de credinţă depus prin căsătorie, ar fi depus şi jurământul militar prin care s-ar fi legat „să suporte cu tărie greutăţile şi privaţiunile serviciului militar”. Majoritatea au avut copii de crescut, de dus la şcoală, unele fiind încadrate şi în câmpul muncii şi cu toate astea, au rămas credincioase şi cuminţi, aşteptându-şi soţii cu anii, avându-i acasă doar ca musafiri, odată la 2-3 săptămâni, sau chiar mai rar! Ce laude şi ce gânduri frumoase ar merita şi ele, dar şi de data asta mă simt prea sărac în a exprima ceea ce simt. N-am cuvinte!… Cartea scrisă de dl. profesor Eugen Petrescu, având un text ales, însoţit de aproape 200 de fotografii, care exprimă uneori mai mult decât poţi reda prin cuvinte, trebuie citită, iar Transfăgărăşanul trebuie văzut. E păcat să ai în ţara ta o asemenea operă şi să nu mergi s-o vezi. Fraţii noştri italieni, pentru a exprima dragostea faţă de frumuseţile patriei, au lansat dictonul: „Vedi Napoli e poi mori!”, asta însemnând „Să vezi Napoli şi apoi să mori”. Adaptând la cazul nostru şi parafrazând cu oarecare lejeritate noi am putea spune: „Să vezi Transfăgărăşanul şi apoi să mori!” sau „E păcat să mori, fără să fi văzut Transfăgărăşanul!” Eu zic: Mergeţi oameni buni, că nu veţi regreta! Mergeţi să vedeţi încă o minune a lumii civilizate, mândrie a întregii ţări, dar şi a armatei, unde arma geniu a avut un rol conducător, armă care a dat, dăltuind stânca, cel mai frumos drum al ţării, dar şi jertfe şi eroi, în faţa cărora trebuie să ne închinăm cu pioşenie. Inima m-ar îndemna să spun mai mult şi mai frumos, dar… N-am cuvinte!…
10 noiembrie 2011,
Semnează cu evlavie, Râmnicu Vâlcea General de brigadă în retragere
Nicolae MAZILU
